Acţiunea pe care o are la îndemână persoana păgubită printr-un accident rutier este una în răspundere civilă delictuală. Reclamantului i s-a produs un prejudiciu, în urma accidentului din data de 05.05.2010, constând în avarierea autoturismului cu nr. de


RASPUNDERE CIVILĂ DELICTUALA.CALCULUL VALORII DESPĂGUBIRILOR LA CARE ESTE ÎNDREĂTĂŢITĂ PERSOANA AL CĂREI AUTOTURISM A FOST PREJUDICIAT.

Acţiunea pe care o are la îndemână persoana păgubită printr-un accident rutier este una în răspundere civilă delictuală. Reclamantului i s-a produs un prejudiciu, în urma accidentului din data de 05.05.2010, constând în avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare X55-2178, prejudiciu evaluat la suma de 4603,36 lei, constând în valoarea necesară înlocuirii braţului superior stânga spate a autoturismului reclamantului. Prejudiciul a fost cauzat prin fapta conducătorului auto C.E., faptă care are caracter ilicit întrucât, astfel cum rezultă din constatarea amiabilă încheiată după accident, constând în nepăstrarea unei distanţe laterale suficiente la trecerea pe lângă autoturismul reclamantului, oprit. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciu există şi este dovedit atât prin constatarea menţionată, cât şi prin concluziile raportului de expertiză tehnică auto, depuse la dosar. Cât priveşte condiţia culpei, aceasta nu a fost contestată de către părţi, fiind reţinută şi în cuprinsul constatării amiabile.

Obligaţia societăţii pârâte de a plăti reclamantului despăgubirea corespunzătoare rezultă din dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, care prevăd că asiguratorul de răspundere civilă auto obligatorie acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule. De asemenea art. 54 din acelaşi act normativ prevede expres faptul că, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

Obligaţia societăţii pârâte de a plăti reclamantului despăgubirea corespunzătoare rezultă din dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, care prevăd că asiguratorul de răspundere civilă auto obligatorie acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule. De asemenea art. 54 din acelaşi act normativ prevede expres faptul că, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 2195/2012, pronunţată în dosarul nr. 3216/190/2011

Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, aşa cum a fost ea precizată la termenul de judecată din data de 21.02.2012, reclamantul M.F.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A SA – S.B. solicitând instanţei să oblige pârâta la plata sumei de 4.603,36 lei reprezentând contravaloarea piesei şi manoperei achitate de reclamant în urma avarierii braţului superior stâng la autoturismul M.C., în urma accidentului rutier produs în Bistriţa, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat că în urma unui accident de maşină produs în mun. Bistriţa în care a fost implicat un autobuz proprietatea SC T SA şi autoturismul reclamantului, s-au produs mai multe avarii, între care şi avarierea braţului superior stâng spate superior şi inferior, înfundarea capotei spate şi a uşilor lateral stânga spate şi faţă şi descentrarea roţilor în urma coliziunii.

În acest sens, s-a constatat că vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul auto de pe autobuz, de comun acord părţile s-au prezentat la pârâtă, unde s-a întocmit dosarul de daună BN 1010DA000387 şi a fost despăgubit reclamantul doar cu câteva din piesele avariate, nu şi braţele stânga spate superior şi inferior. În urma verificării şi reparării autoturismului s-a constatat că au suferit avarii şi piesele mai sus enunţate, astfel că dealerul autorizat a înlocuit şi aceste piese şi a întocmit factura pentru piese şi manopera în cuantum de 9500 lei.

Având în vedere că în urma aceluiaşi accident s-au constatat şi alte avarii ulterioare, dealerul M a decis înlocuirea acestora şi a efectuat şi lucrarea în service-ul autorizat din Bucureşti. S-a solicitat pârâtei să fie despăgubită şi această lucrare şi contravaloarea pieselor, iar aceasta, în mod categoric, prin adresa nr. 2233/2010 a refuzat. Ulterior, a fost îndeplinită şi procedura convocării la conciliere directă însă nu s-a putut stinge litigiul pe cale amiabilă.

În drept, s-au invocat disp. art. 120, 121 Cod civil, art. 112, 242 alin. 2, art. 274 C.pr.civ., Legea 136/95.

În probaţiune, s-au anexat în copie: adresă, email verificare efectuată de societatea autorizată, s-a solicitat admiterea probei cu expertiza auto.

Legal citată, pârâta şi-a delegat reprezentant în instanţă, prin care a solicitat respingerea acţiunii iniţiale şi admiterea acţiunii precizată.

Analizând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 05.05.2010, numitul C.E., angajat al SC T SRL, a cauzat din culpa sa un accident de circulaţie, în timp ce conducea autovehiculul cu nr. de înmatriculare BN-42-TMX, astfel cum reiese din constatarea amiabilă de accident completată de cei doi conducători auto implicaţi în evenimentul rutier. La data producerii accidentului autoturismul aparţinând SC T SRL era asigurat la societatea pârâtă, cu poliţa de asigurare obligatorie nr. 003160339/30.12.2009. În urma acestui accident rutier a fost avariat autoturismul marca M.C. cu nr. de înmatriculare X55-2178, proprietatea reclamantului M.F.I.

