Răspunderea patrimonială a salariatului pentru prejudiciul provocat angajatorului. Caracterul cumulativ al condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale
Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 254 alin. (1)
Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii, pentru a se angaja răspunderea patrimonială a unui salariat este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului în legătură cu munca sa; prejudiciul creat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi vinovăţia salariatului.
Pe cale de consecinţă, nedovedirea de către angajator a uneia dintre aceste condiţii împiedică antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatului, nefiind necesară verificarea de către instanţa de judecată a existenţei celorlalte condiţii..
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 33 din 12 februarie 2014, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 2723/PI/27.11.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 524/30/2013, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamantul T.F. în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SRL Periam.
A fost obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plaţii a sumei de 3000 euro diurnă, actualizată cu rata inflaţiei calculată de la scadenţă până la data plăţii efective.
A fost respinsă în rest cererea principală.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de reclamanta-reconvenţională SC R.B. SRL împotriva pârâtului-reconventional T.F.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a devenit angajatul pârâtei începând cu data de 02.07.2012, în baza contractului individual de muncă nr. 3/27.06.2012, înregistrat în Registrul de evidenţă al salariaţilor, în funcţia de şofer autocamion, având un salariu lunar de bază brut de 700 lei.
În data de 30.11.2012, în timp ce se afla pe teritoriul Germaniei, în exercitarea activităţii profesionale, ca urmare a discuţiei telefonice avute cu d-nul M.G., reprezentantul societăţii, reclamantul a părăsit autocamionul pe care lucra, după ce l-a parcat în parcarea folosită de această firmă şi a luat cu el actele maşinii, cheile, telefonul firmei şi sistemul de navigaţie, lăsând în interior, pe parbriz, un bilet cu două nr. de telefon şi pe care a scris că, actele maşinii şi cheile sunt la el.
La data de 01.12.2013, Politia din Böblingen, Germania, a întocmit dovada nr. 36, prin care aceste bunuri au fost confiscate reclamantului.
Prin Dispoziţia din 22.02.2013, dată de Procuratura Ravensburg, s-a dispus încetarea urmăririi penale a d-nului M.G., reprezentantul societăţii, ca urmare a plângerii reclamantului, iar prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare din data de 26.04.2013, s-a dispus neînceperea urmăririi penele împotriva reclamantului ca urmare a plângerii penale formulata de societate.
Tema pretenţiilor şi probaţiunii acţiunii principale vizează obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite şi neachitate pentru perioada iulie-decembrie 2012.
Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, conform art. 168 din Codul muncii.
Cu extrasele de cont şi statele de plata depuse la dosar, pârâta a făcut dovada că reclamantul a încasat drepturile salariale cuvenite pe perioada iulie–noiembrie 2012, în sumă de 530 lei net pe lună.
În privinţa lunii decembrie 2012, din înscrisurile depuse de pârâtă rezultă că reclamantul nu a lucrat nici o oră, fapt recunoscut indirect de acesta la interogatoriul administrat în cauză.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata salariului pe perioada iulie – decembrie 2012.
Referitor la diurnă, reclamantul a susţinut că înţelegerea părţilor a fost pentru suma de 1500 euro pe lună, iar pârâta invocat suma de 35 euro pe zi.
Întrucât, pentru luna septembrie 2012, reclamantul a încasat de la pârâtă, pentru 20 de zile lucrătoare, diurna în sumă de 1.382 euro, iar prin interogatoriul scris luat societăţii, aceasta a recunoscut că a plătit aceasta sumă, constând din diferenţa între diurna în sumă de 1500 euro şi salariul în sumă de 530 lei, prima instanţă a reţinut că înţelegerea părţilor a fost pentru o diurnă în sumă de 1500 de euro pe lună.
Pretenţiile reclamantului privind plata diurnelor externe aferente perioadei 02.07.2012 – 20.08.2012 au fost apreciate ca neîntemeiate, având în vedere că acesta nu a efectuat nici o deplasare externă în această perioadă. Pentru luna decembrie 2012, dat fiind că reclamantul nu a lucrat vreo oră în curse externe, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de plată a diurnei.
Societatea pârâtă a recunoscut ca a reţinut diurnele externe aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012, considerând că sunt întrunite condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a reclamantului.
