R O M Â N I A
TRIBUNALUL PRAHOVA – SECTIA I CIVILA
Dosar nr. …/105/2010
SENTINŢA CIVILĂ NR.4147
Şedinţa publică din data de 27 Iunie 2012
PREŞEDINTE: ..
GREFIER: …
Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova
reprezentat de Procuror – …
T R I B U N A L U L
Prin acţiunea civilă înregistrata pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. …/109/2008, reclamantul TE a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului suferit prin erori judiciare.
In motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că în cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 7 luni de zile , începând cu perioada 30 iulie 1999 până la 15 martie 2000, iar ulterior a fost achitat pentru infracţiunea, care a stat la baza arestării preventive, precum şi făptui că deşi în final prin decizia nr. 2168/2004 a ICCJ, pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 c. pen. raportat la art. 290 c. pen, cu aplicarea art. 41 alin 2 c. pen, s-a dispus condamnarea reclamantului pentru pedeapsa de 2 luni închisoare, care urma să fie executată in modalitatea suspendării sub supraveghere.
S-a mai arătat că, deşi executarea măsurii arestării preventive a fost mai îndelungată decât sancţiunea închisorii de 2 luni aplicată, în mod greşit nu s-a constat de către instanţe, faptul că pedeapsa era deja executată, fiind obligat să se supună măsurilor de supraveghere, îngrădindu-se astfel libertatea acestuia.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 504 C. pr. civ. şi art. 48 alin. 3 din Constituţia României.
La data de 07.04.2009 a fost depusă întâmpinare de către pârât prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive, justificat de faptul că s-a împlinit termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, respectiv sentinţa penală nr. 235/17.04.2006 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 7336/19.12.2006 a I.C.C.J., iar pe fond s-a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 5.05.2009 s-a admis, în parte, excepţia prescripţiei extinctive, respectiv doar pentru capătul de cerere privind acordarea de daune ca urmare a arestării nelegale, fiind respins capătul de cerere privind acordarea de daune ca urmare a arestării nelegale, ca fiind prescris extinctiv.
De asemenea, s-a respins excepţia prescripţiei extinctive cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune în urma restrângerii libertăţii ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, aplicabilă în mod nelegal.
Prin decizia civilă nr. 201/27.10.2009, Tribunalul Argeş a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul TE în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor – DGFP Argeş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, potrivit art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Astfel cum s-a decis în contenciosul constituţional prin decizia nr. 45/1998, principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta. Scopul legii, este aşadar de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi pentru nelegală privare sau restrângere de liberate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanţă cu prevederile art. 5 § 5 din CEDO sau după caz art. 2 din Protocolul nr. 4 la GEDO, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne potrivit art. 20 din Constituţie. Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciar săvârşite în procesele penale. Dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind, răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, pentru erorile judiciare.
Potrivit art. 504 alin 2 teza finală c. proc. pen are dreptul Ia repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. Noţiunea de “restrânge a libertăţii” folosită de legiuitor trebuie interpretată în concordanţă cu art.2 din Protocolul nr.4 la CEDO, vizând şi libertatea de circulaţie a persoanei. In cazul în care faţă de o persoană, faţă de care s-a luat măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se dispune obligarea acesteia de a se prezenta periodic la organele competente, deşi era împlinit termenul de încercare prevăzut de lege, în condiţiile în care aceasta persoană a părăsit teritoriul României în mod legal, este de natură a determina o restrângere nelegală a libertăţii de mişcare a acesteia în accepţiunea art.2 din Protocolul nr.4 al C.E.D.O. şi implicit o restrângere a libertăţii acesteia în sensul art. 504 alin. 2 teza finală C. proc. civ.
În cauză, prin sentinţa penală nr. 43/04.02.2008 a Tribunalului Dolj s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul TE, împotriva sentinţei penale cu nr. 235/17.04.2006 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 7336/19.12.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul ca s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere conform art. 86 c. proc. pen. pe durata termenului de încercare de 3 ani, termen care a început să curgă de Ia data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 349/19.06.2002 a Tribunalului Dolj, respectiv de la data de 22.04.2004, reţinându-se că prin sentinţa nr. 235/17.04.2006 a Tribunalului Dolj nu s-a precizat în concret durata termenului de încercare a executării pedepsei sub supraveghere şi momentul decât a început să curgă acest termen.
