Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, invocată în prezenta cauză, este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art.137 alin.1 C.p.c., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra acestei excepţii care face de prisos cercetarea fondului pricinii.
Prin calitate procesuală pasivă se înţelege existenţa unei identităţi între persoana care în raportul juridic civil are calitatea de debitor al obligaţiei şi persoana care în raportul juridic procesual civil are calitatea de pârât.
Instanţa reţine că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este îmbogăţirea fără justă cauză, astfel încât debitorul din raportul juridic civil este persoana al cărei patrimoniu s-a mărit ca efect al micşorării patrimoniului altei persoane. Or, în prezenta cauză, ţinând seama de faptul că reclamanţii au efectuat îmbunătăţiri spaţiului locativ pe care îl ocupă, debitori în raportul juridic civil, care are ca obiect restituirea contravalorii îmbunătăţirilor făcute, sunt proprietarii spaţiului locativ şi al căror patrimoniu a fost sporit cu valoarea îmbunătăţirilor efectuate de către reclamanţi.
Din contractul de vânzare-cumpărare cu întreţinere şi dezmembrare(filele 189-190), instanţa reţine că pârâţii PF şi PF au înstrăinat către terţii SM şi SIM parterul locuinţei C 1 situată în str. XX, nr.X, Drobeta Turnu Severin, locuinţa C1, potrivit contractului încheiat, „ constând dintr-o casă de locuit compusă din parter şi etaj, la parter având trei camere, bucătărie, baie, hol şi casa scării, cu o suprafaţă utilă de 72,39 m.p., la etaj având trei camere, bucătărie, baie, două holuri şi casa scării, având o suprafaţă utilă de 72,16 m.p.”, fără a înstrăina şi etajul 1 al acestei locuinţe, dreptul de proprietate asupra etajului 1 rămânând, în continuare, în patrimoniul pârâţilor.
Având în vedere că îmbunătăţirile efectuate de către reclamanţi în spaţiul locativ, respectiv etajul 1 al locuinţei C 1, astfel cum este identificată potrivit contractului (filele 189-190), au sporit patrimoniul pârâţilor, care, aşa cum s-a reţinut mai sus, au rămas proprietarii spaţiului locativ, instanţa reţine că, în raportul juridic civil izvorât din faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, aceştia au calitatea de debitori.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa reţine că există identitate între persoanele care au calitatea de debitori în cadrul raportului juridic civil izvorât din faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză şi persoanele care au calitatea de pârâţi în raportul juridic procesual civil stabilit între reclamanţi şi pârâţi ca efect al sesizării instanţei de judecată, sesizarea fiind realizată prin intermediul unei cereri de chemare în judecată fundamentată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, motiv pentru care, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor PF şi PF.
Asupra fondului pricinii, instanţa reţine că temeiul juridic pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată este faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.
Pentru a fi în prezenţa faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa reţine că trebuie să fie îndeplinite atât condiţii de ordin material, respectiv să existe o sărăcire a unui patrimoniu, să existe o mărire a patrimoniului altei persoane, existenţa unei legături între micşorarea şi majorarea celor două patrimonii, cât şi condiţia de ordin juridic constând în aceea că reclamanţii nu au şi nici nu au avut altă acţiunea în justiţie pentru ocrotirea dreptului de creanţă al acestora.
În ceea ce priveşte condiţia majorării unui patrimoniu, instanţa reţine că îmbunătăţirile realizate de către reclamanţi au sporit patrimoniul pârâţilor, care sunt proprietarii spaţiului locativ pe care reclamanţii îl ocupă, contravaloarea acestor îmbunătăţiri fiind de 156.000 de lei conform raportului de expertiză efectuat de către expertul SG (filele 125-141), precum şi suplimentului la raportul de expertiză (filele 177-178) prin care expertul SG a răspuns obiecţiunilor formulate de către reclamanţi şi de către pârâţi.
Existenţa îmbunătăţirilor efectuate de către reclamanţi rezultă din mărturisirea judiciară voluntară făcută de către pârâţi în cuprinsul întâmpinării, precum şi din coroborarea declaraţiilor martorilor PAF (fila 100), TG (fila 101), AV (fila 102), NC (fila 111).
În drept, instanţa reţine că potrivit art. 488 C.civ. „tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.”
În ceea ce priveşte condiţia sărăcirii unui patrimoniu, instanţa reţine că, astfel cum rezultă din susţinerea reclamanţilor la termenul de judecată din data de 18.01.2011, consemnate în încheierea de dezbateri (fila 191), aceştia locuiesc, în continuare, în spaţiul locativ aflat în proprietatea pârâţilor, având în detenţie îmbunătăţirile pe care le-au efectuat.
În ceea ce priveşte apărările de fond ale reclamanţilor în sensul că a existat un litigiu având ca obiect evacuarea reclamanţilor din spaţiul locativ şi că întreg imobilul a fost înstrăinat de către pârâţi, instanţa reţine următoarele.
