Răspunderea patrimonială a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare. Daune materiale şi morale.
Prin cererea înregistrată la rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 5860/3/2007 reclamantul I. C.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor materiale şi morale în sumă de 10.000.000 lei ( Ron), precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, ca urmare a plângerii formulate de învinuitul G. A. la data de 19.09.2004, înregistrată la Poliţia oraşului P., s-a dispus de Şeful Politiei oraşului Pucioasa efectuarea de cercetări şi luarea măsurilor legale, pentru infracţiunea prevăzută de art.217 alin.4 Cod penal, că au fost anunţate imediat organele superioare de cercetare penală, respectiv Inspectoratul Judeţean de Poliţie Dâmboviţa, Inspectoratul General de Poliţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, iar în urma cercetărilor efectuate în mod abuziv, cu concursul larg al organelor de poliţie prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa nr.1…/ P/ 20.. din 12.10.2004, a fost trimis în judecată, în stare de arest, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prin incendiere, faptă prevăzută de art.217 alin.4 din Codul penal şi că această presupusă faptă, nu a fost săvârşită de el, fiind o înscenare judiciară din partea organelor de Poliţie şi Parchet, la comanda P.S.D., cu concursul servil al acestor organe, pentru a avea linişte înainte de alegerile parlamentare şi preşedinţiale din toamna anului 2004, respectiv din luna noiembrie 2004, la toate alegerile locale sau generale anterioare, reclamantul fiind un adversar incomod al F.S.N., P.D.S.R. şi apoi P.S.D., precum şi al persoanelor care reprezentau acest partid, împotriva cărora a manifestat permanent, cea mai frecventă manifestare fiind prin prezentarea de lozinci şi pancarde.
Reclamantul a mai susţinut că pe tot parcursul urmării penale a răspuns la toate chemările efectuate de poliţişti, încercând să aibă o atitudine corectă, afirmând de fiecare dată că nu are legătură cu această faptă, că organele de poliţie, sub îndrumarea Parchetului “s-au mobilizat” pentru a strânge sau a preconstitui probe, care nu corespund realităţii, în scopul vădit de a avea argumente care să le justifice propunerea de încadrare a faptei în prevederile art.217 alin.4, cu arestarea sa, că întreaga operaţiune a durat 5 zile, astfel că la data de 4.10.2004, a fost reţinut şi arestat, s-a întocmit Rechizitoriul şi a fost sesizată instanţa de judecată, „probele“ fiind preluate de procuror şi introduse în rechizitoriu fără motivaţie, pentru a justifica măsura arestării preventive, cât şi pentru încadrarea la alin.4 al infracţiunii de distrugere, care prevede o pedeapsă de la 3-15 ani închisoare ( art.148 alin.1 lit.f şi h din Codul penal ), probele constând în „Cartonul cu pete de produse petroliere“ ridicat din autoturismul proprietatea lui V. N. ( plecată în Italia) care a existat în realitate în autoturism şi a avut ca scop real, protejarea portbagajului de materiale de construcţie, ciment, var, vopseluri şi uleiuri minerale, pe care le transporta reclamantul pentru construcţia imobilului acesteia pe terenul ce îl cumpărase de la el, cu acest autoturism circulând atât reclamantul, cât şi S. I., care se ocupau de construcţia acestei case şi că, ulterior ridicării acestui carton, lucrătorii de poliţie, în mod cert, au impregnat cartonul şi cu benzină fără plumb şi cu ulei mineral pentru autovehicule de acelaşi tip găsit într-un bidon uzat de lângă autoturismul Mercedes ( fiind o prezumţie care trebuie luată în consideraţie, atâta timp cât nu rezultă cert o dovadă că starea în care se afla cartonul la ridicare, este identică cu cea prezentată spre expertizare ).
