Daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, care se aplică de instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu fiind independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat.
Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare.
Hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii. De aceea, un asemenea capăt de cerere este taxat conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Prin sentinţa civilă nr. 1147 din 10 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 4978/108/2009* Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. I S.R.L. Timişoara împotriva pârâtei S.C. L S.R.L. Arad, pe care a obligat-o la plata sumei de 5.000 euro, plătibilă în lei la cursul zilei din data plăţii, reprezentând daune pentru ocuparea suprafeţei de teren de 12.600 mp., pentru perioada ianuarie-august 2009, luând, totodată, act de renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să elibereze terenul reclamantei sub sancţiunea unor daune cominatorii de 500 euro/zi de întârziere, cu cheltuieli parţiale în cuantum de 708 lei, în limita pretenţiilor dovedite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel societatea pârâtă, solicitând modificarea ei, în principal, în sensul anularii cererii introductive ca insuficient timbrată, întrucât reclamanta nu a depus dovada plăţii taxei de timbru în original, iar în subsidiar, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca netemeinică, nelegală şi nefondată, precum şi ca fiind fără obiect.
Prin decizia civilă nr. 169 din 10 octombrie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâta S.C. L S.R.L. Arad împotriva sentinţei civile nr. 1147 din 10 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4978/108/2009* în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. I S.R.L. Timişoara.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea tribunalului este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susţine apelanta, în considerente arătându-se pe larg motivele pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă în parte.
Deşi este adevărat că din raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie întocmit în primul ciclu procesual rezultă fără dubiu că identificările şi măsurătorile efectuate la imobilele proprietatea părţilor aflate în litigiu au condus la concluzia că linia de hotar A-B, stabilită conform planului parcelar, nu este încălcată de construcţiile proprietatea pârâtei apelante, iar staţia de sortare care îi aparţine este amplasată pe parcelele de teren definite sub nr. top. 11.34/8, nr. top. 11.34/9 şi nr. top. 11.34/10; această staţie de sortare a produselor de balastieră nu este amplasată şi pe parcela de teren cu nr. top. 9.45/12, proprietatea reclamantei intimate, fundaţia (cea mai apropiată de limita terenului), pe care este montat stâlpul de susţinere a benzii transportoare, fiind situată la distanţa de 0,34 m faţă de limita terenului societăţii reclamante, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că acţiunea în despăgubire se impune, totuşi, a fi admisă în parte, cu consecinţa obligării apelantei la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubire.
Aceasta, întrucât din procesul-verbal de conciliere încheiat de părţi în data de 9 iulie 2009 reiese fără putinţă de tăgadă că pârâta apelantă a ocupat o parcelă de teren, proprietatea reclamantei intimate, cu utilajele pe care le folosea în desfăşurarea activităţii comerciale. De asemenea, tot reprezentantul S.C. L S.R.L. Arad, a declarat că se obligă ca în termen de 15 zile să mute stâlpul care era (la acea vreme) amplasat pe terenul învecinat, la o distanţă de aprox. 1-1,5 m de mezuină, eliberând astfel în întregime terenul intimatei. Însă, în ciuda acestui fapt, pârâta nu a fost de acord cu plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubire către S.C. I S.R.L. Timişoara. De asemenea, martorul G.T. a arătat că, fiind paznicul bunurilor societăţii reclamante, are cunoştinţă de împrejurarea că în perioada iunie-septembrie 2009, o parte din terenurile proprietatea intimatei (peste 1 ha.) a fost ocupată de apelantă, prin amplasarea a diverse utilaje de extracţie a nisipului, maşini de transport, barăci în care dormeau muncitorii, autovehiculele acestora şi un stâlp.
În atare condiţii, criticile pârâtei privitoare la netemeinicia hotărârii atacate, deoarece expertul topometrist nu a reţinut nicio încălcare a limitei de hotar dintre terenurile învecinate ale societăţilor aflate în litigiu sunt nejustificate, simplul fapt că în luna mai 2011, cu ocazia măsurătorilor efectuate la faţa locului, nu s-a mai constatat vreo ocupare de teren neputând determina schimbarea soluţiei tribunalului, de vreme ce lipsa de folosinţă reclamată de intimată a avut loc cu aproape 2 ani în urmă. Chiar dacă după introducerea cererii de chemare în judecată societatea pârâtă a înlăturat construcţiile şi utilajele care ocupau terenul proprietatea reclamantei, nu înseamnă că partea este exonerată de obligaţia de a despăgubi proprietarul imobilului pentru lipsa de folosinţă anterioară.
