Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 412/R/19.05.2010
Judecătoria Gherla prin Sentinţa penală nr. 1240/19.X.2009, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului F.S. pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prev. de art.220 al.1 C.pen. cu obligarea inculpatului la despăgubiri civile în sumă de 1.200 lei către partea civilă H.A..
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Din anul 2007 inculpatul F.S. a luat la cunoştinţă că terenurile aflate în apropierea casei lui şi pe care le folosea în baza unei înţelegeri verbale cu sora părţii vătămate aparţin numitului H.A., care i-a cerut să le elibereze pentru a le putea folosi în mod nestingherit. În cursul aceluiaşi an, F.S. a eliberat unul dintre terenuri, dar pe cel situat mai sus de casă a refuzat să-l elibereze invocând diferite pretexte. Partea vătămată a manifestat înţelegere faţă de dificultăţile cu care s-a confruntat F.S. în mutarea bunurilor de pe teren (lipsă spaţiu, afectări ale stării sanitare, lipsă mână de lucru etc.), acceptând stabilirea a două termene limită pentru eliberarea totală a imobilului, respectiv în cursul lunilor septembrie şi decembrie 2008. În plus, el şi-a retras inclusiv plângerea formulată la organele de poliţie din localitatea Aşchileu în considerarea bunei credinţe de care credea că dă dovadă F.S..
Cu toate acestea, şi în ciuda demersurilor efectuate de către partea vătămată la organele judiciare (formularea unei plângeri la Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla, sesizarea instanţei de judecată cu o altă plângere) nici până la sfârşitul lunii iulie 2009 (20.07.2009) F.S. nu a eliberat în totalitate terenul aflat în proprietatea părţii vătămate, dând în acest sens dovadă de rea-credinţă.
Prin titlul de proprietate nr. 5431/101, eliberat de Comisia judeţeană Cluj pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, la data de 31.01.1994, numiţilor H.A., S.S., S.Gh., S.V., S.A., F.N. şi M.P., li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unor terenuri în suprafaţă totală de 4 hectare şi 3.037 metri pătraţi, în raza satului Fodora, comuna Aşchileu, judeţul Cluj, din care, suprafeţele de 2.600 metri pătraţi (tarlaua 52, parcela 183) şi 831 metri pătraţi (tarlaua 52, parcela 183/1) sunt situate în intravilan.
Prin sentinţa civilă nr.1982/2008 a Judecătoriei Gherla s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra terenurilor în suprafaţă de 2.600 metri pătraţi (tarlaua 52, parcela 183) şi 831 metri pătraţi (tarlaua 52, parcela 183/1), atribuite prin titlul de proprietate nr. 5431/101, eliberat de Comisia judeţeană Cluj pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la data de 31.01.1994, prin atribuirea acestora către H.A..
În plângerea depusă la poliţie partea vătămată H.A. a afirmat că numitul F.S. i-a ocupat cele două parcele de teren menţionate mai sus şi, deşi i s-a pus în vedere de către Primăria Aşchileu să elibereze aceste terenuri, el nu s-a conformat.
Aşa cum a declarat partea civilă H.A. în faţa instanţei, inculpatul a eliberat terenul din litigiu cu suprafaţa de 2.600 metri pătraţi şi menţine plângerea doar cu privire la terenul cu suprafaţa de 831 metri pătraţi.
Potrivit articolului 220 alin.1 C.pen. în forma actuală, constituie infracţiune de tulburare de posesie, ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.
Referitor la terenul cu suprafaţa de 831 metri pătraţi, instanţa de fond a reţinut că inculpatul foloseşte acest teren din anul 1975 până în prezent, aşa cum a recunoscut partea civilă. Tot partea civilă a afirmat că în anul 1994, când el şi alte persoane au primit titlul de proprietate precizat mai sus pentru terenul din litigiu, toţi coproprietarii s-au înţeles cu inculpatul F.S. ca acesta să folosească terenul cu suprafaţa de 831 metri pătraţi până când ei o să-i permită. Prin urmare, pe de o parte, terenul nu a fost niciodată în posesia părţii civile, deci nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege ca terenul ocupat să se afle ,,în posesia altuia’’ în momentul ocupării, iar pe de altă, parte, folosirea terenului, nu s-a făcut ,,fără drept’’ de către inculpat ci în baza acordului proprietarilor.