Litigiul având ca obiect evacuarea reclamanţilor a fost declanşat de către pârâţii din prezenta cauză, formând obiectul dosarelor nr. 5XX/2XXX al Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, ca primă instanţă de fond, şi 5XX/2XXX al Tribunalului Mehedinţi, ca instanţă de apel.
Acest litigiu a purtat asupra spaţiului locativ ocupat de către reclamanţii din prezenta cauză şi a fost tranşat irevocabil, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de evacuare, formulată de către pârâţii din prezenta cauză în contradictoriu cu reclamanţii CV şi CF, astfel încât instanţa, ţinând seama şi de susţinerile reclamanţilor în sensul că ocupă, în continuare spaţiul locativ, reţine că aceştia nu au pierdut detenţia precară a spaţiului locativ.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor că întregul imobil a fost înstrăinat de către pârâţi, instanţa, faţă de considerentele expuse cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, va înlătura ca neîntemeiată această apărare de fond.
Având în vedere că, astfel cum s-a reţinut anterior din probele administrate în cauză, îmbunătăţirile au fost efectuate de către reclamanţi în spaţiul locativ al cărui proprietari sunt pârâţii, reclamanţii având în prezent detenţia precară a spaţiului locativ, această detenţie precară, nefiindu-le contestată, la data soluţionării prezentei cauze, printr-un proces pendinte, instanţa va reţine că aceste îmbunătăţiri profită reclamanţilor prin aceea că având stăpânirea materială exclusivă a spaţiului locativ sunt singurii care beneficiază de pe urma îmbunătăţirilor.
Or, nu se poate reţine că reclamanţilor le-a sărăcit patrimoniul, din moment ce au detenţia precară a spaţiului locativ în care au efectuat îmbunătăţirile, iar detenţia precară nu le este contestată. Instanţa reţine că reclamanţii ar putea solicita contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate în cadrul spaţiului locativ numai în măsura în care pierd detenţia precară prin intermediul unei desistări voluntare ori în mod involuntar, spre exemplu ca urmare a executării silite ori prin căi de fapt, doar în aceste situaţii putându-se vorbi de sărăcirea unui patrimoniu, însă atât timp cât reclamanţii au detenţia precară a spaţiului locativ în care au efectuat îmbunătăţirile care le profită în mod exclusiv, nu se poate reţine că patrimoniul acestora s-a diminuat.
Având în vedere că nu s-a realizat una dintre condiţiile materiale ale faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv condiţia materială a diminuării uni patrimoniu, instanţa va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privitor la obligarea pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la recunoaşterea unui drept de retenţie în favoarea reclamanţilor până la realizarea de către aceştia a dreptului de creanţă constând în contravaloarea îmbunătăţirilor, instanţa va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat pentru următoarele considerente.
Dreptul de retenţie este un drept real accesoriu având rol de garanţie reală imperfectă, care presupune existenţa unui drept de creanţă principal pe lângă care fiinţează, în sensul că va urma soarta juridică a acestuia, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale.
Or, astfel cum s-a reţinut în considerentele legate de soluţionarea capătului de cerere privitor la obligarea pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de către reclamanţi, acestora nu le este contestată detenţia precară a spaţiului locativ pe care îl ocupă, printr-un proces pendinte, astfel că nu există riscul ca aceştia să piardă detenţia precară a spaţiului locativ.
Ţinând seama de ascet aspect, instanţa reţine că nu se justifică existenţa unei garanţii reale imperfecte, care poate exista numai în situaţia în care se pune problema pierderii detenţiei precare a bunului în legătură cu care s-a născut dreptul de creanţă ce se doreşte a fi garantat prin intermediul dreptului de retenţie.
Deşi dreptul de retenţie nu are o reglementare juridică expresă, dispoziţii cu caracter de principiu se regăsesc în materia locaţiunii în dispoziţiile art. 1443-1444 C. civ.
Astfel, art. 1443 C.civ. reglementează ipoteza pierderii detenţiei precare de către locatar, ca efect al vânzării bunului închiriat de către locator către un terţ, care contestă detenţia precară, iar art. 1444 C. civ. prevede că locatarul nu poate pierde detenţia precară înainte de a fi despăgubit de către terţ sau de către locator, după distincţiile menţionate în cuprinsul articolului.
Aşadar, se observă cu valoare de principiu că legiuitorul recunoaşte dreptul de retenţie în favoarea detentorului precar al bunului în legătură cu care s-a născut dreptul de creanţă pe care detentorul precar îl invocă în contra celui ce doreşte a-l evinge de bunul pe care detentorul îl stăpâneşte cu titlu precar numai în situaţia în care detenţia precară este contestată. În toate celelalte cazuri în care detenţia precară nu este contestată printr-un proces pendinte, instanţa reţine că nu se poate recunoaşte detentorului precar un drept de retenţie asupra bunului în legătură cu care s-a născut dreptul de creanţă ce se doreşte a fi garantat.
În ceea ce priveşte capătul accesoriu de cerere, privitor la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că pârâţii nu au căzut în pretenţii în accepţiunea art. 274 C.p.c., motiv pentru care va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
