Daune morale. Cuantificare prejudiciu moral.
– art. 998 Cod civil, art. 10, 18 alin. 3 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
În absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
Instanţa de contencios administrativ, care a anulat actul şi a acordat celelalte drepturi reclamantului este competentă să soluţioneze şi cererea privind acordarea daunelor morale.
Decizia nr. 676 din data de 20 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti- Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.3564/105/2008 si ulterior precizată, reclamantul P I C a chemat în judecată pe pârâţii NJ şi ANPP, solicitând obligarea acestora la plata de daune morale în cuantum de 90.000 euro.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca lucrează în cadrul PRIP, ca în luna februarie 2005 a avut loc o evadare, în urma căreia reclamantul a fost destituit din funcţie, precum şi că prin sentinţa nr. 37/13.02.2007 pronunţata de către Tribunalul Prahova a fost înlocuita această sancţiune cu cea a reducerii salariului cu 20% pe o perioada de 3 luni – pârâtul fiind obligat sa îl reîncadreze pe reclamant, sentinţa rămânând irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Ploiesti nr.627/2007.
S-a mai arătat ca paratul a refuzat sa îi plătească drepturile salariale restante, pana la data sesizării instanţei cu prezenta acţiune, că pe perioada cât a fost destituit reclamantul nu a găsit de lucru, astfel ca a fost nevoit sa meargă in Italia, unde a lucrat fără contract, în condiţii mizere, fiind supus la diverse traume fizice şi psihice, ca a fost pus in imposibilitatea de a-si achita creditele avute la data desfacerii contractului de munca, fiind nominalizat ca o persoana cu risc ridicat pentru obţinerea de noi credite, precum şi că, din cauza măsurii luate de către parat, reclamantul s-a îmbolnăvit de hepatită, care s-a agravat pe fondul presiunilor psihice, reclamantul neputând beneficia de servicii si asistenta medicala gratuita ( si nici familia sa).
Reclamantul a mai arătat că desfacerea contractului de muncă pentru o evadare de care nu era vinovat i-a produs un prejudiciu de imagine, astfel că nu s-a putut angaja ulterior ca bodyguard sau ca gardian public, precum şi că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a paratului.
Reclamantul a învederat că daunele solicitate se compun din 50.000 euro daune morale pretium doloris şi 40.000 euro daune morale spirituale.
Prin întâmpinare, ANP a invocat excepţia de necompetenta materiala a instanţei, excepţia de netimbrare, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
PRIP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 28.10.2008, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.P, pe care le-a respins, ca neîntemeiate, pentru considerentele menţionate detaliat in încheierea de şedinţa de la acea data.
Totodată, din oficiu, tribunalul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MJ, pe care a pus-o în discuţia părţilor şi, ulterior, a admis-o, respingând acţiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Prin sentinţa nr.315 pronunţată în data de 12 noiembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis în parte, acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 4000 euro, la data plăţii, suma reprezentând daune morale, a respins restul pretenţiilor reclamantului, ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1039,3 lei către reclamant.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în funcţia de agent sef adjunct, cu atribuţii de paza, iar, urmare evadării unui deţinut în noaptea de 11/12.01.2005, reclamantul a fost destituit din funcţie prin decizia nr.29/13.06.2005 a directorului pârâtului.
Reclamantul a contestat aceasta decizie si, prin sentinţa nr.37/13.02.2007 pronunţata de către Tribunalul Prahova – Secţia Comerciala si de Contencios Administrativ a fost înlocuita sancţiunea destituirii din funcţie cu cea a diminuării salariului cu 20% pe o perioada de 3 luni, paratul fiind obligat sa îl reîncadreze pe reclamant şi să îi plătească drepturile salariale restante, începând cu data încetării raporturilor de serviciu şi până la reintegrarea în funcţia şi postul deţinut anterior; Sentinţă ce a rămas irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Ploiesti nr.627/6.06.2007, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de către Penitenciarul cu Regim Închis Ploieşti.
