Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala si pentru cauze de minori si de familie, decizia penala nr. 136 din 26.01.2009
Recurs. Eroare grava de fapt – critici privind solutionarea laturii civile. Stabilirea daunelor materiale. Cenzurarea cuantumului daunelor morale.
1. Eroarea grava cu privire la cuantumul sumei pretinse de partea civila (inclusiv cu titlu de daune morale) având drept urmare gresita solutionare a laturii civile a cauzei, se încadreaza în cazul de casare prevazut de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.
2. Reindividualizarea cuantumului daunelor morale nu este posibila în recurs din perspectiva niciunuia din cazurile de casare, inclusiv a celui prevazut de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen., deoarece atât concluzia privind existenta prejudiciului nepatrimonial cât si stabilirea cuantumului daunelor morale sunt, exclusiv, rezultatul unui proces de apreciere a probelor administrate, neputând fi urmarea unei erori grave de fapt, rezultata în urma unei contrarietati evidente si de necontestat între situatia retinuta de instanta si aspectele ce rezulta din actele dosarului.
art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.
Prin sentinta penala nr.293/02.02.2006, pronuntata de Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti în dosarul nr.12137/303/2004 (12073/2004), în baza art. 215 alin.1, 2, 3 C. pen. cu aplicarea art. 74 lit.a C. pen. raportat la art. 76 alin.1 lit.c C. pen., inculpatii T.A. si T.Ar. au fost condamnati la câte 1 an închisoare.
În baza art. 81 alin.2 C. pen., s-a suspendat conditionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în conditiile art. 82 C. pen.
S-a facut aplicarea art. 359 C. pr. pen.
În baza art.14 C. pr. pen. raportat la art. 346 C. pr. pen. coroborat cu art. 998-999 Cod civil si art. 1003 Cod civil, inculpatii au fost obligati în solidar la despagubiri materiale în cuantum de 39.630 Euro catre partea civila T.V., în echivalent în lei la data platii prin raportare la cursul BNR, reprezentând contravaloarea valorii de circulatie a apartamentului în litigiu.
S-a respins ca neîntemeiata cererea partii civile T.V. privind obligarea inculpatilor la despagubiri materiale în cuantum de 5000 Euro si despagubiri morale în cuantum de 100.000.000 lei.
S-au mentinut dispozitiile contractului de vânzare cumparare a imobilului autentificat sub nr. 3282/06.08.1998 de BNP C.E:, constatând ca partile civile B.D. si B.S. sunt cumparatori de buna credinta.
În baza art. 348 C. pr. pen., s-a anulat procura autentificata sub nr. 2056/19.05.1998 de BNP C.R.
În baza art. 191 alin.l C. pr. pen. inculpatii au fost obligati la câte 20.000.000 lei vechi (2000 RON) cheltuieli judiciare catre stat.
În baza art. 193 alin. 1, 2 C. pr. pen. inculpatii au fost obligati la cheltuieli judiciare în cuantum de câte 150 lei RON catre partea civila T.V. si la cheltuieli judiciare în cuantum de câte 150 lei RON catre partea civila B.D. si B.S.
Pentru a dispune astfel, prima instanta a retinut ca partea vatamata T.V. si inculpatii T.A. (fiul partii vatamate) si T.Ar. (nora partii vatamate) au locuit împreuna începând cu anul 1991 în imobilul situat în Bucuresti, str. Dreptatii nr. X, bl. X, ap. X, sector 6.
Apartamentul a fost cumparat de catre partea vatamata T.V. prin încheierea contractului de vânzare-cumparare cu plata, ratele imobilului fiind platite în mod egal de catre inculpati (ce au suportat 50% din valoarea acestora) si de catre partea vatamata si celalalt fiul al acesteia, T.M. (ce au suportat de asemenea 50% din valoarea acestora).
Pe fondul unei stari conflictuale de lunga durata, la data de 6.08.1998, în timp ce partea civila T.V. era în spital, inculpatii T.A. si T.Ar., folosind o procura falsa, au vândut apartamentul (proprietatea partii civile) numitilor B.D. si B.S., fara sa le aduca la cunostinta adevarata situatie a imobilului si cu banii obtinuti au cumparat alte doua apartamente: unul de doua camere, în care s-au mutat ei si o garsoniera, unde s-a mutat ulterior partea civila împreuna cu celalalt fiu al sau.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel inculpatii T.Ar., T.A. si partea civila T.V. iar prin decizia penala nr.91/A/2008 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a II a Penala, apelurile au fost respinse ca neîntemeiate.