Potrivit înscrisurilor, reclamantul TE, ca urmare a omisiunii instanţelor interne de a stabili durata termenului de încercare şi momentul curgerii acestui termen, prin sentinţa nr. 235/17.04.2006 a Tribunalului Dolj, a făcut dovada că a fost nevoit să se întoarcă periodic din SUA în ţară pentru a se prezenta la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, după expirarea termenului de încercare, astfel cum a fost determinat prin sentinţa penală nr. 43/4.02.2008 a Tribunalului Dolj, fapt ce a fost de natură a determina o restrângere nelegală a libertăţii sale de circulaţie, şi inclusiv a libertăţii sale.
In ce priveşte cuantumul daunelor morale, având în vedere că reclamantul prin apărător a refuzat audierea unor martori pentru a se determina amploarea prejudiciilor morale cauzate ca urmare a erorii judiciare menţionate şi ţinându-se cont că întinderea daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectate situaţia familială, profesională şi socială, tribunalul statuând în echitate, apreciază că suma de 20.000 lei este rezonabilă, fiind de natură a constitui o reparare echitabilă a prejudiciului cauzat ca urmare a erorii judiciare mai sus menţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 201/27 octombrie 2009, Tribunalul Argeş, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul TE, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească acestuia suma de 20.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul încercat prin afectarea situaţiei familiale, profesionale şi sociale, ca urmare a luării măsurii obligării de a se prezenta, periodic, la organele competente să exercite executarea pedepsei sub supraveghere, după împlinirea termenului de încercare prevăzut de lege.
In motivare, s-a reţinut în fapt că, potrivit art. 504 alin. 2 teza finală Cod procedură penală, are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia, în cursul procesului penal i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Reclamantul, sancţionat penal cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a fost nevoit să se întoarcă, periodic, din Statele Unite, pentru a se prezenta la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, după expirarea termenului de încercare, motivat de faptul că, hotărârea prin care a fost stabilit acest termen nu a concretizat durata lui, precum nici momentul de la care a început să curgă.
Împotriva aceste sentinţe, în termen, au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, primul arătându-se nemulţumit de restrângerea prejudiciului la suma de 20.000 lei, deşi vătămarea adusă drepturilor sale este cu mult mai mare, întrucât libertatea sa individuală a fost îngrădită în mod abuziv.
Astfel, instanţa a constatat, printr-o încheiere de şedinţă, prescris dreptul său de a mai cere despăgubiri pentru nelegala restrângere a libertăţii de mişcare, or, acest drept nu curgea de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat caracterul nelegal al acestei restrângeri, ci de la data lămuririi dispozitivului hotărârii pronunţate în cauza, de revizuire, pe calea contestaţiei la executare admisă prin sentinţa penală nr. 43/4 februarie 2008.
Pârâtul, pentru Statul Român, a criticat soluţia ca netemeinică şi nelegală, întrucât, în mod greşit, în opinia sa, a fost interpretată şi aplicată legea, în sensul că ar fi existat o nelegală restrângere a libertăţii, deşi în cauză nu se pronunţase o hotărâre de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art.10 alin. l lit. j Cod procedură penală.
Or, reclamantul se prevalează de o hotărâre în care, pe calea contestaţiei la executare, s-a stabilit termenul de încercare în cadrul suspendării condiţionate “a executării pedepsei, deci nu a existat o hotărâre de achitare, revocare sau încetare, cum cer dispoziţiile art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, dispoziţii care, în mod evident, vizează o pronunţare pe fond asupra legalităţii măsurii restrictive de libertate.
O altă critică vizează cuantumul despăgubirilor acordate, reclamantul nefăcând dovada oricărei afectări morale, or prin atingeri aduse imaginii publice, vieţii intime, demnităţii şi onoarei sale, singurele probe administrate, fiind hotărâri judecătoreşti.
Astfel, deşi reclamantul a fost supus şi măsurii arestării preventive, pentru aceasta nu a formulat vreo cerere în interiorul termenului general de prescripţie de 18 luni prevăzut de Codul de procedură penală, aşa încât, cu atât mai puţin, Curtea putea pretinde că ar fi existat vreo vătămare morală, prin restrângerea libertăţii pretins a se li săvârşit prin simpla nemenţionare a elementelor termenului de încercare.