Conform actelor dosarului de daună nr. BN 1010DA000387, pârâta a achitat despăgubiri în sumă de 8.054.81 lei, reprezentând contravaloarea facturilor nr. 1822/23.06.2010, emisă conform devizului de reparaţie nr. 751/23.06.2010 şi nr. 1073743/16.06.2010, însă, prin adresa nr. 2233 din data de 28.09.2010, pârâta a respins la plată cererea de despăgubire referitoare la braţele stânga spate superior şi inferior, întrucât avariile pretinse cu privire la aceste piese, sunt produse de uzura provocată de exploatarea maşinii.

Pentru remedierea avariilor la braţele stânga spate superior şi inferior, unitatea service S.C. A.I. S.R.L. a emis devizul de reparaţie şi factura nr. 93002146/06.07.2010, prin care s-a stabilit un cost total de 9.552,04 lei.

În cauza de faţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la achitarea contravalorii facturii menţionate.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică auto efectuat în cauză, valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de pârâtă este de 4.603,36 lei, reprezentând valoarea înlocuirii braţului superior stânga, sumă fiind compusă din valoarea braţului oscilant, manoperă înlocuire braţ superior şi manoperă reglare geometrie. De asemenea, expertul a concluzionat că, din motive legate de dinamica accidentului, înlocuirea braţului inferior stânga nu se poate accepta ca despăgubire.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, iar asiguratorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.

Acţiunea pe care o are la îndemână persoana păgubită prin accident este una în răspundere civilă delictuală, astfel că trebuie să fie îndeplinite condiţiile unei astfel de răspunderi.

În speţă, instanţa constată că reclamantului i s-a produs un prejudiciu, în urma accidentului din data de 05.05.2010, constând în avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare X55-2178, prejudiciu evaluat la suma de 4603,36 lei, constând în valoarea necesară înlocuirii braţului superior stânga spate a autoturismului reclamantului. Prejudiciul a fost cauzat prin fapta conducătorului auto C.E., faptă care are caracter ilicit întrucât, astfel cum rezultă din constatarea amiabilă încheiată după accident, constând în nepăstrarea unei distanţe laterale suficiente la trecerea pe lângă autoturismul reclamantului, oprit regulamentar pe bulevardul 1 D. din Bistriţa. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciu există şi este dovedit atât prin constatarea menţionată, cât şi prin concluziile raportului de expertiză tehnică auto, depuse la dosar. Cât priveşte condiţia culpei, aceasta nu a fost contestată de către părţi, fiind reţinută şi în cuprinsul constatării amiabile.

Prin urmare, pârâta are, în temeiul legii şi contractului de asigurare probat cu poliţa de asigurare nr. 003160339/30.12.2009, obligaţia de a plăti reclamantului suma corespunzătoare pentru acoperirea prejudiciului cauzat, în limitele prevăzute expres de lege. Cât priveşte cuantumul acestei despăgubiri, art. 53 din Legea nr. 136/1995 face trimitere la normele adoptate de C.S.A.

Din considerentele arătate, instanţa va admite în parte, acţiunea formulată de reclamant şi va obliga pârâta la plata sumei de 4.603,36 lei, reprezentând contravaloarea piesei şi manoperei achitate de reclamant în urma avarierii braţului superior stâng la autoturismul M.C., în urma evenimentului rutier produs în Bistriţa, la data de 05.05.2010.

Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Art. 276 C.pr.civ. prevede că atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În temeiul acestor dispoziţii legale, instanţa a admis în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 817,44 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial proporţionale cu pretenţiile admise.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, recurenta A SA – prin S.B., solicitând admiterea recursului, în principal respingerea acţiunii reclamantului, pentru ca aşa cum arată şi expertul “Având în vedere dinamica producerii accidentului, forma şi dispunerea avariilor şi cu precădere avaria de pe janta roţii stânga spate, consideră ca cele două braţe nu au suferit avarii în cursul accidentului” şi nu se pot despăgubi decât avariile produse în accidentul din 05.05.2010 şi în care a fost implicat auto vinovat, BN 42 TMX, asigurat RCA la SC A SA.

Avariile pretinse, braţe stânga spate, superior si inferior, sunt produse datorita uzurii din exploatare a maşinii şi nu din accident.

In drept s-au invocat disp. Legii nr.136/1995, Codul de procedură civilă.

Intimatul M.F.I. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, nefiind motivat, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale de excepţie intimatul înţelege să invoce excepţia netimbrării recursului formulat.

În motivare se arată că Judecătoria Bistriţa a pronunţat o sentinţă temeinică şi legala, raportat şi la înţelegerea intervenită în faţa magistratului, care a consemnat voinţa părţilor. Nici unul din punctele inserate în memoriu nu priveşte vreo critică adusă sentinţei recurate şi pe cale de consecinţă se solicită să se constate nulitatea recursului.

Într-o altă ordine de idei recursul este inadmisibil, nefiind motivat în termenul legal prevăzut de lege, astfel că sancţiunea este cea prevăzută de art. 306 Cod procedură civilă.

În drept s-au invocat disp. art. 115, 242, al. 2, 274, 29, 306, 312 Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 17.01.2013, tribunalul a respins excepţiile invocate, ca nefondate, recursul fiind timbrat în cuantumul stabilit de instanţă şi motivat, cuprinzând critici vizând hotărârea recurată.

Tribunalul, examinând în baza  prev. art. 304 şi 3041 Cod procedură civilă, hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, constată că aceasta este temeinică şi legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.