Solutia de condamnare a ramas definitiva prin decizia penala nr.713/2008 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a II a Penala prin care s-au admis recursurile inculpatilor T.Ar. si T.A. si al partii civile T.V., s-a casat în totalitate decizia si în parte sentinta recurate si s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucuresti, doar în ceea ce priveste latura civila a cauzei, pentru solutionarea apelurilor formulate de inculpatii T.Ar., T.A. si partea civila T.V.
Dupa rejudecare, prin decizia penala nr.689/A/27.10.2008 a Tribunalului Bucuresti – sectia a II-a penala, a fost admis apelul partii civile T.V., s-a desfiintat în parte sentinta apelata, doar sub aspectul solutionarii laturii civile si în fond:
În baza art. 14, 346 C. pr. pen. raportat la art.998 C. civil, au fost obligati inculpatii în solidar la plata sumei de 5000 Euro în echivalent în lei la data platii, cu titlu de daune morale catre partea civila T.V.
Au fost mentinute celelalte dispozitii ale sentintei.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantii inculpati.
Au fost obligati apelantii-inculpati la cheltuieli judiciare statului.
Tribunalul a retinut ca partea civila T.V. a criticat solutia pentru nelegalitate, respectiv pentru omisiunea de a anula contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr.3282/1998 si repunerea partilor în situatia anterioara, iar în subsidiar, a solicitat, pe lânga contravaloarea apartamentului si a îmbunatatirilor, obligarea inculpatilor la plata daunelor morale ca urmare a faptului ca i s-a agravat starea de sanatate în perioada când a stat în acelasi imobil cu inculpatii dar si urmare a faptului ca în prezent s-ar afla într-o situatie de disconfort datorat faptului ca locuieste cu fiul sau într-o garsoniera.
Cu privire la aceste critici, tribunalul a constatat ca din probele administrate a rezultat cu evidenta ca B.D. si B.S. sunt cumparatori de buna-credinta ai imobilului. În argumentarea acestei concluzii vin urmatoarele aspecte: sotii B. au cumparat imobilul prin intermediul unei agentii imobiliare, deci nu se poate concluziona ca i-ar fi cunoscut pe sotii T. anterior si ca ar fi existat o întelegere secreta de natura a o prejudicia pe partea civila T.V. Mai mult, actele de vânzare-cumparare a imobilului au fost întocmite prin intermediul notarului public care, potrivit atributiunilor sale de serviciu, a procedat la verificarea autenticitatii procurii si ulterior a eliberat actele prevazute de lege necesare tranzactiei.
Este drept ca în materie civila exista principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului principal, dar în speta, tribunalul a apreciat ca se aplica exceptia subdobânditorului de buna-credinta cu titlu oneros al imobilului. Buna credinta presupune, în primul rând, un proces de constientizare la nivelul psihicului în cadrul caruia valorile morale si juridice reprezinta chintesenta acestei atitudini. Greutatea în determinarea unei astfel de atitudini consta în aprecierea gradului de sinceritate dar si credinta în legalitatea masurii pe care o are persoana fizica în momentul în care trece la întreprinderea unei actiuni. Deci, categoric, buna-credinta este într-o strânsa corelare cu eroare în care se gaseste persoana care actioneaza la un moment dat.
În speta, sotii B. au fost convinsi ca tranzactia încheiata respecta dispozitiile legale, convingere bazata în primul rând pe faptul ca procura este autentica si ca sotii T. reprezinta vointa proprietarului de drept al apartamentului ce facea obiectul vânzarii.
Din aceasta perspectiva, cum în speta nu au rezultat elemente de natura sa creeze suspiciuni asupra bunei-credinte a cumparatorilor, contractul este perfect încheiat, mentinerea sa impunându-se si pentru stabilitatea circuitului civil.
Tribunalul a apreciat însa fondata critica partii civile privind neacordarea daunelor morale, apreciind ca aceasta este îndrituita la a primi o anumita satisfactie morala în raport cu suferinta la care a fost expusa. Astfel, tribunalul a avut în vedere ca în perioada când partea civila s-a aflat internata în spital, propriul sau fiu împreuna cu sotia sa au procedat la vânzarea casei sale, ca partea civila a fost obligata sa se mute într-un spatiu restrâns care nu-i apartine, elemente ce evidentiaza, categoric, o stare de disconfort, dar si de suferinta.