Or, nu este mai puţin real că, deşi achitat pentru unele fapte penale, reclamantul a suferit o condamnare definitivă, pentru alte fapte, aşa încât,imaginea sa în societatea era compromisă de propriul comportament.
Faţă de faptul că, din conţinutul hotărârilor penale depuse la dosar, reiese faptul că, în cursul judecăţii penale, reclamantul a avut domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Prahova, instanţa a cerut reprezentantului acestuia să precizeze care este motivul pentru care şi-a ales domiciliul pe raza teritorială a Tribunalului Argeş, câtă vreme pretinde că domiciliul său nu se află pe teritoriul ţării.
In şedinţa publică din data de 15 aprilie 2010, apărătorul apelantului-reclamant a arătat că a recurs la metoda alegerii de domiciliu, pentru a evita competenţa instanţei care, în materie penală, a pronunţat soluţiile pe care le apreciază producătoare de prejudiciu moral, fără a cunoaşte dacă domiciliul părţii pe care o reprezintă a fost radiat din judeţul Prahova, neavând însă nici un fel de proprietate sau reşedinţă pe raza judeţului Argeş.
Faţă de această precizare, instanţa a dispus efectuarea de cercetări privitoare la domiciliul reclamantului, potrivit relaţiilor Consiliul Local al Municipiului Piteşti, Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor al Municipiului Piteşti, acesta figurând în baza de date centrală cu domiciliul în Municipiul Ploieşti, Aleea Rîşnovenilor nr. l A, bloc 62 D, etaj 4, apt. 60, judeţul Prahova.
In această situaţie, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a acţiunii formulate de către reclamant.
Potrivit dispoziţiilor art. 506 Cod procedură penală, pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială domiciliază.
Cum se poate observa, competenţa este una absolută şi este legată de domiciliul persoanei ce se pretinde îndreptăţită.
Aceasta nu-i dă dreptul de a-şi alege orice altă instanţă din ţară, potrivit unor criterii subiective, în măsura în care apreciază că ar exista oarecari indicii de subiectivism din partea instanţei, legiuitorul prevăzând dreptul părţii de a solicita strămutarea pricinii, fără însă a-i lăsa şi dreptul de a-şi alege singură o altă instanţă decât cea prevăzută de lege.
In această situaţie, Tribunalul Argeş a pronunţat o hotărâre fără a fi competent în mod absolut, aşa încât, potrivit art. 297 Cod procedură civilă, se impune admiterea apelului declarat de către ambele părţi împotriva soluţiei sale, desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, instanţei de domiciliu, respectiv Tribunalului Prahova, potrivit dispoziţiilor art.158 Cod procedură civilă.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr. 3679/105/2010 la data de 08.07.2010.
La termenul de judecată din data de 03.02.2011 pârâtul, Statul Român – Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare la acţiunea formulată de reclamantul TE, solicitând instanţei respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 03.02.2011, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei extinctive invocate de D.G.F.P. Arges cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale ca urmare a arestării nelegale, întrucât a fost depăşit termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 3 Cpd proc.penală.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale in în urma restrângerii libertăţii ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, pârâtul a menţionat că cererea este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al prezentei acţiuni îl constituie art. 504 si urm. Cod proc. penala, legiuitorul stabilind un cadrul clar, cu îndeplinirea anumitor condiţii pentru acordarea despăgubirilor. Astfel, potrivit art. 504 alin 3 Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilita, după caz, prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate prin hotărâre definitiva de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal.
A mai precizat că, acest cadru stabileşte normele procedurale necesare exercitării dreptului la despăgubiri.
Astfel, în speţa supusă judecaţii, restrângerea de libertate a reclamantului, trebuia stabilita printr-o hotărâre definitivă de revocare a hotărârii restrictive de libertate, achitare sau încetare a procesului penal.
Reclamantul s-a prevalat de o hotărâre pronunţată într-o contestaţie la executare – S.P. nr. 43/04.02.2008 a Tribunalului Dolj , prin care s-a stabilit termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei .
O astfel de hotărâre nu se încadrează în prevederile art. 504 alin. 3, întrucât nu este o hotărâre de revocare, achitare sau încetare a procesului penal. Într-o contestaţie la executare, promovată în temeiul art.461 alin 1 lit. c Cod proc.penală, se înlătura nelămuririle cu privire la executarea sentinţei penale.
Hotărârea de revocare, achitare sau încetare a măsurii privative de libertate, presupune o pronunţare pe fond asupra legalităţii măsurii restrictive de libertate; o hotărâre judecătoreasca pronunţata intr-o contestaţie la executare nu are acest caracter, nu poate avea caracterul unei infirmări a soluţiei anterioare , in sensul recunoaşterii pe aceasta cale a erorii comise de instanţa care a pronunţat hotărârea atacata.
Nici nu se poate retine o eroare câtă vreme reclamantul deşi a fost achitat pentru unele fapte a fost condamnat pentru altele , astfel încât nu se poate stabili, în acest litigiu, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu ar fi necesitat măsura restrictivă de libertate .
Pentru aceste considerente pârâtul solicită pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Totodată, solicită judecata şi în lipsa reprezentantului instituţiei potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedura civila.
La termenul de judecată din data de 04.03.2012, reclamantul TE a formulat precizări la acţiune, solicitând ca toate actele de procedura să-i fie comunicate la Cabinet de Avocat CONSTANTIN COJOCARU din Ploieşti, str. Vlad Tepes nr. 32, bl. D7A, ap.l, jud. Prahova.
De asemenea, reclamantul arată că, în privinţa sumei de 200.000 Euro solicitata prin acţiunea principala, să se ia act ca ea se compune din 30.000 Euro daune materiale si 170.000 Euro daune morale.
Precizează reclamantul că, daunele materiale constau in cheltuielile cu transportul efectuat împreună cu soţia din SUA unde locuieşte in prezent, in România pentru a se prezenta la solicitările impuse de supravegherea stabilite prin hotărârile judecătoreşti ce au cuprins grave erori, in c/val. sumei de bani pierdute pe perioada cat a fost in concediu fără plata atât reclamantul, cât si soţia acestuia, pentru a veni la solicitările ofiţerului de la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în cheltuielile cu medicamente determinate de agravarea bolilor cronice de care sufăr, respectiv rinita cronica si sciatica.
Din acest punct de vedere, arată ca aceste afecţiuni, care s-au cronicizat in perioada de arest preventiv în care nu a primit un tratament medical adecvat, au devenit extrem de active, atunci când este nevoit să se deplaseze pe perioade lungi de timp şi pe distanţe lungi cu avionul.
A mai precizat că zborul din S.U.A. în România durează peste 12-14 ore, astfel că este nevoit să stea pe un scaun şi în aer condiţionat, ceea ce îi agravează starea de sănătate.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocate de parata prin întâmpinare, a solicitat unirea acesteia cu fondul, considerând că e necesar a se administra mai întâi probe în cauză.
A arătat că excepţia trebuie respinsă, întrucât pârâta, în mod forţat şi unilateral, a interpretat acţiunea ca fiind una cu doua capete de cerere : un capăt privind daune solicitate pentru perioada de arestare preventiva si un alt capăt privind daune pentru erorile vizând perioada de supraveghere nelegala.
In realitate, acţiunea are un singur capăt de cere, unitar si indivizibil, respectiv solicitarea de a fi despăgubit material si moral pentru erorile judiciare grave săvârşite de instanţele de judecata in ceea ce îl priveşte, pornind de la faptul ca, după ce a stat in arest preventiv peste 7 luni de zile, in final a fost achitat pentru fapta cea mai grava – care determinase si arestarea preventiva – aplicându-i-se o pedeapsa de 2 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a pedepsei, instanţa a omis să se indice şi momentul de la care începe să curgă termenul de încercare.
A mai arătat că, tot acest şir de erori, s-a întins pe o perioada care a început cu arestarea preventiva în anul 1999 şi s-a încheiat odată cu admiterea contestaţiei mele la executare şi stabilirea momentului de la care a început sa curgă termenul de încercare, respectiv 04.02.2008.
A mai precizat reclamantul, că toată aceasta perioada l-a afectat în mod evident, atât pe el, cât şi familia sa, că a fost o perioada de stres, de incertitudine, marcată cu numeroase momente tensionate.