Reclamantul mai arată că această probă, care apoi este expertizată, constituie singura motivaţie a legăturii dintre fapta reţinută şi inculpatul I.C. D., sens în care aşa zisa „examinare a autoturismului” s-a făcut în condiţii nelegale, făcându-se menţiunea că „Având în vedere timpul de noapte şi conduita lui I.D. nu s-a putut asigura prezenta martorilor asistenţi” şi că “ Examinarea a început la orele 5,30 şi s-a terminat la orele 6,00“, din dispoziţiile art.64 alin.2 din Cod procedură penală rezultând că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, că împotriva acestei „examinări a autoturismului” efectuate de poliţişti din cadrul Poliţiei P. proprietara autoturismului V. N., a depus plângere penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu, iar Parchetul de pe lângă C. de A. P., prin Rezoluţia din 18.11.2004, pronunţată în dosarul nr…./P/2004, a dispus neînceperea urmăririi penale, că martorii audiaţi de organele de poliţie, prin care se încerca încriminarea reclamantului, sunt numai angajaţi ai domnului G. A., cărora li s-au dictat declaraţiile, având conţinut aproape identic şi folosind expresii pe care martorii nu le foloseau în mod obişnuit în exprimare, fiind făcute afirmaţii neadevărate, că actul de sesizare al instanţei, Rechizitoriul nu conţine nicio motivaţie care să justifice reţinerea alin.4 al art.217 Cod penal, respectiv „ Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public…“, iar în referatul de terminare a urmăririi penale, se menţionează că autoturismul incendiat se afla în imediata apropiere a SC Al.-SRL şi pe zidul din dreapta autoturismului trecea o ţeavă de gaz metan, menţiune ce nu are nicio relevanţă atâta timp cât nu se face dovada existenţei – rezultarea efectivă a pericolului public, care constituie un element esenţial constitutiv pentru existenţa infracţiunii de distrugere în această forma agravantă, iar autoturismul Mercedes nu a fost distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuinţare, în înţelesul material prevăzut de lege, atâta timp cât acest autoturism chiar la câteva zile a putut să circule.( singura deteriorare a autoturismului fiind afumarea şi scorojirea vopselei pe partea dreaptă-faţă şi a garniturilor din cauciuc.), la câteva zile autoturismul neprezentând niciun fel de degradare, fiind văzut circulând pe drumurile publice.
Un alt aspect relevant menţionat de către reclamant îl constituie faptul că organele de poliţie au depus la dosar fotografiile autoturismului efectuate în noaptea respectivă în poziţii total neadecvate ( au fotografiat autoturismul cu capota ridicată şi uşile deschise, un alt autovehicul furgoneta, pentru a da o impresie falsă) şi nu s-au făcut verificări şi cercetări asupra existenţei reale a reparaţiilor autoturismului, depunându-se la dosar un „deviz estimativ“ încheiat la data de 28.09.2004, din care rezultă o pagubă în suma de 23.740.000 lei, devizul estimativ fiind un act premergător efectuării unei lucrări sau reparaţii, rezultat în urma examinării prealabile, după care se efectuează reparaţiile şi se întocmeşte factura, cu enumerarea detaliată a pieselor înlocuite şi a manoperei efectuate, la data de 23.09.2004 autoturismul în cauză fiind fotografiat şi văzut de mai mulţi martori că nu avea niciun fel de distrugeri sau degradări.
Reclamantul a mai precizat că în arestarea sa s-au implicat persoane importante din Poliţie, Chestorul ( general) T. I., Seful Inspectoratului de Poliţie al judeţului Dâmboviţa, Comisar-şef (colonel) D. F., Seful Biroului de investigaţii criminale, Comisar-şef ( colonel) S. M., Seful Poliţiei oraşului Pucioasa ; persoane importante cu funcţii în P.S.D. : Ministrul de Interne- S., Senatorul P.S.D. S. I., precum şi alte persoane cu funcţii de conducere din I.G.P., dând în acest sens câteva exemple.
Ca urmare a celor precizate, reclamantul a susţinut că, în mod abuziv, la data de 4.10.2004 s-a dispus mai întâi, reţinerea, iar apoi arestarea sa preventivă, punându-se în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiuni de distrugere, cu încadrarea la alin.4, care prevede o pedeapsă gravă, de 3-15 ani închisoare şi care să justifice condiţiile şi cauzele prevăzute de art.148 lit.f şi h din Cod procedură penală şi cu reţinerea eronată a stării de recidivă- art.37 lit.a Cod penal şi că, deşi, personal, sau apărătorii săi au formulat mai multe cereri pentru punerea în libertate, datorită presiunilor exercitate de oamenii de vârf ai P.S.D., instanţele judecătoreşti au respins aceste cereri, confirmând abuzul arestării mele.