Împotriva acestei hotarâri au formulat recurs inculpatii si partea civila. Atât inculpatii cât si partea civila au formulat motivele de recurs în termenul prevazut de art. 38510 alin 2 C. pr. pen., criticile formulate vizând urmatoarele:
Inculpatii T.A. si T.Ar. au invocat incidenta cazului de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. pr. pen. aratând ca instantele au comis o grava eroare de fapt atunci când au admis actiunea civila formulata de partea civila T.V., omitând faptul ca au contribuit la achizitionarea apartamentului în proportie de 50%, dar si împrejurarea ca aceasta locuieste într-un spatiu corespunzator din anul 1998, fara a plati chirie. De asemenea, prin prisma aceluiasi caz de casare, s-a solicitat cenzurarea cuantumului daunelor morale.
Partea civila T.V. a invocat cazurile de casare prevazute de art. 3859 pct. 171 si pct. 18 C. pr. pen., criticând hotarârile pentru urmatoarele motive: instanta nu a anulat contractul de vânzare cumparare; gresita aplicare a legii, în sensul ca instanta de fond si cea de apel au trecut peste regulile civile aplicabile mandatului, considerând ca trebuie restituita contravaloarea apartamentului vândut de inculpati si nu se impune predarea în natura a celor doua imobile cumparate de acestia în urma vânzarii; gresita aplicare a legii prin neconstatarea faptului ca inculpatii s-au îmbogatit fara just temei; cuantumul scazut al daunelor morale acordate de catre instanta de apel. În raport de aceste considerente, s-a solicitat anularea contractului de vânzare cumparare autentificat sub numarul 3282/1998 si obligarea inculpatilor la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale. În subsidiar, pentru ipoteza mentinerii contractului de vânzare cumparare, s-a solicitat ca inculpatii sa fie obligati sa îi lase în deplina proprietate si posesie cele doua imobile pe care le-au achizitionat din suma obtinuta în urma vânzarii apartamentului, precum si majorarea daunelor morale la suma anterior mentionata.
Analizând hotarârile recurate atât prin prisma criticilor formulate si a cazurilor de casare invocate, cât si în limitele prevazute de art. 3859 alin. 3 C. pr. pen., Curtea retine urmatoarele:
Dat fiind ca toti recurentii si-au încadrat criticile în cazul de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. proc. pen. si având în vedere ca în prezenta cauza solutia recurata se refera exclusiv la latura civila a cauzei, latura penala ramânând definitiva prin decizia penala nr. 713/2008 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a II a penala, o prima problema ce se impune a fi analizata este legata de posibilitatea cenzurarii hotarârilor prin prisma acestui caz de casare, în conditiile în care textul în discutie prevede ca grava eroare de fapt trebuie sa fi avut având drept consecinta pronuntarea unei hotarâri gresite de achitare sau de condamnare.
Curtea apreciaza ca o atare posibilitate exista, ea rezultând din coroborarea dispozitiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. proc. pen. cu cele ale art. 3859 alin. 2 C.pr.pen, potrivit caruia cazurile de casare prevazute în alin. 1 pot fi invocate atât si cu privire la solutionarea laturii penale cât si cu privire la solutionarea laturii civile.
Este adevarat ca prin Legea 356/2006, a fost modificat continutul pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C.pr.pen, legiuitorul introducând, fata de varianta anterioara modificarii: “când s-a comis o grava eroare de fapt”, conditia ca aceasta sa aiba drept consecinta pronuntarea unei hotarâri gresite de achitare sau de condamnare. Prin aceasta formulare nu s-a urmarit însa sa se restrânga invocarea cazului de casare numai sub aspectul laturii penale, ci doar sa se defineasca caracterul grav al erorii, în sensul ca aceasta trebuie sa fi condus la o solutie diametral opusa probelor administrate.
Or, o solutie contrar opusa probelor administrate poate fi pronuntata si cu privire la latura civila a cauzei, admiterea sau respingerea actiunii echivalând cu “o condamnare ” sau “o achitare” din punct de vedere civil.
De altfel, prin decizia nr. 28 din 2 iunie 2008, Înalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul în interesul legii, stabilind ca dupa abrogarea punctului 171 prin Legea nr. 356/2006, judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civila împotriva deciziilor pronuntate în apel se va face în conformitate cu dispozitiile art. 3859 alin. 2 din Codul de procedura penala, cazurile de casare urmând a fi analizate în concret, în functie de modul de rezolvare a laturii civile.