La solicitarea reclamantului, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba testimonială cu martorul Voinea Pompiliu Sorin, a cărei declaraţie a fost ataşată la dosarul cauzei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 349/19.06.2002 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 2168/22.04.2004 a ICCJ, reclamantul TE a fost condamnat alături de alţi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin.1, 2 şi 3 C. pen., în speţă complicitate la infracţiunea de înşelăciune privind calitatea mărfurilor şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 290 C. pen. – complicitate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Împotriva hotărârilor, reclamantul, alături de ceilalţi inculpaţi a promovat cerere de revizuire, formându-se dosarul nr. 922/P/2006.
Prin sentinţa penală nr. 235/17.04.2006 a Tribunalului Dolj a fost admisă cererea de revizuire, anulată în parte sentinţa penală nr. 349/19.06.2002 a Tribunalului Dolj şi decizia penală nr. 2168/22.04.2004 a ICCJ, instanţa dispunând în privinţa reclamantului achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art.10 lit. d C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art.26 C. pen. raportat la art. 215 alin.1, 2 şi 3 C. pen., fiind menţinute celelalte dispoziţii.
Sentinţa de achitare a reclamantului ca urmare a admiterii cererii de revizuire a rămas definitivă prin decizia penală nr. 7336/19.12.2006 a ICCJ.
Prin sentinţa penală nr. 43/04.02.2008 a Tribunalului Dolj a fost admisă contestaţia la executare a reclamantului împotriva sentinţei penale a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 7336/19.12.2006 a ICCJ, în sensul că s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art. 86 indice 1 C. pen. a pedepsei de 2 luni închisoare aplicată Cu aplic. 41 alin. 2 C. pen., art. 74, 76 pe durata termenului de încercare de 3 ani compus din durata pedepsei aplicate, respectiv 2 luni închisoare la care se adaugă un interval de timp stabilit conform art. 86 indice 2 alin. 1 C. pen. de 2 ani şi 10 luni, aceste termen calculându-se de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 349/19.06.2002 a tribunalului Dolj, respectiv 22.04.2004. S-a mai stabilit că potrivit art. 86 indice 3 C. pen., pe durata termenului de încercare de 3 ani, condamnatul se va supune măsurilor de supraveghere prev. de art. 86 indice 3 alin.1 lit. a, b,c,d, din C. pen.
Sentinţa a rămas definitivă prin nerecurare.
Prin sentinţa penală nr. 207/15.05.2008 a fost respinsă sesizarea privind revocarea măsurii suspendării sub supraveghere a pedepsei de 2luni închisoare aplicată reclamantului.
Din observarea sentinţelor penale anexate în copie la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 30.07.1999 până la 15 03.2000.
După admiterea cererii de revizuire a sentinţei penale nr. 349/2002 a Tribunalului Dolj şi pronunţarea sentinţei penale nr. 235/2006 de către Tribunalul Dolj, rămânând cu o condamnare de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul s-a prezentat la Serviciul de Probaţiune Prahova începând cu data de 22.09.2004 până la data de 20.03.2006 când i s-a comunicat că prin încheierea din 04.09.2005 pronunţată în dosarul nr. 4702/P/2004 s-a dispus suspendarea executării obligaţiilor stabilite prin sentinţa penală nr. 349/2002.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul s-a prezentat la Serviciul de Probaţiune Prahova începând cu data de 22.09.2004 până la data de 20.03.2006 când i s-a comunicat că prin încheierea din 04.09.2005 pronunţată în dosarul nr. 4702/P/2004 s-a dispus suspendarea executării obligaţiilor stabilite prin sentinţa penală nr. 349/2002.
Tribunalul constată că până la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 235/2006 a Tribunalului Dolj, măsurile de supraveghere au fost suspendate.
Pe perioada suspendării măsurilor de supraveghere, reclamantul a primit viza de rezidenţă permanentă în S.U.A.
La data de 17.12.2007, reclamantul a contactat telefonic Serviciul de Probaţiune – Prahova, comunicând că din data de 31.05.2006 a plecat în America şi că până la sfârşitul lunii decembrie 2007 nu se poate întoarce în ţară din considerente de serviciu şi transport, precizând că se va prezenta la începutul lunii ianuarie 2008 şi că va trimite prin poştă actele justificative cu privire la locuinţă, loc de muncă şi venit financiar, acte care s-au primit din data de 09.02.2008.
