Organul competent sa desemneze Comisia de cercetare disciplinara are si competenta sa aplice sanctiunea, in functie de natura abaterii, conform art. 119 – 123 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, fara a avea relevanta împrejurarea ca actul de sesizare a fost adresat si inregistrat la Decanul sau Rectorul Facultatii.
Reclamanta B.A. a chemat in judecata pe pârâta Universitatea „Ovidius” Constanta, solicitând instantei ca, prin hotarârea ce o va pronunta, sa constate nulitatea absoluta a Hotarârii nr.871/02.12.2009 a Biroului Largit al Senatului Universitatii Ovidius, iar în subsidiar sa dispuna anularea hotarârii.
A aratat ca prin Hotarârea Biroului Largit al Senatului nr.871/02.12.2009 s-a dispus sanctionarea sa cu observatie scrisa, în temeiul art.116 lit.a din Legea nr.128/1997, însa aceasta hotarâre este lovita de nulitate absoluta, întrucât sanctiunea nu a fost aplicata de organul competent, respectiv Senatul Universitatii.
S-a invocat prescriptia dreptului de a aplica sanctiunea, deoarece sunt aplicabile disp. art.122 alin.1 din Legea nr.128/1997 care prevad ca „cercetarea propunerii de sanctionare si comunicarea deciziei se fac în termen de cel mult 30 de zile de la data constatarii abaterii, consemnata în condica de inspectii sau la registratura generala a unitatii scolare ori a institutiei de învatamânt superior, dupa caz.”
Considera reclamanta ca nu sunt aplicabile disp. art.268 alin.1 teza ultima din Codul muncii, întrucât art.146 din Legea nr.128/1997 prevede în mod expres ca, în masura în care prezentul statut nu dispune altfel, se aplica celelalte dispozitii din legislatia muncii.
Astfel, Hotarârea nr.871/2009 a Biroului Largit al Senatului Universitatii Ovidius este lovita de nulitate absoluta fiind emisa la mai mult de 30 de zile de la data sesizarii prin registrul general al Universitatii iar pe fond nu este întemeiata întrucât, fapta retinuta – neafisarea conditiilor de intrare în examen si situatia studentilor – nu este reala, chiar pârâta recunoaste acest lucru în preambulul hotarârii atacate în care se mentioneaza ca: „în sesiunea din septembrie 2009 a prezentat comisiei situatia reala”..
Cu privire la daunele morale solicitate, reclamanta motiveaza ca acestea îi sunt datorate de pârâta întrucât, începând cu luna mai 2009 si pâna în prezent, fata de aceasta se desfasoara o ampla actiune de denigrare profesionala concretizata într-o hartuire psihica ce-i produce un prejudiciu moral. Astfel, înca o sanctiune disciplinara luata fata de reclamanta, în mai putin de 6 luni de zile, i-a produs acesteia o suferinta morala care nu poate fi acoperita decât prin obligarea unitatii angajatoare la daune morale de natura a-i recâstiga prestigiul de care se bucura în lumea universitara.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii sub toate aspectele invocate aratând ca hotarârea atacata a fost emisa de organul competent si în termenul legal de prescriptie.
A invocat exceptia lipsei de interes a actiunii promovate de reclamanta, ca urmare a încetarii raporturilor de munca ale reclamantei, începând cu data de 01.03.2010. Totodata pârâta apreciaza ca actiunea a ramas fara obiect întrucât sanctiunea ce face obiectul contestatiei nu a fost înscrisa în carnetul de munca.
Prin sentinta civila nr.870/07.05.2010, cu opinie majoritara, Tribunalul Constanta a respins exceptia lipsei de interes în formularea actiunii.
A respins exceptia prescrierii dreptului de a cerceta si a aplica sanctiunea disciplinara.
A admis exceptia nulitatii absolute a Hotarârii nr. 871/02.12.2009 a Biroului Largit al senatului Universitatii „Ovidius” Constanta si s-a constatat nulitatea absoluta a Hotarârii nr.871/02.12.2009.
A admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale si a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale.
A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecata.
Pentru a dispune astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele aspecte:
Exceptia lipsei de interes a actiunii a fost respinsa, având în vedere ca prin încetarea raporturilor de munca, interesul reclamantei în solutionarea contestatiei împotriva unei hotarâri prin care s-a aplicat o sanctiune disciplinara nu a disparut, chiar daca sanctiunea aplicata este, în opinia pârâtei, de o importanta minora apreciata prin faptul ca nu s-a înscris în carnetul de munca.