Tribunalul a reţinut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul a săvârşit abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat, precum şi că sancţiunea aplicată de pârât, respectiv cea prevăzută de art.62 lit.f din Legea nr. 293/2004, a fost greşit individualizată, instanţele de contencios administrativ aplicând sancţiunea mai uşoara, prevăzuta de art.62 lit.b din acelaşi act normativ.
Chiar daca este vorba despre o activitate de apreciere a gradului de pericol social al faptei reclamantului, care implica inerent o anumita doza de subiectivism, totuşi tribunalul a reţinut că paratul i-a aplicat reclamantului cea mai aspră sancţiune , pe care instanţele judecătoreşti au înlocuit-o cu o a doua sancţiune ca gravitate, între cele doua existând o marja de apreciere considerabila.
Practic, tribunalul a reţinut că este dovedită culpa paratului în ce priveşte individualizarea greşită a sancţiunii, respectiv fata de destituirea reclamantului, întrucât instanţele de contencios administrativ au considerat irevocabil că, pentru fapta reclamantului, se impunea o sancţiune mult mai uşoara decât cea stabilita de reprezentantul paratului.
Tribunalul a mai reţinut ca fiind dovedite susţinerile reclamantului privind existenţa unui prejudiciu moral, creat ca urmare a greşitei sale sancţionări de către pârât.
Fără a reţine clasificarea prejudiciului făcută de reclamant, care are doar o sorginte doctrinara, tribunalul a reţinut că actul pârâtului (decizia de destituire din funcţie) i-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, dedus dintr-un complex de situaţii şi împrejurări.
In acest sens, tribunalul a constatat că, urmare a încetării raportului de serviciu, reclamantul a fost pus în imposibilitate parţială de a-şi întreţine familia, de a-şi găsi un loc de muncă, de a-şi plăti creditele avute la acel moment, precum şi de beneficia de prestaţia asigurărilor sociale, în legătura cu boala sa şi nevoile familiei sale. A reţinut şi că reclamantul a fost nevoit să plece într-o alta ţară, să presteze o altă activitate decât cea pentru care era specializat, suferinţele şi eforturile invocate de acesta fiind, în parte, prezumabile şi inerente.
Totodată, se poate prezuma existenţa unei lezări a personalităţii şi imaginii petentului prin măsura destituirii din funcţie şi prin acordarea calificativului de „persoana cu risc ridicat pentru obţinerea de credite „ – situaţie de natura a-l împiedica pe acesta de a angaja credite bancare pentru nevoile sale şi ale familiei sale.
De asemenea, tribunalul a mai reţinut, din cuprinsul raportului medico-legal, că măsura luată de pârât de destituire din funcţie, cu urmările psihice ale acesteia, erau de natură a agrava afecţiunile medicale (hepatita) ale reclamantului.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a considerat că reclamantul a făcut dovada existentei unui prejudiciu moral, produs prin fapta ilicită a pârâtului, care a aplicat o sancţiune greşită, în raport cu fapta săvârşită de către reclamant.
Referitor la legătura de cauzalitate dintre fapta paratului şi prejudiciul suferit de către reclamant, tribunalul a reţinut că aceasta este evidentă, întrucât toate aspectele menţionate anterior sunt generate de încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului.
In ce priveşte evaluarea/cuantificarea prejudiciului, tribunalul a considerat că cea efectuată de către reclamant (90.000 euro) este greşita.
In acest sens, tribunalul a avut în vedere faptul că la baza tuturor consecinţelor, a stat şi fapta culpabilă a reclamantului, confirmată practic de către instanţele de contencios administrativ, că instanţele au înlocuit sancţiunea disciplinara stabilita de către parat cu alta mai uşoara, dispunând reintegrarea şi plata către reclamant a drepturilor salariale de care a fost lipsit in mod greşit – împrejurare ce constituie o satisfacţie echitabila parţială, precum şi cuantumul mediu al daunelor acordate chiar de către C.E.D.O în cauzele în care constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Raportat la toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 998 şi urm. Cod civil şi de art. 19 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, a obligat PRIP să îi plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 4000 euro la data plăţii, sumă apreciată ca reprezentând un echivalent echitabil al prejudiciului suferit şi a respins restul pretenţiilor acestuia, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul şi pârâţii, toţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs reclamantul a solicitat obligarea paraţilor la plata de daune morale în cuantum de 90.000 euro şi la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că hotărârea judecătorească este nelegală, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată, în cauză subzistând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 Cod procedură civilă.