La data de 17.12.2007, reclamantul a contactat telefonic Serviciul de Probaţiune – Prahova, comunicând că din data de 31.05.2006 a plecat în America şi că până la sfârşitul lunii decembrie 2007 nu se poate întoarce în ţară din considerente de serviciu şi transport, precizând că se va prezenta la începutul lunii ianuarie 2008 şi că va trimite prin poştă actele justificative cu privire la locuinţă, loc de muncă şi venit financiar, acte care s-au primit din data de 09.02.2008.
În data de 24.01.2008 s-a primit prin fax o cerere din partea reclamantului prin care a solicitat devansarea întrevederii stabilite la sfârşitul lunii februarie 2008.
În data de 24.01.2008 s-a primit prin fax o cerere din partea reclamantului prin care a solicitat devansarea întrevederii stabilite la sfârşitul lunii februarie 2008.
Potrivit declaraţiilor înregistrate la Serviciul de probaţiune Prahova sub nr. 4199/10.09.2008 – fila187 şi 4546/14.10.2008 Serviciul de Probaţiune i-a solicitat reclamantului să se prezinte în continuare la sediul serviciului.
Potrivit declaraţiilor înregistrate la Serviciul de probaţiune Prahova sub nr. 4199/10.09.2008 – fila187 şi 4546/14.10.2008 Serviciul de Probaţiune i-a solicitat reclamantului să se prezinte în continuare la sediul serviciului.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de solicitare a reclamantului de acordare a daunelor materiale şi morale pentru arestarea nelegală, instanţa reţine că potrivit art. 506 alin.3 C.proc.pen, acţiune în repararea pagubei cauzată printr-o eroare judiciară, poate fi pornită într-un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate sau a hotărârii definitive de achitare.
Instanţa reţine faptul că prin paguba suferită sunt incluse atât despăgubirile pentru daune materiale cât şi despăgubirile pentru daunele morale, iar termenul de 18 luni este un termen de prescripţie extinctivă, reglementat, faţă de momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi faţă de momentul cunoaşterii prejudiciului, de Decretul nr. 167/1958.
Acest termen de prescripţie începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat caracterul nelegal al restrângerii de libertate sau al hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus achitarea, pentru o infracţiune în legătură cu care reclamantul a executat o măsură privativă de libertate.
Deşi reclamantul susţine că a formulat o singură cerere de chemare în judecată invocând un prejudiciu unic, în fapt se invocă două situaţii juridice distincte, fiecare cu regimul său propriu.
Pe de o parte s-a invocat privarea de libertate ca efect al arestării pe nedrept şi restrângerea libertăţii ca efect al prelungirii măsurii de supraveghere.
Instanţa reţine că termenul de prescripţie curge diferit în funcţie de faptul generator de prejudiciu.
Astfel în ceea ce priveşte arestarea nelegală, termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii, a început să curgă la data de 19.12.2006 data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 235/17.04.2006 şi s-a împlinit la data de 19.06.2008.
Întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20.11.2008, după împlinirea termenului de prescripţie, instanţa urmează să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa acordării daunelor ca urmare a arestării nelegale, şi va respinge acest capăt de cerere ca fiind prescris.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii libertăţii ca urmare a măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanţa reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 43/04.02.2008, prin care s-a admis contestaţia la executare, respectiv 14.02.2008 astfel că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.
Pe fondul cauzei, instanţa reţine că prin sentinţa penală nr. 43/04.02.2008 a Tribunalului Dolj a fost admisă contestaţia la executare a reclamantului împotriva sentinţei penale a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 7336/19.12.2006 a ICCJ, în sensul că s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art. 86 indice 1 C. pen. a pedepsei de 2 luni închisoare aplicată reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 290 C. pen. cu aplic. 41 alin. 2 C. pen., art. 74, 76 pe durata termenului de încercare de 3 ani compus din durata pedepsei aplicate, respectiv 2 luni închisoare la care se adaugă un interval de timp stabilit conform art. 86 indice 2 alin. 1 C. pen. de 2 ani şi 10 luni, aceste termen calculându-se de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 349/19.06.2002 a Tribunalului Dolj, respectiv 22.04.2004.