Interesul în solutionarea cauzei subzista întrucât nu a intervenit reabilitarea prin ridicarea sau radierea sanctiunii în conformitate cu disp. art.38 alin.11 din Carta Universitatii.
S-a respins si exceptia invocata de reclamanta cu privire la prescriptia dreptului de a cerceta si aplica sanctiunea, deoarece potrivit înscrisurilor existente la dosar, pârâta a luat cunostinta de abaterile disciplinare savârsite de reclamanta prin adresa nr.9596/03.11.2009, iar hotarârea de sanctionare a fost emisa la data de 02.12.2009, astfel ca a fost respectat termenul de 30 de zile stipulat în art.122 alin.1 din Legea nr.128/1997.
În ce priveste exceptia nulitatii absolute a hotarârii contestate, instanta a retinut ca aceasta hotarâre a apartinut Biroului Largit al Senatului, si nu Consiliului Facultatii astfel cum este prevazut expres de lege. Or, câta vreme legea nu dispune ca aceste competente ale Consiliului se pot exercita de catre un alt organism al conducerii universitatii cum ar fi Biroul Largit al Senatului, nu pot fi primite aprecierile pârâtei în sensul principial ca : „cine poate mai mult, poate si mai putin”, chiar daca pentru unele competente Consiliul are nevoie de aprobarea Senatului sau a Biroului Senatului.
Cu privire la daunele morale solicitate, instanta a retinut ca, într-adevar, prin masurile sanctionatorii repetate, masuri luate fara respectarea dispozitiilor legale, reputatia profesionala a reclamantei, cadru universitar cu o bogata activitate profesionala, astfel cum rezulta din curriculum vitae, a fost afectata, fiind de notorietate ca si cea mai mica suspiciune cu privire la probitatea morala si profesionala a unui cadru universitar, ridicata prin aplicarea unei sanctiuni disciplinare este în masura a-i afecta grav reputatia.
Pentru aceste considerente instanta a apreciat ca pârâta datoreaza reclamantei daune morale pe care le-a cuantificat la suma de 5.000 lei.
S-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecata întrucât nu s-a facut dovada acestor cheltuieli.
Cu opinie separata, asistentii judiciari au apreciat ca atât exceptiile, cât si cererea pe fond sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinte au declarat recurs ambele parti.
I. Recurenta reclamanta B.A. critica sentinta Tribunalului Constanta prin prisma faptului ca în mod nejustificat a fost diminuat cuantumul daunelor morale solicitate. Arata recurenta ca începând cu luna mai 2009 si pâna la data la care aceasta a fost nevoita sa-si dea demisia, împotriva sa, s-a dus o adevarata campanie de denigrare profesionala concretizata prin hartuire psihica, ce a produs acesteia un prejudiciu moral pe care l-a cuantificat la 50.000 lei. Suferintele morale provocate de pârâta nu pot fi compensate decât prin obligarea pârâtei la plata întregii sume solicitata, urmând ca în acest fel sa o ajute la recâstigarea prestigiului de care se bucura în lumea universitara .
II. Recurenta pârâta Universitatea Ovidius Constanta a criticat sentinta prin prisma dispozitiilor art. 304 pct.8 si 9 cod procedura civila.
Arata recurenta ca, instanta de fond, în virtutea rolului sau active, trebuia sa observe ca actul de sesizare nr.9596/3.11.2009 al decanului Facultatii de Medicina Dentara este adresat Rectorului, în calitate de conducator al institutiei, care angajeaza raspunderea acesteia. Actul de sesizare contine, în ultimul paragraf si solicitarea de a se numi o comisie de cercetare disciplinara în conformitate cu art. 119 alin.2 din Legea nr.128/1997, solicitare adresata Senatului Universitatii Ovidius, asadar se prezuma ca autorul actului de sesizare a înteles sa depaseasca sanctiunile ce puteau fi cercetate si aplicate la nivel de consiliu al facultatii.