Trebuie observat şi faptul că legea prevede posibilitatea săvârşirii infracţiunii de tulburare de posesie şi în varianta ,,refuzului de a elibera imobilul astfel ocupat’’ Din probele de la dosar reiese că inculpatul a tergiversat eliberarea terenului din litigiu de construcţiile pe care le ridicase pe acesta, dar nici în acest caz nu se poate spune că s-a săvârşit infracţiunea de tulburare de posesie deoarece, deşi a avut loc un refuz tacit de a elibera terenul, nu este îndeplinită condiţia ca terenul să fi fost ,,astfel ocupat’’, adică fără drept şi aflat în posesia altuia.
Din cele de mai sus reiese că faptei de tulburare de posesie pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, îi lipsesc mai multe elemente ale laturii obiective a infracţiunii. Conform art. 10 lit. d) C.proc.pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
Având în vedere cele de mai sus şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C.proc.pen., instanţa de fond l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie.
Persoana vătămată H.A. s-a constituit parte civilă pentru suma de 160 lei/lună începând cu 20.05.2007 până când inculpatul va elibera complet terenul din litigiu. Din declaraţiile concordante ale părţilor reiese că inculpatul, începând cu anul 2008 nu mai ocupă suprafaţa de aproximativ 400 metri pătraţi din terenul din litigiu, situată în partea de jos, deoarece partea vătămată nu i-a mai permis, ci ocupă doar partea de sus a acestui teren, în suprafaţa de aproximativ 400 metri pătraţi. Din declaraţia inculpatului reiese că acesta a cultivat cartofi pe terenul din litigiu şi are construcţii pe acest teren. Deoarece nu există probe la dosar cu privire la folosul de tras pentru terenul din litigiu, instanţa a stabilit acest folos de tras prin apreciere, raportat la situaţii similare. Astfel, instanţa de fond a apreciat că, pentru suprafaţa de 400 metri pătraţi teren (partea din sus), folosul de tras anual este de 300 lei. Părţii civile i se cuvine folosul de tras pentru anii 2007, 2008 şi 2009 pentru acest teren. De asemenea, i se cuvine folosul de tras şi pentru suprafaţa de 400 metri pătraţi din partea de jos dar numai pentru anul 2007. Prin urmare, totalul folosului de tras de pe teren este în sumă de 1.200 lei.
Având în vedere cele arătate şi în temeiul art.14 alin.3 lit. b) C.proc.pen. şi al art. 998 şi art. 999 C.civil, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă şi inculpatul a fost obligat să achite părţii civile, despăgubiri civile în sumă de 1.600 lei.
În temeiul art. 193 alin. 2 şi alin. 5 C.proc.pen. şi art. 721 şi 276 C.proc.civ., instanţa a compensat cheltuielile judiciare făcute de inculpat şi de partea civilă.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul F.S. solicitând modificarea sentinţei în sensul înlăturării obligării sale la despăgubiri civile de 1.200 lei către partea civilă H.A., la dosar neexistând probe cu privire la prejudiciul respectiv, cu obligarea părţii civile H.A. la 300 lei cheltuieli judiciare la instanţa de fond, reprezentând onorariul apărătorului angajat.
Tribunalul Cluj prin decizia penală nr.11 din 18 ianuarie 2010, a admis apelul declarat de inculpat şi a desfiinţat în parte sent.pen.nr. 1240/19.X.2009 a Judecătoriei Gherla, în temeiul art.379 pct.2 lit. a rap. la art.382 al.2 C.proc.pen. şi judecând latura civilă a cauzei:
A respins despăgubirile civile în sumă de 1.200 lei la care a fost obligat inculpatul F.S. către partea civilă H.A.
A obligat pe partea civilă H.A. la 300 lei cheltuieli judiciare la instanţa de fond, către inculpatul F.S..
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
În temeiul art.192 al.3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, în apel.