Ca atare, Curtea urmeaza sa analizeze în continuare, în ce masura criticile formulate de recurenti se încadreaza sau nu în acest caz de casare.
Referitor la criticile formulate de partea civila T.V., se constata ca dispozitiile art. 3859 alin. 1 pct. 171 C. pr. pen. au fost abrogate expres prin art. I pct. 85 din Legea 356/2007, astfel încât nemultumirile privind gresita aplicare a legii civile nu mai pot fi cenzurate de instanta de recurs.
Motivele de recurs vizând gresita aplicare a legii civile aplicabile în materia mandatului si a îmbogatirii fara just temei nu pot fi cenzurate de catre instanta nici prin prisma cazului de casare prevazut de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen., de esenta caruia este existenta unei erori grave si hotarâtoare în situatia de fapt retinuta de instante, recurenta invocând greseli în ceea ce priveste modul de aplicare a legii, fara nicio legatura cu situatia de fapt.
Aceeasi problema se ridica si în ceea ce priveste solutia pronuntata de instanta de fond si mentinuta în apel, cu privire la contractul de vânzare cumparare autentificat sub numarul 3282/1998. Din perspectiva cazului de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. pr. pen., instanta de recurs nu poate cenzura daca în cauza s-a facut o corecta aplicare a principiilor care guverneaza efectele nulitatii, respectiv a exceptiilor de la aceste principii, ci numai daca situatia de fapt retinuta de instante si care a condus la mentinerea contractului de vânzare cumparare, urmare a constatarii bunei credinte a cumparatorilor (familia B.), este în concordanta cu probatoriul administrat.
Curtea constata ca nu exista o denaturare vadita a probelor sau o contrarietate între ceea ce rezulta din actele dosarului si considerentele hotarârilor criticate cu privire la existenta bunei credinte a cumparatorilor B.S. si B.D. Ambele instante au retinut ca acestia au cumparat imobilul prin intermediul unei agentii imobiliare, ca nu îi cunosteau anterior pe sotii T., ca pentru încheierea tranzactiei si întocmirea actelor au apelat la profesionisti, care au verificat autenticitatea procurii, împrejurari ce le confera calitatea de cumparatori de buna credinta. Toate acestea sunt în concordanta totala cu continutul probelor, si, de altfel, partea civila nici nu invoca eventuale controverse în acest sens, ci critica concluzia la care au ajuns instantele, aratând ca elementele nu erau suficiente pentru a se retine diligenta sotilor B. indispensabila pentru caracterizarea bunei credinte a acestora. O atare critica excede cazului de casare analizat, ea neputând fi cenzurata prin prisma niciunuia din cazurile prevazute de art. 3859 alin. 1 C. pr. pen., întrucât vizeaza exclusiv o chestiune de apreciere asupra unui element subiectiv – buna credinta – atribut exclusiv al instantelor de fond si de apel.
În ceea ce priveste daunele morale, toti recurentii le-au criticat, partea civila solicitând majorarea lor, iar inculpatii, în principal înlaturarea acestora, aratând ca nu se justifica acordarea lor, iar în subsidiar reducerea acestora, precizând ca instanta de apel a acordat o suma mai mare decât cea solicitata.
Sub acest aspect, este de precizat faptul ca în fata instantei de fond, pâna la momentul citirii actului de sesizare, partea vatamata T.V. s-a constituit parte civila în cauza cu suma de 55.000 euro daune materiale, din care suma de 50.000 euro reprezenta contravaloarea apartamentului, iar 5.000 euro contravaloarea bunurilor mentionate în plângerea penala, solicitând si acordarea sumei de 100.000.000 lei (10.000 RON) cu titlu de daune morale. Cu ocazia rejudecarii apelului, instanta de apel a apreciat, în raport de circumstantele cauzei, respectiv împrejurarea ca propriul sau fiu a procedat la vânzarea casei sale, ca a fost obligata sa se mute într-un spatiu restrâns care nu îi apartine, ca se impune acordarea de daune morale, pentru compensarea starii de disconfort dar si de suferinta a acesteia.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanta face însa o confuzie între suma solicitata de partea vatamata cu titlu de daune materiale (5.000 euro) si suma solicitata cu titlu de daune morale (10.000 RON), iar urmare a acestei erori, i-a acordat partii civile suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale.