Biroul Senatului este organismul de conducere care asigura conducerea operativa a unei institutii de învatamânt superior între sedintele Senatului, potrivit Legii nr. 128/1997, art.68 alin.2 si art.72 alin.5, precum si Legii învatamântului nr.84/1995, art. 147 alin.1. În lumina acestor prevederi statueaza si cele ale Cartei Universitatii “Ovidius” (Anexa A, pct. A 8 si A 12). Conform Cartei universitare, Senatul se întruneste trimestrial, pe cale de consecinta, atributiile de conducere operativa ale Biroului Senatului, date prin legea speciala si prin Carta universitara, vizeaza atât numirile de comisii de cercetare disciplinara, cât si aplicarile de sanctiuni disciplinare. Altminteri, Universitatea Ovidius, în calitate de angajator nu s-ar putea prevala de dreptul sau de a cerceta si sanctiona în termenele legale prevazute de legea speciala nr. 128/1997 abaterile disciplinare ale salariatilor sai cadre didactice, eludându-se astfel vointa legiuitorului si creându-se, pe de alta parte si o discriminare fata de celelalte categorii de salariati din institutie, al caror regim sanctionator ar urma regulile generale în materiale.
Nu, în ultimul rând cel mai important argument juridic pe baza caruia instanta trebuia sa îsi fundamenteze motivarea este sustinut de art. 123 alin.1 din Legea nr.128/1997, potrivit caruia “sanctiunea se stabileste pe baza raportului comisiei de cercetare, de catre autoritatea prevazuta la art. 119 alin.3 care a numit aceasta comisie”, în speta, Biroul Senatului, care are potrivit legii, delegare de competenta în problemele operative ale unei institutii de învatamânt superior, Asadar, fara echivoc vointa legiuitorului este aceea de a da prerogative de aplicare a sanctiunii aceleiasi entitati care a si numit comisia de cercetare disciplinara.
O alta critica a hotarârii instantei de fond este si sub aspectul respingerii exceptiei privind lipsa de interes a actiunii.
În mod gresit instanta a retinut ca exista interes în cauza câta vreme nu a intervenit institutia reabilitarii prin ridicarea ori radierea sanctiunii, deoarece sanctiunea nu a fost înscrisa în carnetul de munca al reclamantei, asadar nu ajunge la cunostinta publica a eventualilor viitori angajatori, iar ridicarea ori radierea sanctiunii este ramasa fara obiect si pentru pârâta, în conditiile în care raporturile de munca dintre universitate si reclamanta nu mai exista, neputându-se proceda la o ridicare ori radiere a sanctiunii aplicate unei persoane care nu mai are calitatea de salariat al pârâtei.
Capatul de cerere accesoriu, referitor la daunele morale, considera recurenta ca în mod gresit instanta l-a admis, chiar daca numai în parte, având în vedere ca pretentiile reclamantei nu au fost dovedite nici în cea mai mica masura, iar conditiile cumulative pentru angajarea raspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudicial moral cauzat reclamantei, prev. de art. 998 – 999 din Codul civil, nu au fost întrunite, respective existenta unei fapte ilicite/abuzive, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta si prejudiciu, dar si existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudicial.
Ori, Universitatea “Ovidiu”, nu a savârsit cu vinovatie nici o fapta ilicita ori abuziva în aplicarea sanctiunii disciplinare prevazuta de art. 116 lit.a din Legea nr.128/1997, ci a dispus, în calitatea sa de angajator, în conformitate cu art. 263 alin.1 din Legea nr.53/2003 de prerogative disciplinara, având dreptul de a aplica potrivit legii, sanctiuni disciplinare salariatilor sai ori de câte ori constata ca acestia au savârsit o abatere disciplinara.
Analizând sentinta recurata în raport de criticile formulate, de probele administrate în cauza si de dispozitiile legale incidente în cauza, Curtea constata ca ambele recursuri sunt nefondate.
În ce priveste recursul declarat de reclamanta B.A.:
Reclamanta a criticat sentinta instantei de fond numai cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciind ca în mod gresit s-au diminuat de la 50.000 lei la 5.000 lei.
Potrivit dispozitiilor art.269 alin.1 din Codul munciii, modificat prin Legea nr.237/2007: „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa îl despagubeasca pe salariat în situatia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în legatura cu serviciul.”.
Modificarea adusa de Legea nr.237/2007 consta în faptul ca salariatul a dobândit dreptul sa fie despagubit, si pentru prejudiciul moral suferit din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în legatura cu serviciul.
Curtea apreciaza ca raportat la situatia concreta dedusa judecatii reclamanta a suferit un prejudiciu moral.
