Judecătorii au îndatorirea să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii
faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice şi legale. Ei vor
putea ordona administrarea probelor
pe care le consideră necesare, chiar
dacă părţile se împotrivesc.
(Decizia nr.135/RC/14.09.2006)
Prin sentinţa comercială nr.173/2006, Judecătoria Câmpulung a
respins acţiunea, reţinând că deşi reclamanta susţine că în urma comenzii
verbale făcută de pârâtă i-a închiriat acesteia o autobasculantă Volvo pentru
suma de 2000 RON şi i-a pus-o la dispoziţie, nu a făcut probe în acest sens.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate,
instanţa constată că recursul este fondat.
Astfel, potrivit art.129 al.4 şi alin.5 C.pr.civ., judecătorul este în drept
să le ceară părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi
motivarea în drept pe care le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor
lor, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru
a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii
faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri
temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le
consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
In cauză, instanţa de fond s-a mulţumit să constate că factura depusă
de societatea reclamantă nu „se poate vedea integral” şi nu poartă ştampila şi
semnătura pârâtei, respingând, cu această motivare sumară acţiunea
reclamantei.
Or, potrivit rolului său activ instanţa avea nu numai posibilitatea, dar
şi obligaţia de a administra orice alte probe pe care le-ar fi considerat
necesare pentru lămurirea adevăratei situaţii de fapt, cu atât mai mult cu cât
art.46 C.com. prevede în materia comercială o mai mare libertate în materia
probatorie, iar instanţa nu era ţinută (cum este cazul în materia somaţiei de
plată) să se limiteze doar la administrarea de înscrisuri acceptate de părţi.
In speţă, reclamanta a invocat o convenţie verbală încheiată cu pârâta,
convenţie ce putea fi dovedită cu orice mijloace de probă, inclusiv martori,
neînsuşirea facturii neechivalând cu inexistenţa raportului juridic dedus
judecăţii, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a negat un astfel de raport.
În ceea ce priveşte conţinutul facturii, cu privire la care instanţa de
fond a reţinut că „se poate vedea integral”, instanţa putea, evident, să solicite
o nouă copie a acestei facturi.
Respingând acţiunea reclamantei pe singurul considerent al neînsuşirii
de către pârâtă a facturii depuse de reclamantă, instanţa de fond a nesocotit
rolul său activ, sentinţa de fond nepronunţându-se asupra existenţei
raportului juridic dintre părţile litigante, ceea ce echivalează cu o
nesoluţionare a fondului litigiului.
Pentru aceste motive, recursul a fost admis.
Având în vedere dispoziţiile art.305 C.pr.civ. potrivit căruia în recurs
nu pot fi administrate alte probe cu excepţia înscrisurilor, sentinţa a fost
casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în baza art.312 al.5
C.pr.civ. pentru suplimentarea probatoriului în vederea stabilirii exacte a
situaţiei de fapt.