Pentru a exemplifica abuzul săvârşit, reclamantul face referire la poziţia organelor de cercetare penală, care comunică oficial prin adresa nr.82009/ 11.01.2005 semnată de Chestorul de poliţie, T.I., Seful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului D., „că în urma verificărilor efectuate s-a stabilit că acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost arestat”, precizând că înainte de a fi arestat, când organele de poliţie încercau să „strângă şi să fabrice probe“ împotriva sa, la sfârşitul lunii septembrie 2004, comisarul-şef D. F. l-a ameninţat şi a încercat să-l determine pe numitul D.S. să scrie o declaraţie din care să rezulte că i-ar fi dat 1500 Euro, pentru că împreună cu reclamantul a incendiat autoturismul proprietatea lui G. A., fapt despre care martorul a declarat şi în faţa instanţei.
Reclamantul mai menţionează şi faptul că, atât în faza de cercetare şi urmărire penală, cât şi în prima etapă a judecăţii la Judecătoria P., a fost grav încălcat dreptul său de legitim la apărare, iar efectuarea unor acte de urmărire penală s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale, fiind lovite de nulitate, că după o perioadă de arestare ilegală de 5 luni şi 3 zile, la data de 7.03.2005 a fost eliberat, iar ca urmare a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la sesizarea Ministrului Justiţiei, d-na M. M., s-a dispus strămutarea judecăţii cauzei de la instanţele din jud. D., la Judecătoria M., judeţul C., pe motivul existenţei unor împrejurări de natură să ştirbească imparţialitatea judecătorilor, că anterior acestei cereri de strămutare introdusă de Ministerul Justiţiei, a formulat şi reclamantul o cerere de strămutare a judecăţii cauzei, pe motiv de bănuială legitimă, ce a format obiectul dosarului nr.5969/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cerere care i-a fost respinsă, că, în urma strămutării dosarul a ajuns pe rolul Judecătoriei M., unde a continuat faza judecăţii, prin administrarea probelor, cu condiţii corecte, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale şi a drepturilor sale ca cetăţean şi că despre acest abuz evident, constând în „fabricarea“ cu ştiinţă a unui dosar penal împotriva sa, având ca fundament „Comanda politică a P.S.D. “ presa locală şi centrală au relatat în mai multe articole.
Mai precizează reclamantul că la data arestării sale abuzive era bolnav, suferind de mai multe afecţiuni cronice, provocate şi de stresul continuu la care a fost supus de către autorităţi şi că ulterior, aceste boli s-au agravat, mai ales că în timpul arestării a intrat în refuz de hrană, aşa cum rezultă din dosarul aflat la Penitenciarul M..
Reclamantul mai arată că Judecătoria M., analizând în mod corect probele administrate, a reţinut nevinovăţia sa, confirmând astfel fără putinţă de tăgadă gravele abuzuri săvârşite împotriva sa, inclusiv lipsirea ilegală de libertate, a dispus achitarea sa pentru aceasta faptă, în conformitate cu dispoziţiile art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. c din Codul de procedură penală prin sentinţa penală nr.2389/30.10.2006, sentinţa rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind semnificativ abuzul şi „hărţuirea“ continuă de către organele de politie, care după punerea sa în libertate în acest dosar, la data de 30.05.2005, în mod abuziv, l-au amendat contravenţional potrivit Procesului-verbal seria AG nr.2125835/ 30.05.2005 încheiat de Poliţia oraşului P., pentru fapte de natură să lezeze demnitatea şi onoarea instituţiilor publice, Parchet, Politie, Judecătorie, Primărie, această presupusă contravenţie fiind anulată, după trei judecăţi, prin sentinţa civilă nr.163/21.02.2006, pronunţată de Judecătoria P., hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, iar ca urmare a abuzului în serviciu săvârşit de poliţişti, a formulat plângere penală împotriva acestora, sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual şi uz de fals, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P., prin Rezoluţia nr.192/P/2006 din 08.11.2006, dispunând neînceperea urmăririi penale împotriva făptuitorilor, reţinând că aceştia „ au acţionat potrivit îndatoririlor de serviciu“.
Cu privire la prejudiciul material produs, reclamantul susţine că acesta se referă la lipsa veniturilor pe care le realiză, cheltuieli efectuate cu deplasările şi transportul la instanţe, onorariul pentru avocaţi , cumpărarea de medicamente, iar daunele morale privesc privarea de libertate, suferinţa fizică şi psihică, stresul continuu, agravarea bolilor în timpul procesului care a durat doi ani de zile.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală.