În aceste sens arată că din conţinutul sentinţei nr.515/2009 rezultă că Tribunalul Prahova nu s-a pronunţat cu privire la obligarea pârâtului la plata de daune morale pretium dolores şi daune morale spirituale, ci asupra daunelor morale fără a indica ce reprezintă acestea, dovada fiind şi lipsa din hotărâre a unei motivaţii, dar şi refuzul instanţei de a analiza obiectul acţiunii în raport de mijloacele de probă administrate în cauză.
Se susţine că, în doar o singură frază şi cu referire la aspecte asupra cărora s-a pronunţat o altă instanţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Prahova a acordat decât 4000 euro daune morale, fără să precizeze vreun motiv sau criteriu care a stat la „baza aprecierii cuantumului” daunelor de către magistrat.
Motivaţia promovării acţiunii de către recurentul-reclamant a constituit-o neplata drepturilor salariale, privarea sa şi a familiei sale de drepturi, neexecutarea de către pârât a obligaţiilor dispuse prin hotărâre judecătorească, tergiversarea executării propriilor obligaţii şi împiedicarea reclamantului să aibă o viaţă normală. Nici unul din aceste aspecte nu a fost analizate de către instanţă, magistratul mulţumindu-se să facă referire la pretinsa culpă, ignorând petitul acţiunii, precum şi probatoriul administrat, o dovadă în plus constituind-o şi modul defectuos în care au fost consemnate susţinerile părţilor în cauză. Astfel, în ceea ce priveşte expertiza psihosocială solicitată în cauză şi încuviinţată de instanţă, magistratul consemnează în încheierea din 3 noiembrie 2009 că nu au făcut dovada unui alt loc în care să se poată efectua şi pe cale de consecinţă dispune decădere din probă, deşi la dosar existau acte şi relaţii obţinute chiar de reclamant privind modalitatea de efectuare a unei astfel de expertize.
În cazul concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Recurentul-reclamant susţine că a dovedit cu martori şi acte privaţiunile de la viaţa socială şi alienarea familiei, care a fost obligat o perioadă de timp să stea despărţită, mediul familial fiind privat de beneficiile civilizaţiei şi de o viaţă normală.
În speţă, prin comportamentul său abuziv şi ilegal, prin neachitarea drepturilor băneşti circa 4 ani, pârâtul i-a vătămat grav reclamantului un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i şi prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului şi a demnităţii ocrotite de lege, culpa în producerea acestor prejudicii aparţinându-i în exclusivitate PP.
Recurentul-pârât, a susţinut în motivele de recurs că instanţa de fond a reţinut greşit că prezenta cauză reprezintă un litigiu de contencios administrativ. În acest sens , având în vedere calitatea de pârât a ANP, erau aplicabile dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, potrivit cărora competenţa de soluţionare a litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale aparţine secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţinea Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru aceste motive, consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, sens în care solicită casarea hotărârii.
Pe fondul cauzei se susţine că Decizia PP nr.29/13.06.2005 prin care intimatul-reclamant a fost destituit din funcţie a fost anulată în parte în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie cu sancţiunea diminuării drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei ocupate pe o perioadă de 3 luni, potrivit art.62 lit.b) din Legea nr.293/2004, prin sentinţa nr.37/13.02.2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia Comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr.766/CA/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Penitenciarul Ploieşti prin decizia nr.627/06.06.2007. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea Penitenciarului Ploieşti la achitarea către intimatul-reclamant a drepturilor salariale de la data încetării raporturilor de serviciu şi până la data reintegrării în funcţia şi postul avut anterior.
