1. Contencios administrativ. Comunicare informaţii de interes public. Daune morale.
– art. 7 şi 22 din Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.
– art. 998-999 Cod civil.
Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, instanţa putând aprecia în raport de acestea importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării în plan social de către reclamant. Daunele morale sunt acordate pentru a repara atingerea adusă personalităţii umane, demnităţii, onoarei sau altor valori asemănătoare.
Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.
Decizia nr. 683 din data de 21 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin sentinţa nr. 118 din 29.01.2010 , pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis plângerea formulată de reclamanta SC AI SRL şi s-a obligat pârâta să comunice reclamantei informaţiile solicitate la punctele 1,2,4,7, şi 8 din cererea nr. 895/1.06.2009 şi să-i plătească daune morale în suma de 500 lei şi s-au respins capetele de cerere pentru obligarea la plata daunelor patrimoniale şi a daunelor cominatorii. A fost obligată pârâta la 1250 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariul avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC AI SRL şi pârâta PV, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de reclamanta SC AI SRL .
Arată recurenta că instanţa de fond a admis capătul 2 de cerere al acţiunii introductive acordând daune morale în cuantum de 500 lei. Consideră că această suma este prea mică în raport de atitudinea consecventă a pârâtei de a nu răspunde la nicio solicitare de informaţie de interes public formulată de reclamantă în baza Legii nr. 544/2001.
Atitudinea pârâtei de desconsiderare a dreptului reclamantei de a-i comunica informaţiile solicitate în raport de obligaţia prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2001 reprezintă manifestarea lipsei de respect la adresa cetăţeanului şi desconsiderarea acestuia. Daunele morale, ca o măsură reparatorie corectă pentru faptul că reclamantei i-a fost pricinuit un prejudiciu de imagine, consideră că poate fi stabilită într-un cuantum mai mare de 500 lei, sumă ce ar determina astfel intimata să nu mai ignore pe viitor aceste solicitări de comunicare de informaţii de interes public.
Prin comportamentul său abuziv şi ilegal, ca urmare a necomunicării informaţiilor de interes public solicitate, intimata i-a vătămat un drept fundamental, cauzându-i prejudicii de ordin moral prin afectarea imaginii şi credibilităţii.
Se mai critică sentinţa şi cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii faţă de atitudinea intimatei care în mod sistematic şi repetat nu răspunde solicitărilor reclamantei în baza Legii 544/2001.
Acordarea de daune mici determină intimata pe viitor să nu răspundă solicitărilor reclamantei şi să-şi menţină atitudinea pe care a avut-o până în prezent, aceea de a nu se conforma legii.
Recursul declarat de pârâta PV.
Recurenta critică soluţia primei instanţe cu privire la modul defectuos de soluţionare a capătului de cerere privitor la daunele morale, în acordarea acestora instanţa neţinând cont de elementele ce se impuneau a fi analizate, aceasta rezumându-se doar la determinarea lor.
Ceea ce trebuia cu precădere analizat era prejudiciul moral pretins a fi suferit de către reclamantă, ceea ce presupunea aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului, precum şi a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale ale acesteia.
În aceste condiţii, analiza trebuia să vizeze pierderile efectiv suportate de către reclamantă pe plan social, profesional, simplele susţineri ale acesteia în sensul afectării imaginii şi credibilităţii, nefiind suficiente pentru probarea prejudiciului.
Astfel, în absenţa dovedirii valorilor morale pretins lezate, a unor elemente care să constate în ce măsură au fost acestea, nedovedind nici gravitatea, nici importanţa prejudiciului, apreciază că acţiunea reclamantei trebuia respinsă.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea volumului lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. În cazul în care durata necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maxim 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile.
Pe de altă parte, Legea 544/2001 a prevăzut în art.22 alin.1 că persoana care se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute de prezenta lege, poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice, în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut de art. 7 (10 zile).
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi /sau patrimoniale.
Ambele recurente au formulat critici cu privire la soluţia dată capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, motiv pentru care acest aspect va fi analizat în acelaşi timp pentru ambele recursuri.
Potrivit jurisprudenţei, dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, instanţa putând aprecia în raport de acestea importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării în plan social de către reclamant.
Daunele morale sunt acordate pentru a repara atingerea adusă personalităţii umane, demnităţii, onoarei sau altor valori asemănătoare.
Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane. Desigur nu se pot administra probe materiale pentru dovedirea cuantumului daunelor morale, deşi acest lucru nu este exclus.
În speţă, prima instanţă de contencios administrativ a acordat daune morale pentru că autoritatea publică pârâtă a vătămat o persoană într-un drept al său, respectiv dreptul de a avea acces la informaţii de interes public, prin refuzul de a da curs solicitărilor care i-au fost adresate.
Nu poate fi reţinută susţinerea autorităţii publice în sensul că nu este justificată acordarea daunelor morale, întrucât recurenta reclamantă a intrat în posesia informaţiilor de interes public cerute. În opinia Curţii, pârâta autoritate publică şi-a manifestat atitudinea de a refuza accesul la aceste informaţii.
Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea constată că prima instanţă a avut în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, să aprecieze o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Aşa fiind, Curtea apreciază că prima instanţă a acordat în mod corect daunele morale şi într-un cuantum corespunzător faţă de atingerea adusă valorii ocrotite de lege, respectiv dreptul de a avea acces la informaţiile de interes public.
Cu privire la capătul de cerere privind neacordarea despăgubirilor materiale, aspect invocat de SC AI SRL, Curtea reţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil referitoare la prejudiciu, faptă ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui chemat să răspundă, constând în intenţie, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, însă reclamanta-recurentă nu a administrat probe pentru a dovedi cuantumul prejudiciului şi existenţa condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.
Totodată, în cauza de faţă se constată că legea a fost corect aplicată întrucât reclamantul nu a dovedit în concret existenţa unor daune materiale, iar daunele morale au fost date conform dispoziţiilor legale, pârâta nerăspunzând în termenul prevăzut de lege, ştia care sunt sancţiunile ce se pot aplica.
În baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca nefondate.