Susţinerile apelantei privitoare la valoarea exagerat de mare a sumei stabilite de cel de-al doilea expert tehnic, dl. ing. I.V., Curtea apreciază că acestea nu pot fi primite, pe de o parte, întrucât reprezentantul pârâtei, fiind prezent la termenul de judecată care a urmat depunerii raportului de expertiză, nu a ridicat nicio obiecţie în această privinţă şi nici nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 212 din Codul de procedură civilă, nici prin cererea de apel nesolicitând efectuarea unei noi expertize în această privinţă; pe de altă parte, prima instanţă, atunci când a apreciat suma care i se cuvine reclamantei cu titlu de despăgubire, a redus valoarea stabilită de specialist, practic înjumătăţind-o. Nu în ultimul rând, simplul fapt că un alt proprietar al unui teren situat în aceeaşi zonă a convenit cu arendaşul său să primească în schimbul folosirii terenului o anumită cantitate de produse agricole, nu determină, în mod automat, lipsa de temei legal a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantei, cu atât mai mult cu cât, în speţa de faţă, avem de a face cu o lipsă de folosinţă şi nu cu un contract (convenţie = acord de voinţă) de arendare.
Solicitarea pârâtei apelante de a se anula cererea introductivă ca insuficient timbrată, pe motiv că reclamanta intimată nu a depus dovada plăţii taxei de timbru în original este neîntemeiată. Potrivit art. 38 şi 39 din Ordinul M.J. nr. 760/C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc de către persoanele fizice în numerar, în contul bugetului de stat, la unităţile trezoreriei statului sau ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Persoanele juridice plătesc taxele judiciare de timbru în numerar sau prin virament, în contul bugetului de stat, la unităţile trezoreriei statului în raza cărora îşi au sediul fiscal. Dovada plăţii taxelor judiciare de timbru o constituie copia de pe chitanţa de încasare în numerar, eliberată de unităţile Casei de Economii şi Consemnaţiuni sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul de plată vizat de unitatea la care s-a făcut plata, certificate pentru conformitate de organul prestator al serviciului.
Chiar dacă la termenul din 27 octombrie 1999 reprezentantul convenţional al reclamantei a depus la dosar doar o fotocopie a ordinului de plată nr. 18/22.10.2009 privind achitarea sumei de 5.875 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru, la următorul termen, din 24 noiembrie 2009, acesta a anexat, cum în mod judicios a reţinut şi tribunalul, o nouă copie a ordinului de plată, de această dată vizată de unitatea la care s-a făcut plata, certificată pentru conformitate de organul prestator al serviciului, aşa cum impun prevederile art. 39 din lege.
În fine, nici capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la eliberarea terenului sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 500 euro/zi de întârziere, la care, prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 13 aprilie 2010 reclamanta a renunţat, apărătorul pârâtei, prezent la dezbateri, neridicând vreo obiecţie în această privinţă, nu se impune a fi timbrat la valoare, pentru că nu ne aflăm în prezenţa unei cereri de despăgubire, care, într-adevăr, este supusă regimului de taxare reglementat de art. 2 din Legea nr. 146/1997, modificată. Aceasta, pentru că daunele cominatorii, care constau în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi, săptămână sau lună de întârziere, până la executarea obligaţiei în natura ei specifică, îşi au temeiul în dubla funcţiune – jurisdictio et imperium – pe care o are judecătorul, cu consecinţa prerogativei sale de a ordona şi măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunţă. Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziţie cu caracter general, această instituţie este consacrată prin norme speciale (a se vedea, spre exemplu, art. 48 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).
Rezultă, deci, că daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, ce se aplică de instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face.
Altfel spus, daunele cominatorii constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului la executarea silită şi au un caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată şi cu posibilitatea ca instanţa de judecată să le modifice dacă va considera necesar. Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor debitorului, aceste daune constituie, totuşi, o modalitate de constrângere ce rezultă din ameninţarea cu o atare executare dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată. Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă soluţie nefiind posibilă. Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăşi valoarea prejudiciului pentru că diferenţa s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăţi în acest mod fără justă cauză. Ca urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dat fiind caracterul lor incert şi nelichid.
Fiind de principiu, deci, că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligaţiei convenite, precum şi că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei de judecată îndatorirea ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme acele daune în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării. În atare situaţie, concluzia ce se impune este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii. Tocmai de aceea, un asemenea capăt de cerere este taxat conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, modificată, iar cum reclamanta intimată a achitat taxe de timbru în cuantum mai mare decât cel datorat, Curtea constată că nu se pune nici problema aplicării dispoziţiilor art. 20 alin. 5 din acelaşi act normativ.