Aceasta confuzie, aceasta neconcordanta între cele retinute în hotarâre si cele ce rezulta din actele dosarului, analizata de instanta de recurs din perspectiva cazului de casare prevazut de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. pr. pen., este de natura a conduce la concluzia ca instanta a fost în eroare grava cu privire la cuantumul sumei pretinse de partea civila, eroare ce a determinat admiterea actiunii civile si acordarea despagubirilor solicitate cu titlu de daune materiale ca si daune morale.
Referitor la cuantumul sumei, instanta de apel a apreciat, în raport de actele dosarului, ca se impune acordarea sumei pretinse de partea civila în integralitatea sa.
Reindividualizarea cuantumului daunelor morale nu este posibila în recurs din perspectiva niciunuia din cazurile de casare, inclusiv a celui prevazut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. Aceasta deoarece atât concluzia privind existenta prejudiciului nepatrimonial cât si stabilirea cuantumului daunelor morale sunt exclusiv rezultatul unui proces de apreciere a probelor administrate, iar nu al unei erori grave de fapt, rezultata în urma unei contrarietati evidente si de necontestat între situatia retinuta de instanta si aspectele ce rezulta din actele dosarului.
Curtea nu va putea asadar sa faca reaprecieri cu privire la cuantumul sumei datorate cu titlu de daune morale, modificarea sumei la care vor fi obligati inculpatii fiind exclusiv rezultatul constatarii gravei erori în care s-a aflat instanta de apel, cuantumul sumei, urmând a fi stabilit, în raport de cele statuate în apel, respectiv integralitatea sumei solicitate.
În ceea ce o priveste de partea civila T.V., cererea sa de majorare a daunelor morale nu ar fi fost admisibila, nici în conditiile în care instanta de recurs ar fi avut posibilitatea legala sa faca aprecieri cu privire la cuantumul acestora, actiunea civila promovata de aceasta fiind limitata la sumele solicitate pâna la momentul citirii actului de sesizare (10.000 lei daune morale si nu 15.000 euro cât solicita în recurs).
În fine, o ultima critica adusa sentintei si deciziei este formulata de inculpati, care învedereaza instantei de recurs ca atât instanta de fond cât si cea de apel, la stabilirea cuantumului daunelor materiale reprezentând contravaloarea imobilului, au omis a constata împrejurarea ca au contribuit la achizitionarea lui în proportie de 50%, împrejurare ce conducea la reducerea sumei acordate partii civile cu titlu de daune materiale.
Critica urmeaza a fi analizata de instanta de recurs din perspectiva cazului de casare prevazut de art. 3859 pct. 10 C. pr. pen., ea neîncadrându-se în dispozitiile legale invocate de recurenti, respectiv pct. 18 C. pr. pen., atâta timp cât vizeaza omisiunea instantelor “de a avea în vedere toate aspectele privind repararea prejudiciului cauzat prin infractiune”.
Cazul de casare nu este însa incident în cauza, nepronuntarea instantei asupra sumelor achitate de inculpati si a probelor administrate sub acest aspect fiind determinata de cadrul procesual în care pretentiile au fost formulate, si ca atare nefiind de natura a influenta solutia asupra cauzei.
Astfel, împrejurarea ca inculpatii au contribuit cu o parte din bani la achizitionarea imobilului ce a fost vândut ulterior sotilor B., nu le-a conferit acestora un drept de proprietate asupra lui, de care instanta sa fie obligata sa tina seama la solutionarea laturii civile. Proprietara imobilului înstrainat a fost partea civila T.V., inculpatii bucurându-se numai de un drept de creanta cu privire la sumele cu care ei au contribuit, drept ce nu poate fi valorificat în cadrul procesului penal. Aceasta deoarece titularul actiunii civile este persoana vatamata prin infractiune, si nu inculpatul. Acesta nu poate formula în cadrul procesului penal pretentii proprii împotriva partii civile, pentru ca instanta de judecata sa opereze o compensare a datoriilor, cum se solicita în realitate de catre inculpatii T.Ar. si T.A.
În raport de aceste considerente, Curtea a admis recursurile formulate de inculpatii T.A. si T.Ar., a casat în parte decizia recurata, numai în ceea ce priveste cuantumul daunelor morale stabilite de catre instanta de apel, si rejudecând:
A obligat, în solidar, inculpatii T.A. si T.Ar. la plata catre partea civila T.V. a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
A mentinut celelalte dispozitii ale deciziei.
A respins ca nefondat recursul formulat de partea civila T.V., solutie în raport de care recurenta a fost obligata la plata cheltuieli judiciare catre stat.
1
