Legea nr. 221/2009
(Tribunalul Mehedinţi – s.c. 22/08.02.2012)
Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinţi şi înregistrată sub nr. 5231/101/2012, la data de 31 mai 2012, reclamanta P.C.M., prin mandatar B.C. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. – prin M.F.P. pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa pârâtul să fie obligat la acordarea despăgubirilor morale prevăzute de lege, acordare de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative şi să se constate caracterul politic al măsurilor administrative asupra bunicilor reclamantei defuncţii D.B. şi E.B.
In motivarea acţiunii reclamanta susţine că bunicul său defunctul D.B. provenea dintr-o familie bogată. In baza Decretului 83 din 2 martie 1040, în noaptea dintre 2 şi 3 martie, orele 3,00 bunicii săi D. B. şi E.B. au fost ridicaţi de la moşia lor din localitatea Vrata, jud.Mehedinţi, li s-au confiscat toate bunurile şi au fost transportaţi într-o căruţă până la Craiova, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu fiind în permanenţă urmăriţi de organele de securitate, aceasta fiind o măsură administrativă cu caracter politic.
Bunurile confiscate au fost precizate într-un proces verbal de inventar, cu un scris greoi, proces din care lipsesc tablourile,multe bijuterii şi foarte multe cărţi valoroase.
In noaptea de 5/6 mai 1950 s-a dispus prin Ordinul 21879/1950 al DGSP percheziţionarea domiciliului obligatoriu al familiei B., arestarea lui D. B., la vârsta de 72 de ani şi reeducarea în unitatea de muncă a Penitenciarului Sighet, fără nici un proces. Iniţial arestarea s-a dispus pentru 15 luni , apoi s-a prelungit pentru încă 2 ani, apoi i se majorează pedeapsa cu încă 60 de luni conform Deciziei 559/1953, decedând în seara zilei 24 mai 1954.
Reclamanta a depus la dosar următoarele înscrisuri; nota nr. 2856/1948 a Inspectoratului de Siguranţă al Capitalei, nota informativă nr. 42099/1947, referatul nr. 1495/15.06.1948, proces verbal de confiscare, Notă informativă a Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Craiova, fişa personală întocmită de Direcţia Regională a Securităţii Poporului Craiova, proces verbal de percheziţie din 05.05.1950, fişa personală, nota din 08.08.1953, adresa nr.C 2/0052673/04.045.1954 a MAI, notă raport nr. 67761/1954 a MAI, anexele 5-13 din dosarul nr. P139703/1955, cerere pentru obţinerea deshumării osemintelor E.B., scrisoarea administratorului gospodăriei de la Corbii Mari, inventar întocmit după scrisoarea de la administratorului gospodăriei de la Corbii Mari, extras din registrul sării civile, dovada de naştere C.R., acte de filiaţie, certificate de naştere, căsătorie, deces, procură de reprezentare.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii întrucât norma legală care prevedea acordarea daunelor morale a fost declarată neconstituţională iar despăgubiri materiale se acordă conform art.5 alin.1 lit. b doar pentru bunurile imobile confiscate şi nerestituite, nu şi pentru bunurile mobile .
A fost admisă şi administrată proba testimonială, martorii C.F.şi S.I. confirmând că D.B. a fost un om bogat, că în anul 1949 el şi soţia sa au fost ridicaţi de la conacul acestuia din comuna Vrata, iar bunurile au fost confiscate .
Reclamanta a solicitat încuviinţarea unei expertize de specialitate, expertiză efectuată şi depusă la dosar la data de 07.11.2012 de către expert P.P.
Din concluziile raportului întocmit a reieşit că valoarea bunurilor expertizate este de 788.345 lei. Obiecţiunile formulate de părţi au fost respinse de instanţă .
Analizând cererea formulată de reclamantă instanţa constată şi reţine următoarele:
Conform art.3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 şi Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282 din 5 martie 1958 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului;d) Ordinul nr.5/Cabinet/1948, Ordinul nr.26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 şi Ordinul nr.8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securităţii Statului.”
Conform art. 4 din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”.
Din înscrisurile depuse de reclamantă, obţinute de la CNSAS (filele 14-16, 19-23, 25) reiese că D.B. împreună cu soţia sa au avut domiciliul obligatoriu în Craiova primul până la data de 05.05.1950 (fila 19-20), când a fost arestat şi soţia sa până în anul 1951 (fila 26) când a decedat.