Starea de incertitudine, neliniste , durerea morala a reclamantei, care s-a vazut cercetata si sanctionata printr-un act nelegal, justifica acordarea unor daune morale.
Însa „durerea morala” este dificil de cuantificat. Aceasta reparatie are un caracter arbitrar deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalenta între „durerea morala” si o anumita suma de bani, astfel ca instanta se raporteaza la durata suferintei, timpul acesteia, consecintele concrete ale actului nelegal.
Cererea privind daunele morale, admisibila în principiu trebuie sa-si gaseasca suport în prejudiciul moral suferit de catre recurenta pe planul aprecierii sociale a conduitei sale sau a priceperii profesionale a acesteia în legatura cu munca sa.
Aceasta presupune însa probatiunea existentei unui prejudiciu moral adus contestatoarei, prejudiciu a carui întindere, de o anumita gravitate sa fie probata sau prezumata si în legatura cu care reparatia patrimoniala sa fie de natura a-l acoperi total sau partial.
Desigur ca, în ceea ce o priveste pe reclamanta, aceasta a suferit un prejudiciu moral si imaginea sa în cadrul colectivului din universitate a avut de suferit, ceea ce a determinat si instanta de fond sa admita aceasta cerere si sa oblige pârâta la plata sumei de 5000 lei cu acest titlu.
Recunoscând însa ca a avut loc o încalcare a drepturilor reclamantei prin emiterea unui act nelegal, Curtea considera ca reclamanta a suferit un prejudiciu moral si tinând seama de circumstantele concrete ale cauzei apreciaza ca hotarârea instantei de fond privind acordarea unei sume de 5000 lei cu titlu de daune morale este justa.
În acest sens sunt si hotarârile CEDO care se pronunta în echitate raportat la situatia concreta analizata.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamanta va fi respins ca nefondat.
În ce priveste recursul declarat de pârâta Universitatea Ovidius Constanta se constata :
Prin Hotarârea nr. 871/02.12.2009 a Biroului Largit al Senatului Universitatii s-a dispus sanctionarea reclamantei în temeiul art. 116 lit. a din Legea 128/1997, cu observatie scrisa.
Procedura declansata împotriva reclamantei si finalizata prin sanctionarea sa disciplinara este supusa unei reglementarii speciale cuprinsa în Legea 128/1997 privind Statutul personalului didactic, act normativ ce reglementeaza în mod expres atât sanctiunile disciplinare aplicabile, cât si organele competente a dispune aceste sanctiuni.
Art.119 alin.3 lit.b) stipuleaza: Consiliul facultatii sau Consiliul departamentului, desemneaza comisia de cercetare prealabila pentru sanctiunile prevazute la art. 116 lit. a) si b).
Potrivit art. 123 alin.1 aceleasi autoritati au si competenta de a aplica sanctiunea disciplinara.
În raport de aceste dispozitii legale, numai Consiliul Facultatii era competent sa aplice sanctiunea prevazuta de art. 116 lit. a din Legea nr. 128/1997.
Prin urmare, nu are relevanta împrejurarea ca actul de sesizare nr. 9596/2009 al decanului facultatii a fost adresat rectorului în calitate de conducator al institutiei, deoarece aceasta calitate nu-i confera alte prerogative în afara celor precizate în mod expres de legiuitor.
În raport de aceste dispozitii legale, care nu lasa loc de interpretare, instanta de fond a retinut în mod corect ca Biroul Largit al Senatului Universitatii „Ovidius” nu era competent sa dispuna sanctionarea disciplinara a unui cadru didactic, astfel ca solutia adoptata, respectiv de anulare a Hotarârii nr. 871/02.12.2009, va fi mentinuta ca legala si temeinica.
Cât priveste exceptia lipsei de interes a cererii, Curtea apreciaza ca aceasta a fost în mod corect respinsa de instanta de fond deoarece si în conditiile în care raporturile de munca dintre parti au încetat, reclamanta figureaza în evidentele pârâtei cu o sanctiune care îi poate afecta imaginea si probitatea profesionala si i-ar putea îngreuna o eventuala reangajare în viitor la institutia pârâta.
Criticile referitoare la daunele morale au facut si obiectul recursului declarat de reclamanta, fiind analizate anterior de instanta de control judiciar în sensul respingerii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedura civila vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate împotriva sentintei civile nr. 870/07.05.2010 pronuntata de Tribunalul Constanta.