S-au anexat cererii, în copie, înscrisurile despre care s-a menţionat în cerere.
Prin sentinţa civilă nr.113/13.09.2007, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, motivat de faptul că reclamantul domiciliază în judeţul D., iar conform dispoziţiilor art. 506 alin.3 din Codul de procedură Penală în astfel de litigii competent este Tribunalul în a cărei circumscripţie domiciliază reclamantul.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr.5764/120/2007.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a menţionat că în temeiul pct.7 din Recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului, la acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincţie între dauna materială şi dauna morală, jurisprudenţa CEDO fiind obligatorie, având în vedere prevederile art.20 din Constituţie prin care s-a consacrat în România principiul preeminenţei dreptului internaţional asupra dreptului intern în materia drepturilor omului şi că în acest context, reclamantul, vătămat în dreptul său, trebuie să facă dovada condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile, astfel dovada existenţei prejudiciului moral încercat, caracterul ilicit al faptei pârâtului, săvârşite de acesta cu vinovăţie, cât şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului.
Pârâtul a mai precizat că determinarea prejudiciului se face pe bază de probe, iar nu prin simpla apreciere, fie global, fie prin stabilirea separată a fiecăruia dintre elementele sale structurale şi că se determină separat pierderea efectiv suferită, precum şi beneficiul nerealizat, pentru a fi posibil controlul judiciar în căile de atac, determinarea prejudiciului nefiind influenţată de situaţia materială a persoanei păgubite, căci ceea ce interesează este echivalentul pagubei suferite, ce trebuie acoperita integral.
Faţă de proba testimonială şi cu înscrisuri solicitate de către reclamant, în raport de dispoziţiile art. 167 alin.1 din Codul de procedură civilă şi de faptele probatorii ce urmează a fi dovedite, apreciind că acestea sunt pertinente, concludente şi utile dezlegării pricinii, Tribunalul a admis probele solicitate, respectiv proba cu acte şi proba cu martori, fiind audiaţi numiţii A. G. ( fila 80 dosar), B. G.( fila 81), P. C. D. ( fila 83) şi P. G. V. ( fila 88).
S-a dispus şi ataşarea dosarului nr.3297/2005 al Judecătoriei M. finalizat cu pronunţarea sentinţei penale nr. 2389/30.10.2006 de achitarea a reclamantului.
Analizând cererea formulată, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, a susţinerilor părţilor, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul prin sentinţa civilă nr. 448/19.02.2009 a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul I.C.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la 120.000 lei reprezentând daune morale către reclamant, precum şi la 12 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantul I.C. D., în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin.4 Cod Penal, cu aplicarea art. 37 lit.a Cod Penal şi a art. 10 din Legea nr.137/1997, învinuirea constând în faptul că acesta ar fi produs la data de 19.09.2004 distrugerea autovehiculului DB – 10- ALF, aparţinând S.C. A. S.R.L. P.
La data de 5.10.2004, în baza încheierii F.N. /5.10.2004 a Judecătoriei P., definitivă prin încheierea F.N. /8.10.2004 a Tribunalului D. a fost emis pe numele inculpatului mandatul de arestare preventivă nr.13/05.10.2004, pe o durată de 10 zile, până la 14.10.2004.
Pentru a pronunţa încheierea din 05.10.2004, instanţa de fond a apreciat că sunt indicii temeinice privind săvârşirea de către reclamant a faptei de distrugere pentru care era cercetat, iar instanţa de recurs a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând în încheierea din 08.10.2004 că sunt indicii temeinice că inculpatul a comis fapta pentru care s-a dispus arestarea preventivă şi anume depoziţiile mai multor martori printre care şi C. V. şi C. G. care au arătat că au văzut autoturismul reclamantului şi chiar pe reclamant în noaptea în care a avut loc incidentul pe strada unde se afla maşina şi care l-au văzut pe reclamant cumpărând produse petroliere pe care le-a amestecat într-un bidon cumpărat de la o staţie de benzină unde vânzător era C. V, depoziţii care se coroborau cu concluziile expertizei tehnice care certificau că amestecul din bidonul cu produse petroliere, petele de pe cartonul luat din portbagajul autoturismului reclamantului şi urmele din fragmentele de material textil folosit la incendiere au aceeaşi compoziţie chimică.