D.B. a decedat în închisoare, după repetate prelungiri ale perioadei de detenţie, la data de 24.05.1954 (fila 23) .
Măsurile administrative luate împotriva celor doi deşi nu sunt printre cele prevăzute de art. 3 din legea nr. 221, constituie măsuri abuzive cu caracter politic având în vedere că nu există o normă legală care, la acea vreme, să justifice obligarea acestora la domiciliu forţat .
Cât priveşte pe D.B. acesta a suportat şi o lipsire de libertate în perioada 05.05.1950.24.05.1954, lipsire de libertate pentru care, deşi nu există o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, apare cert din înscrisurile de la filele 19-23 că a constat în detenţie în penitenciar unde a şi decedat ( fila 22) .
Pentru aceste motive capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurilor luate împotriva defuncţilor B.D. şi B.E. urmează a fi admis .
Capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale va fi respins pentru următoarele considerente:
Art. 5 alin 1 lit. a din Legea 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării daunelor morale a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr.1358 din 21.10.2010 a Curţii Constituţionale publicată în MO din 15 noiembrie astfel că trebuie avute în vedere disp. art. 31 alin 1 din Legea 47/1992 şi disp. art. 147 din Constituţia României .
În raport de aceste dispoziţii decizia de neconstituţionalitate este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor .
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, promovând actualitatea principiilor statului de drept .
Din această perspectivă se reţine că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii cu caracter pecuniar în baza Decretului Lege 118/1990, care se apreciază că sunt suficiente în raport cu suferinţa resimţită .
De altfel prin Decizia nr.12 în dosarul nr. 14/2011 ICCJ s-a pronunţat în sensul admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă această decizie este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti .
În privinţa pretinsei discriminări se apreciază că aceasta nu poate exista în condiţiile în care măsura este prevăzută de lege, ori decizia dată de ICCJ are valoare de lege pentru soluţionarea cauzelor .
Cât priveşte capătul de cerere vizând acordarea daunelor materiale instanţa constată următoarele:
Conform art. 4 din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:[…] b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;”.
Din înscrisurile depuse de părţi reiese că odată cu stabilirea domiciliului obligatoriu, defunctului B.D. i-a fost confiscată şi averea de la moşia Vrata, judeţul Mehedinţi aşa cum reiese din procesul verbal aflat la filele 12-13 şi anexele de la filele 31-36 .
Nu există nici o dovadă că averea confiscată aparţinea defunctei B.E..
Din actele de filiaţie reiese că, reclamanta este fiica lui C. R. care, la rândul său este fiul lui B. E. dar nu şi al lui B.D.
Faţă de prevederile art. 5 din legea nr. 221/2009 care limitează persoanele ce se pot adresa cu cerere de despăgubire la soţ şi descendenţi gradul I şi II se constată că reclamanta nu are calitatea cerută de lege aşa încât faţă de defunctul B.D. cererea va fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active .
Reclamanta are calitate de descendent gradul II faţă de defuncta B.E. dar, nu se poate reţine că averea confiscată în anul 1949 odată cu stabilirea domiciliului obligatoriu la Craiova i-ar fi aparţinut acesteia .
Aşa cum am menţionat deja averea confiscată, conform tuturor înscrisurilor depuse, i-a aparţinut lui B.D.
Susţinerile reclamantei că cel puţin jumătate din această avere ar fi trebuit să-i aparţină bunici sale în calitate de soţie sunt neîntemeiate.
La data decesului lui B.E., anul 1951, erau în vigoare reglementările codului civil din anul 1864 care statuau separaţia de patrimonii a soţilor aşa încât aceasta nu poate emite pretenţii la averea soţului său, cu atât mai mult cu cât nu putea nici să-l moştenească o dată pentru că a decedat înaintea acestuia şi a doua oară pentru că legea care acorda drepturi soţilor a intrat în vigoare în anul 1954.
De prisos a mai spune că reclamanta solicită în special bunuri mobile care potrivit legii nr. 221/2009 nu fac obiect al restituirii contravalorii lor aşa cum s-a pronunţat ICCJ în decizia de speţă nr. 2192/23.03.2012 .
În consecinţă cererea de despăgubiri materiale după bunica reclamantei, defuncta B.E. urmează să fie respinsă ca nefondată.