Recurenta arată că se poate constata că intimatului-reclamant i s-au acordat daune materiale urmare emiterii deciziei de destituire din funcţie şi în acest context cererea de acordarea şi a unor daune morale apare ca nejustificată.
Recurenta arată că se poate constata că intimatului-reclamant i s-au acordat daune materiale urmare emiterii deciziei de destituire din funcţie şi în acest context cererea de acordarea şi a unor daune morale apare ca nejustificată.
Daunele morale trebuia cerute, potrivit dispoziţiilor art.18 alin.3 din Legea contenciosului administrativ prin aceeaşi acţiune prin care s-a solicitat anularea actului administrativ. Introducerea unei acţiuni separate de obligare la plata daunelor morale se poate explica nu prin necunoaşterea şi imposibilitatea determinării acestora la momentul promovării primei acţiuni, ci prin nesiguranţa reclamantului în legalitatea primului său demers.
Recurenta-pârâtă arată că, prin cele prezentate în acţiune, intimatul-reclamant nu face dovada existenţei vreunui prejudiciu nepatrimonial, nefiind probată producerea unei suferinţe morale acestuia.
Numai prin anularea deciziei de destituire din funcţie, nu poate face dovada existenţei unui prejudiciu nepatrimonial, care să fi fost suferit de către reclamant şi totodată, nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări psihice.
Numai prin anularea deciziei de destituire din funcţie, nu poate face dovada existenţei unui prejudiciu nepatrimonial, care să fi fost suferit de către reclamant şi totodată, nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări psihice.
A mai susţinut recurentul că drepturile salariale aferente perioadei 2005-2007, stabilite în baza sentinţei nr. 37/13.02.2007, i-au fost achitate reclamantului. Oricum acest motiv nu putea fi primit, în cazul acestor drepturi nefiind aplicabilă instituţia răspunderii civile delictuale, ci regulile privind executarea silită.
Recurenta-pârâtă ANP a criticat sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, sens în care se solicită casarea hotărârii.
Recurenta consideră că în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că raporturile de serviciu în baza cărora se solicită plata unor daune morale sunt stabilite între reclamant şi PP.
Potrivit art.10 alin.3 din HG nr.1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile ANP, PP are personalitate juridică şi nu se poate considera că există un raport de prepuşenie care să se întemeieze pe subordonarea faţă de ANP.
Pe fondul cauzei se susţine că Decizia PP nr.29/13.06.2005 prin care intimatul-reclamant a fost destituit din funcţie a fost anulată în parte, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie cu sancţiunea diminuării drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei ocupate pe o perioadă de 3 luni, potrivit art.62 lit.b) din Legea nr.293/2004. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea PP la achitarea către intimatul-reclamant a drepturilor salariale de la data încetării raporturilor de serviciu şi până la data reintegrării în funcţia şi postul avut anterior.
Se susţine că reclamantul nu face dovada existenţei vreunui prejudiciu nepatrimonial, nefiind probată producerea unei suferinţe morale acestuia.
Recurenta a invocat in susţinerea motivelor de recurs o decizie a instanţei supreme nr. 663/7.02.2005 pe care a anexat-o în copie la fondul cauzei .
Recurenţii au solicitat admiterea recursurilor potrivit celor menţionate în motivele de recurs şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
Recurentul reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenţii-pârâţi, susţinând în esenţă că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor criticilor formulate.
Prin concluziile scrise recurentul-pârât PP a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, admiterea recursurilor formulate de pârâţi şi modificarea sentinţei în sensul celor solicitate.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul declarat de reclamant este nefondat iar recursurile formulate de pârâţii sunt fondate, potrivit considerentelor ce urmează:
Instanţa de fond şi-a apreciat corect competenţa pentru soluţionarea cauzei, având în vedere dispoziţiile art. 10, 18 alin.3 şi art.19 alin. (1) şi (2) din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ care se referă la tribunal ca instanţă competentă să soluţioneze cererile privind anularea actelor administrative şi acordarea de despăgubiri şi la posibilitatea formulării unei cereri separate în acest sens.