Ulterior, prin încheierile pronunţate de Judecătoria P. în baza dispoziţiilor art. 3001 şi art. 300 2 Cod Procedură penală, inculpatului i s-a menţinut starea de arest preventiv până la data de 07.03.2005.
În faza de cercetare judecătorească, Judecătoria P. a administrat proba cu martori, înscrisuri, precum şi cu audierea inculpatului I. C. D. şi a reprezentantului părţii vătămate, G. A.
Prin încheierea nr. 3084/16.05.20005 Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie a dispus strămutarea dosarului penal în favoarea Judecătoriei M, care prin sentinţa penală nr.2389/30.10.2006, rămasă definitivă, a hotărât în baza art. 334 din Codul de Procedură penală schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, din infracţiune prevăzută de art. 217 alin.4 Cod Penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod Penal şi art. 10 din Legea nr.137/1997, în infracţiunea prevăzută de art. 217 alin.1 şi 4 Cod Penal, cu aplicarea art. 37 lit.1 Cod Penal şi art. 10 din Legea nr. 137/1997, iar în baza art. 11 pct.2 lit.a Codul de Procedură penală raportat la art. 10 lit.c Codul de Procedură penală a hotărât achitarea inculpatului pentru infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 217 alin.1 şi 4 Cod Penal, întrucât fapta nu a fost săvârşită de acesta, fiind respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă formulată împotriva inculpatului de către partea civilă S.C. A. S.R.L.
Prin cererea de faţă reclamantul I. C. D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa a solicitat iniţial obligarea Statului Român la plata daunelor materiale şi morale în sumă de 10.000.000 lei ( Ron), precum şi la plata cheltuielilor de judecată, pentru ca ulterior prin concluziile orale şi cele scrise să lase la aprecierea instanţei cuantumul acestor daune.
Cu privire la prejudiciul material produs, reclamantul susţine că acesta se referă la lipsa veniturilor pe care le realiză, cheltuieli efectuate cu deplasările şi transportul la instanţe, onorariul pentru avocaţi , cumpărarea de medicamente, prin notele scrise arătând că daunele materiale privesc cheltuielile efective cu cercetarea penală şi judecata procesului ( onorarii avocat, cheltuieli de transport ale reclamantului şi martorilor la termenele de judecată acordate în cauză sau în cererile de strămutare a cauzei), cheltuieli cu medicamente şi tratamente medicale, lipsa realizării de venituri de către reclamant pe perioada procesului).
Cu referire la daunele morale reclamantul a arătat că acestea privesc privarea de libertate, suferinţa fizică şi psihică, stresul continuu, agravarea bolilor în timpul procesului care a durat doi ani de zile, prin notele scrise menţionând că nivelul lor se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de către reclamant în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute de către reclamant consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia sa socială, familială şi profesională.
Prin notele scrise formulate reclamantul a menţionat ca elemente şi situaţii pentru aprecierea în concret a reparaţiei prejudiciului: perioada arestării preventive de la 4.10.2004 până la 07.03.2005, cercetarea penală şi judecarea cauzei de la 19-09.2004 până la 30.10.2006 când s-a pronunţat sentinţa penală de achitare, tratamentul discriminator, presiunea şi hărţuirea permanentă de către organele de cercetare penală, Poliţie şi Parchet, pe toată perioada judecării cauzei şi după pronunţarea hotărârii definitive, chemarea fără motiv la organele de poliţie, sancţionarea contravenţională în mod abuziv., îmbolnăvirea reclamantului şi agravarea afecţiunilor medicale de care suferea, în perioada arestării abuzive, aflarea în refuz de hrană pe timpul detenţiei şi plisa aplicării oricărui tratament medical pentru îngrijire, cheltuieli ocazionate cu judecarea cauzei penale, a cererii de strămutare a cauzei, onorarii avocaţi, redactarea de memorii şi cereri la diferite organe ale statului, copierea de înscrisuri, cheltuieli de transport la termenele de judecată, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli pentru medicamente şi tratament medical, înstrăinarea unei părţi importante din averea reclamantului cu scopul de a face faţă cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea procesului, pentru medicamente şi tratament medical, contractarea unor împrumuturi în acelaşi scop ca nu au fost restituite în totalitate aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi cum au declarat martorii, suferinţa fizică şi morală suferită prin atingerea demnităţii umane pe toată perioada, precum şi cea determinată de dispreţul şi oprobiul public.