Conform art. 169 alin. 2 din Codul muncii, chiar dacă reclamantul ar fi produs o pagubă pârâtei, dacă nu s-a ajuns la rezolvarea pe cale amiabilă, răspunde doar dacă prejudiciul şi culpa sa a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât tribunalul a constatat că pârâta nu avea posibilitatea legală să reţină diurnele externe aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012 şi cuvenite reclamantului.
Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa de fond a obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data plaţii, a sumei de 3000 euro diurnă aferentă lunilor octombrie şi noiembrie 2012, actualizată cu rata inflaţiei calculată de la scadenţă până la data plăţii efective.
În privinţa cererii reconvenţionale, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii, salariatul este obligat să repare prejudiciul efectiv produs în timpul executării contractului de muncă printr-o fapta prejudiciabilă, săvârşită cu vinovăţie, în legătura cu munca sa.
Din probele administrate nu rezultă că societatea, datorită culpei angajatului, a fost în imposibilitatea onorării comenzilor şi că, prin conduita sa, pârâtul reconvenţional i-a produs acesteia vreun prejudiciu.
Constatând că nu s-a făcut dovada, potrivit art. 272 din Codul muncii, a întrunirii condiţiilor răspunderii patrimoniale, tribunalul a fost respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
În baza art. 274 din Codul de procedură civilă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
Împotriva sentinţei civile nr. 2723/27.11.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 524/30/2013, în termenul legal, a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a calculat în mod eronat diurna lunară cuvenită reclamantului, întrucât nu a ţinut seama că o parte din sumă a fost achitată şi că reclamantul a părăsit locul de munca fără a restitui societăţii pârâte suma de 380 euro, ce îi fusese dată cu titlu de avans spre decontare, aşa cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriul luat societăţii pârâte.
Având în vedere dispoziţiile art. 254 şi ale art. 257 din Codul muncii, pârâta a reţinut, în mod legal, diurnele aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012.
Cu privire la cererea reconvenţională, se susţine că prejudiciul, pe care reclamantul l-a creat pârâtei, se compune din pierderile înregistrate de societatea pârâtă ca urmare a imposibilităţii onorării comenzilor de transport, în timpul celor 11 zile lucrătoare, cât reclamantul a lipsit societatea de bunurile sale, prejudiciul total fiind de 8.800 euro.
Fapta ilicită săvârşită de reclamant constă în aceea că, în data de 30.11.2012, în timpul exercitării activităţii profesionale pe teritoriul Germaniei, a părăsit locul de muncă, fără să anunţe conducerea societăţii despre aceasta, ocazie cu care a sustras cheile autovehiculului pe care îşi desfăşura activitatea, actele autovehiculului şi ale semiremorcii, licenţa de transport a societăţii, sistemul de navigaţie, precum şi telefonul societăţii, aspecte confirmate de către reclamant în cadrul interogatoriului.
Din dovada nr. 36/01.12.2012, emisă de secţia de politie din Böblingen, rezultă că reclamantul a sustras bunurile de la societatea pârâtă, acestea fiindu-i confiscate de organele de poliţie în vederea constituirii materialului probator în cadrul unei urmăriri penale.
Reprezentantul societăţii pârâte a intrat în posesia bunurilor după 11 zile de la predarea acestora de către reclamant, acestea fiindu-i înmânate de către organele de politie din oraşul Friedrichshafen.
Prejudiciul produs societăţii este real şi cert, fiind stabilit pe baza înscrisurilor provenite de la beneficiarul serviciilor de transport, respectiv societatea W. A. GMBH GERMANIA, care atestă că pârâta efectuează curse zilnice, tur-retur, pe traseul 88677 Mrakdorf Germania – 57913 Hambach Franţa, în schimbul unui preţ de 800 euro/cursă.
Ca urmare a imposibilităţii onorării comenzilor de transport fată de W. A. GMBH GERMANIA, societatea pârâtă a fost nevoită să apeleze la serviciile unei alte societăţi de transport, respectiv societatea H.L.T. UG Germania, în vederea efectuării curselor contractate, pentru o perioadă de 8 zile, pentru care a fost emisă factura nr. 121202/17.12.2012, în sumă de 6.400 de Euro.