Faptul că reclamantul nu a solicitat şi daune morale în acţiunea în care a solicitat anularea actului şi daune materiale, nu poate conduce la concluzia că instanţa care a anulat actul şi a acordat celelalte drepturi reclamantului nu este competentă să soluţioneze şi cererea privind acordarea daunelor morale.
De asemenea, instanţa de fond a respins corect excepţia invocată de ANP privind lipsa calităţii procesuale pasive, având în vedere dispoziţiile art.6 alin.1 lit.m din HG nr.1849/2004 potrivit cărora aceasta elaborează şi fundamentează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru unităţile subordonate, asigură executarea acestuia în condiţiile legii, îndrumă şi controlează respectarea dispoziţiilor legale pe linie financiar-contabilă.
Introducerea unei acţiuni separate chiar determinată de nesiguranţa reclamantului în legalitatea primului său demers nu poate conduce la respingerea automată a prezentei acţiuni fără a fi analizată solicitarea reclamantului şi îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală.
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 Cod civil, respectiv existenţa unui prejudiciu moral, produs prin fapta ilicită a pârâtului care i-a aplicat o sancţiune greşită reclamantului în raport cu fapta săvârşită de acesta.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului instanţa de fond a reţinut corect că la baza tuturor consecinţelor generate de încetarea raportului de muncă a stat şi fapta culpabilă a reclamantului confirmată de instanţa care a înlocuit sancţiunea cea mai aspră cu alta mai uşoară, împrejurare care constituie o satisfacţie echitabilă parţială.
Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
În situaţia daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Hotărârea prin care reclamantul a fost reintegrat în muncă constituie la rândul său o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit.
În plus suma solicitată de reclamant cu acest titlu este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă nu să asigure un câştig.
Prejudiciul moral, adică reparaţia pentru neliniştea, disconfortul şi incertitudinea cauzate de destituirea din funcţie, a fost în parte acoperit prin înlocuirea sancţiunii primită de reclamant, iar prejudiciul material a fost acoperit integral prin sentinţa prin care s-a anulat decizia respectivă.
Trebuie avut în vedere şi faptul că reclamantul a săvârşit o faptă pentru care a fost sancţionat, culpa pârâtului constând în aceea că i-a aplicat sancţiunea cea mai aspră producând reclamantului prejudiciul moral, a cărei existenţă s-a dovedit, însă instanţa de recurs apreciază că a fost greşit cuantificat, reclamantul primind o despăgubire excesivă în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Reclamantul a fost repus în situaţia anterioară prin anularea actului, a fost despăgubit pentru pagubele materiale, durerea sufletească fiind incompatibilă cu un echivalent bănesc, aşa cum susţine şi reclamantul.
Critica recurentului-reclamant constând în aceea că instanţa de fond nu a analizat probele administrate în raport de obiectul acţiunii este nefondată, întrucât instanţa de fond a avut în vedere toate aspectele invocate şi probate de reclamant, acordând acestuia daune morale într-un cuantum excesiv.
În absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale este greu de contestat puterea de apreciere a judecătorului fondului pe acest aspect, însă reţinând culpa concurentă a reclamantului şi acoperirea prejudiciului material instanţa de recurs apreciază că se impune reducerea cuantumului daunelor morale la o sumă modică, pentru a acorda recurentului-reclamant o satisfacţie morală.
Neputând fi susţinut un prejudiciu efectiv, în prezent reclamantul beneficiind de aceleaşi condiţii de viaţă, aceeaşi funcţie publică, acelaşi grad ca cel avute anterior anulării deciziei de destituire din funcţie, Curtea a apreciat ca fondate recursurile pârâţilor pe care le-a admis, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la 1000 lei.