Art. 504 alin (2) din Codul de procedură penală stipulează că “persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin (3) si (4) ale aceluiaşi articol prevăd că “are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta de art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotarârea instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de liberate, prin hotarâre definitivă de achitare sau prin hotarâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevazuta de art. 10 alin 1 lit j.
Potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor acestora, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportata de aceasta
Art. 505 alin (2) din acelaşi Cod dispune ca “la stabilirea întinderii reparatiei se tine seama de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum si de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsa”.
Instanţa reţine că noţiune de restrângere a libertăţii folosită de legiuitor trebuie interpretată în concordanţă cu articolul 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, vizând şi libertatea de circulaţie a persoanei.
În cazul în care faţă de o persoană, faţă de care s-a luat măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se dispune obligarea acesteia de a se prezenta periodic la organele competente, deşi era împlinit termenul de încercare prevăzut de lege, în condiţiile în care această persoană a părăsit teritoriul în mod legal,este de natură a determina o restrângere nelegală a libertăţii de circulaţie în accepţiunea art. 2 din protocolul 4 al CEDO şi implicit o restrângere a libertăţii în sensul art. 504 alin. 2 teze finală C.proc.pen.
În ceea ce priveşte prejudiciul material suferit de reclamant, instanţa reţine că, termenul de încercare stabilit în sarcina reclamantului ca urmare a condamnării sale la pedeapsa de 2 luni închisoare prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere s-a împlinit la data de 22.04.2007, potrivit sentinţei penale nr. 43/04.02.2008 rămasă definitivă.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reclamantul a fost nevoit să se întoarcă din SUA în ţară pentru a se prezenta la Serviciul Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova., după expirarea termenului de încercare.
Potrivit orarului întâlnirilor în perioada supravegherii, măsurile de supraveghere au fost îndeplinite prin conversaţii telefonice începând cu 17.12.2007, reclamantul prezentându-se personal la sediul SP PH la data de 10.09.2008.
Având în vedere tabelul de prezenţă menţionat mai sus (filele 37,38 din prezentul dosar) şi declaraţiile reclamantului date ulterior împlinirii termenului de încercare (filele 186, 187 dosarul 4355/109/2008 şi filele 220,221 din prezentul doar), de unde rezultă că după expirarea termenului de încercare, reclamantul a fost nevoit o singură dată să se întoarcă din SUA în ţară, coroborate cu copiile de pe biletele de avion dus întors Bucureşti – Amsterdam, Amsterdam – Detroid, Detroit -Cleveland, (filele 188-191 dosarul nr. 4355/109/2008) instanţa reţine că reclamantul a suferit un prejudiciu material în cuantum de 4.000 lei reprezentând contravaloarea unui bilet de avion dus-întors pe ruta mai sus amintită, reţinând că pretenţiile în privinţa contravalorii călătoriei efectuate de soţie sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte prejudiciul material generat de eforturile financiare suplimentare legate de starea de sănătate a reclamantului instanţa reţine că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între deteriorarea stării de sănătate a acestuia şi menţinerea măsurilor de supraveghere după împlinirea termenului de încercare.
În privinţa prejudiciului moral invocat, instanţa are în vedere, perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate a acestuia, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, instanţa apreciază că suma de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, instanţa va admite excepţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale şi morale privind arestarea nelegală, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale privind arestarea nelegală ca fiind prescris, va admite în parte cererea de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, reprezentând prejudiciul material şi 10.000 lei reprezentând prejudiciul moral, rezultat în urma restrângerii libertăţii, ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, aplicată în mod nelegal.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE
Admite excepţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale şi morale privind arestarea nelegală.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale privind arestarea nelegală ca fiind prescris.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul TE, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN – prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE – prin DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PRAHOVA cu sediul în Ploieşti, str. Aurel Vlaicu, nr.22, jud. Prahova în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, reprezentând prejudiciul material şi 10.000 lei reprezentând prejudiciul moral, rezultat în urma restrângerii libertăţii, ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, aplicată în mod nelegal.
Cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică azi, 27.06.2012.
PREŞEDINTE GREFIER
10