Cursele de transport pentru celelalte 3 zile au fost realizate de către societatea W.A. GMBH Germania cu autovehiculele proprii.
Între fapta ilicită săvârşită de către reclamant şi prejudiciul creat societăţii pârâte, în sumă de 8.800 Euro, există o relaţie directă de cauzalitate, în condiţiile în care societatea nu s-a aflat în posesia şi folosinţa autovehiculul timp de 11 zile, acesta neputând fi folosit pentru a onora alte comenzi de transport, respectiv pentru societatea W.A. GMBH GERMANIA.
Considerente expuse anterior au justificat decizia conducerii societăţii de a reţine diurnele externe aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012, considerând că sunt întrunite cumulativ condiţiile necesare antrenării răspunderii patrimoniale a reclamantului.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a prevederilor art. 304 pct.9 raportate la cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea l-a respins pentru următoarele considerente:
În mod corect, instanţa de fond a reţinut cuantumul diurnei la nivelul sumei de 1500 Euro. Societatea angajatoare nu poate susţine că a dovedit un alt cuantum al diurnei, prin răspunsul la interogatoriu acordat de către ea, deoarece, prin acest răspuns, pârâta nu a făcut altceva decât să conteste dreptul solicitat de către reclamant, poziţie menţinută pe tot parcursul litigiului.
La dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte cuantumul diurnei.
Părţile au prezentat opinii diferite cu privire la cuantumul diurnei, respectiv reclamantul a susţinut că înţelegerea a fost pentru plata unei diurne de 1500 Euro/lună, iar pârâta a menţionat că diurna a fost stabilită pentru 35 de euro pe zi. Cum angajatorul a efectuat o plată de 1382 Euro pentru o perioadă de 20 de zile lucrătoare, arătând că din suma datorată, cu titlu de diurnă, a scăzut salariul de 530 lei pentru luna respectivă, este evident că părţile au convenit plata unei diurne în cuantumul solicitat de reclamant. Modalitatea în care a procedat pârâta, prin scăderea salariului din suma cuvenită cu titlu de diurnă, nu dovedeşte stabilirea unui alt cuantum al diurnei, ci, dimpotrivă, confirmă susţinerile reclamantului, potrivit cărora diurna a fost stabilită pentru suma de 1500 Euro/lună, pentru că drepturile sunt determinate distinct.
În condiţiile în care singura obligaţie stabilită, în sarcina pârâtei, a fost aceea de plată a diurnei, plata drepturilor salariale, în sumă de 530 lei, pentru perioada iulie-noiembrie 2012, nu prezintă relevanţă pentru modificarea hotărârii instanţei de fond.
Referitor la scăderea sumei de 380 euro din cuantumul diurnei datorate reclamantului, pârâta nu a formulat apărări în faţa instanţei de fond şi nici nu a administrat probe din care să rezulte avansarea sumei cu acest titlu către reclamant, deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 272 din Codul muncii.
Cum dispoziţiile art. 169 alin. (2) din Codul muncii impun obţinerea, de către angajator, a unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru efectuarea de reţineri din drepturile ce trebuie plătite salariatului, iar pârâta nu a fost în posesia unei astfel de hotărâri, în mod nelegal a refuzat plata diurnei către reclamant.
Cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, printre care se regăseşte şi cea a dovedirii prejudiciului.
Pârâta reclamantă-reconvenţională a motivat prejudiciul prin pierderile înregistrate de către societate, ca urmare a imposibilităţii onorării comenzilor de transport în timpul celor 11 zile lucrătoare în care societatea a fost lipsită de mijlocul de transport condus de către reclamant.
Însă, pârâta reclamantă-reconvenţională nu dovedit plata facturii emisă de către H.L.T. UG, în valoare de 6.400 Euro, iar serviciile prestate în favoarea W. A., pentru care pârâta a efectuat transporturile, urmează a fi plătite în situaţia în care, în perioada 03.12.2012-14.12.2012, această societate a beneficiat de serviciile pârâtei.
Curtea a conchis că pârâta reclamantă-reconvenţională nu a probat existenţa unui prejudiciu cauzat de fapta salariatului, motiv pentru care hotărârea primei instanţe este corectă şi în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, în conformitate cu art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de către pârâta-recurentă.