În drept, Tribunalul reţine că art. 504 alin.(1) Cod Procedură Penală reglementează cazurile care dau dreptul la reparaţie, respectiv atunci când s-a stabilit că persoana nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin.(3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare
Tribunalul reţine că în privinţa prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească şi cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocată de cel condamnat sau arestat preventiv, pentru că vătămarea intereselor sale personale, nepatrimoniale ca : nume, onoare, reputaţie, imagine şi încrederea acordată în societate – determină efectele directe în planul existenţei materiale cu conţinut patrimonial.
Prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 luni, reclamantului i s-a adus atingere reputaţiei, iar traumele psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenţiei, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral, pe perioada detenţiei nelegale.
Stabilirea cuantumului acestora include o doză de aproximare, avându-se în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
În speţă, prin privarea de libertate a reclamantului, cât timp a fost arestat preventiv, i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, întrucât acesta a avut de suportat, atât pe perioada detenţiei, cât şi ulterior, o serie de consecinţe, în sensul că a fost izolat de colectivitate, a suferit oprobiul public.
Incidenţa art. 504 Cod procedură Penală circumscrie despăgubirile morale la prejudiciile de natură morală, cauzate prin eroare judiciară.
Relativ la întinderea despăgubirii pentru prejudiciul moral la care reclamantul este îndreptăţit, instanţa, statuând în achitate, prin aprecierea materialului probator, constată că suma de 120.000 lei este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant, având în vedere, în principal, criterii referitoare la: consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, expunerea la dispreţul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale, aducerea reclamantului în incinta instanţelor şi a parchetelor, ca inculpat, în mod repetat, timp de aproape 2 ani pentru o faptă ce nu a fost săvârşită de el şi lipsirea ilegală de libertate timp de aproximativ 5 luni, sentimentul de frustrare accentuată creat reclamantului, de dezumanizare şi de afectare a personalităţii sale morale.
De altfel, declaraţiile martorilor sunt elocvente sub aspectele menţionate.
Astfel, martorul A. G. a relatat instanţei că reclamantul în toată perioada şi după arestare are foarte deprimat, având probleme de sănătate, iar lumea îl compătimea pentru situaţia în care se afla .
Martorul B.G., prieten apropiat al reclamantului, a declarat că l-a susţinut pe acesta, atât material, cât şi moral, întrucât reclamantul era foarte stresat datorită situaţiei în care se afla, iar pe acest fond avea şi probleme de sănătate, starea fizică şi psihică a reclamantului în perioada proceselor şi arestării, fiind precară .
Şi martorul P. C. D, fiind medicul reclamantului, a relatat că în ultimii ani starea de sănătate a acestuia s-a agravat, pe fondul stresului.
Aceeaşi împrejurare cu privire la starea de sănătate a reclamantului este menţionată şi de martorul P. G. V..
Acordarea unei sume mai mari, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, întrucât instituţia răspunderii delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Cu privire la prejudiciul material produs, Tribunalul reţine că reclamantul susţine că acesta se referă la lipsa veniturilor pe care le realiza, cheltuieli efectuate cu deplasările şi transportul la instanţe, onorariul pentru avocaţi , cumpărarea de medicamente, prin notele scrise arătând că daunele materiale privesc cheltuielile efective cu cercetarea penală şi judecata procesului ( onorarii avocat, cheltuieli de transport ale reclamantului şi martorilor la termenele de judecată acordate în cauză sau în cererile de strămutare a cauzei), cheltuieli cu medicamente şi tratamente medicale, lipsa realizării de venituri de către reclamant pe perioada procesului).
În speţă, pentru ceea ce ţine de acordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant, Tribunalul reţine că acesta nu a menţionat în concret în ce constau aceste sume şi nu a depus documente justificative pertinente pentru cheltuielile efectuate cu deplasările şi transportul la instanţe, cumpărarea de medicamente şi tratamente medicale ( bilete de tren, bonuri de benzină sau de motorină, bonuri de casă pentru medicamente etc).
Cât despre suma nemenţionată cu privire la onorariul de avocaţi, Tribunalul constată că reclamantul nu a depus o copie a contractului de asistenţă judiciară, respectiv chitanţele care atestă plata onorariilor, în scopul identificării concrete a sumelor plătite apărătorilor.
