Prin sentinţa civilă nr. 166/C din 09.02.2015, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. **/62/2014 a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A K SA, prin lichidator judiciar SC R SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Mun. S.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată la această instanţă, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul solicitând acoperirea prejudiciului efectiv suferit de reclamantă, în valoare de 2.800.358,58 lei + 167.678,37 eur, rezultat din neexecutarea obligaţiilor contractuale izvorâte din contractul de asociere în participaţiune nr., acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă constând în beneficiul nerealizat în valoare de 159.656,734 eur, cf. contractul de asociere şi planului de afaceri ce a stat la baza demarării obiectivului investiţiei şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, Tribunalul constată că excepţia este fondată şi va fi admisă.
Între părţi, la data de 26.04.2007, sub imperiul vechiului Cod Civil şi al Codului Comercial, a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. care, prin capitolul XI, art. 11.1 a stabilit că „în cazul in care rezolvarea neînţelegerilor nu este posibilă pe cale amiabilă, ele vor fi supuse spre soluţionare tribunalului arbitral, conform regulilor de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României”.
Aşadar, părţile au inserat o clauză compromisorie cu privire la care reclamanta a invocat, in apărare, nulitatea absolută. Dispoziţiile art. 542 alin. 2 Cod Procedură Civilă prevăd că „statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte”.
Textul citat consacră aşadar posibilitatea statului şi autorităţilor de a încheia convenţii arbitrale, dar doar in anumite condiţii.
La data la care s-a încheiat contractul, Codul de procedură civilă 1865 prevedea, prin art. 340, că „persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze, pe calea arbitrajului, litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”. Nu se poate aprecia că litigiul de faţă priveşte drepturi asupra cărora legea nu permite a se încheia o tranzacţie, fiind întemeiat pe răspunderea contractuală şi având ca obiect nu dreptul de proprietate publică, ci sume de bani pretinse de reclamantă pentru repararea unui prejudiciu rezultând din modul de executare a contractului de asociere.
Deşi cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă, dispoziţiile art.11.1 nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 542 alin. 2 NCPC, faţă de data încheierii contractului de asociere in participaţiune, 26.04.2007, şi de principiul tempus regit actum.
Pe cale de consecinţă, instanţa constată că apărările reclamantei referitoare la nulitatea clauzei compromisorii sunt nefondate, neexistând motive de nulitate absolută iar excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române este fondată şi va fi admisă. Se vor avea in vedere şi dispoziţiile art. 554 alin. 1 alin. 1 teza finală Cod Procedură Civilă, raportat la cele ale art. 131 şi 132 alin. 4 Cod Procedură Civilă.