Referitor la prejudiciul material produs reclamantului care priveşte lipsa veniturilor pe care le realiza, Tribunalul reţine ca fiind nejustificată această cerere, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada împrejurării că în perioada arestării preventive, respectiv a procesului penal a fost lipsit de anumite venituri pe care le-ar fi produs.
În contextul în care solicitările reclamantului cu privire la daunele materiale nu au fost enumerate separat şi menţionate în concret, reclamantul nedepunând documente justificative a cheltuielilor solicitate, Tribunalul reţine că înscrisul aflat la fila 68 din dosar, intitulat „ Chitanţă” încheiat la data de 2.05.2006 ( cu câteva luni înainte de a fi achitat) între P.V., în calitate de creditor şi reclamant, în calitate de debitor prin care primul îl împrumuta pe cel de al doilea cu suma de 12.000 euro pentru a fi folosiţi în afaceri judiciare, nu are nicio relevanţă în speţa de faţă.
Împrejurarea că în chitanţa menţionată este trecută destinaţia împrumutului nu este de natură să ducă la concluzia că banii au şi fost folosiţi pentru destinaţia arătată, câtă vreme această sumă nu este reflectată în documente justificative pertinente a cheltuielilor invocate de către reclamant.
Pentru aceleaşi argumente, nu poate fi reţinută ca fiind relevantă sub aspectul dovedirii în concret a daunelor materiale şi a cuantumului acestora nici depoziţia martorului B. G., prieten apropiat al reclamantului, care menţionează că l-ar fi ajutat pe reclamant în perioada 2004-2007 cu aproximativ 700 milioane.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici împrejurarea că reclamantul ar fi fost nevoit să vândă anumite terenuri cu scopul de a face faţă cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea procesului, pentru medicamente şi tratament medical.
Astfel, reclamantul a depus la dosar mai multe contracte de vânzare-cumpărare prin care a vândut anumite imobile : contractul de vânzare-cumpărare nr. nr.4391/15.12.2005 ( fila 109), nr.5080/29.12.2006 ( fila 66), nr. 4685/decembrie 2008 ( fila 108), nr.157/4.02.2008 ( fila 111).
Împrejurarea că reclamantul a vândut anumite terenuri, încheind mai multe contracte, din care doar primul contract a fost încheiat după trimiterea în judecată a reclamantului, celelalte după achitarea reclamantului prin sentinţa penală pronunţată de Judecătoria M., nu poate prezuma că sumele obţinute din vânzarea terenurilor au fost cheltuite aşa cum susţine reclamantul pentru a face faţă cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea procesului, pentru medicamente şi tratament medical.
Nici chitanţa depusă de reclamant şi aflată la fila 70 din dosar nu poate fi avută în vedere la cuantificarea prejudiciului material, întrucât ea atestă plata sumei de 8.000.000 lei de către numita V. N. şi nu de către reclamant.
Nu se justifică nici acordarea onorariului de 700 lei potrivit chitanţei de la fila 128, întrucât conform contractului de asistenţă judiciară nr.419 066/07.03.2008, acesta priveşte onorariul apărătorului ce l-a asistat/ reprezentat pe reclamant în dosarul nr. 2197/1/2008 ce a avut ca obiect cererea de strămutarea a prezentului dosar, cerere ce a fost respinsă, astfel că reclamantul este cel aflat în culpă procesuală.
De asemenea, reclamantul nu a justificat prin nicio împrejurare că este îndreptăţit la rambursarea onorariului de 300 lei atestat de chitanţa de la fila 128 şi care priveşte conform contractului de asistenţă judiciară nr.614/28.06.2006 asistenţa/reprezentarea reclamantului într-un recurs înregistrat la Înalta Curte de casaţie şi Justiţie sub nr. 8733/1/2006, astfel că nu se impune acordarea acestei sume.
Faţă de cele ce preced, se va admite, în parte, cererea formulată de reclamantul I. C. D, urmând a fi obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la 120.000 lei reprezentând daune morale.
În mod corespunzător soluţiei adoptate, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, Tribunalul va dispune şi obligarea pârâtului, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 12.500 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariul apărătorului ales potrivit documentelor justificative depuse la dosar.