Decizia Tribunalului Cluj a fost atacată cu recurs de către partea civilă H.A. care a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârii instanţei de apel în întregime şi menţinerea sentinţei Judecătoriei Gherla, ca legală şi temeinică, apelul inculpatului F.S. fiind greşit admis. Învederează că la pronunţarea soluţiei trebuiau să se aibă în vedere preţurile de pe piaţa liberă a produselor agricole pe care le putea obţine de pe terenul ocupat nelegal de către inculpat în perioada 2007-2009.
Curtea examinând recursul promovat, prin prisma motivelor invocate, a constatat următoarele:
Premisa coerenţei şi predictibilităţii sistemului judiciar constă în previzibilitatea interpretării şi aplicării normelor de drept.
În operaţiunea de interpretare a normelor juridice, magistratul este chemat să desluşească voinţa legiuitorului în edictarea acestora.
Una din cele mai utilizate metode de interpretare şi, de regulă prima la care apelează magistratul, este cea literală sau gramaticală, deoarece în acest fel se asigură, cu cea mai mare certitudine, condiţia previzibilităţii legii.
În acest sens, în Avizul nr.11 din 2008 al Consiliului consultativ al Judecătorilor Europeni, în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti se arată că „examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept. Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conţinutului regulii de drept cât şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar”.
Existenţa unor contradicţii între probe şi mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, sunt inevitabile, cauzele fiind diverse şi nu obligatoriu izvorâte din comportamentul rău-voitor sau neconform legii al persoanelor ascultate ori al celor care au strâns şi administrat probele. Unele se referă la împrejurări neesenţiale, nerelevante pentru aflarea adevărului şi corecta stabilire a situaţiei de fapt, dar altele pot afecta judicioasa desluşire a stării de fapt şi în mod obligatoriu, trebuie înlăturate de organele judiciare prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă.
În unele cazuri, contradicţiile invocate de părţi sunt consecinţa evaluării subiective a probatoriului administrat şi constituie o motivare a apelului sau recursului.
Potrivit art.63 alin.2 C.proc.pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Judecătoria Gherla, în privinţa soluţionării laturii civile a cauzei a avut în vedere că prin raportare la situaţii similare, prin apreciere, prejudiciul încercat de partea civilă este de 1200 lei raportat la produsele agricole ce s-ar fi putut însămânţa şi obţine de pe terenul ocupat nelegal de către inculpat.
Decizia Tribunalului Cluj este nelegală, întrucât dacă instanţa de apel a considerat că sentinţa instanţei de fond nu este motivată şi argumentată temeinic, ţinând cont de efectul devolutiv al apelului, ce permitea o nouă judecată în fond, trebuia să pună în discuţia părţilor efectuarea unei expertize care să stabilească în funcţie de întinderea şi calitatea solului ce produse agricole puteau fi însămânţate, câte kg puteau fi obţinute, care era preţul de vânzare al acestora pe piaţa liberă. Respingând pur şi simplu pretenţiile părţii civile, ca nedovedite, tribunalul a încălcat dreptul la un proces echitabil al părţii civile reglementat de art.6 din CEDO şi totodată a ignorat rolul activ pe care trebuie să-l aibă judecătorul în soluţionarea cauzelor, principiu înscris în art.4 C.proc.pen.
Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional.
Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârea reprezintă astfel, rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.
Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor şi formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate reprezintă două poziţii de includere a capacităţii apreciative a instanţei în demersul indispensabil al aflării adevărului, interpretare care ar fi în consens şi cu Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Ministri ai Statelor Membre asupra Independenţei eficacităţii şi rolului judecătorilor, potrivit căreia “judecătorii trebuie să dispună de puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcţiile lor”.
Deşi formarea propriei convingeri a judecătorului printr-o muncă de reflecţie şi de conştiinţă constituie suportul raţional al demersului judiciar pentru cunoaşterea faptelor, drept garanţie a unui proces echitabil şi în concordanţă cu disp.art.6 paragraf 2 din Convenţia Europeană şi Protocolul nr.7, instanţa are obligaţia de a-şi motiva soluţia dată cauzei, ceea ce implică justificarea procesului de convingere în mecanismul silogismului judiciar al aprecierii probelor. Această poziţie a instanţei de recurs, este reliefată şi de practica CEDO – cauza Boldea contra României în care se arată că “judecătorul trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi”.
Aşa cum am arătat, hotărârea Tribunalului Cluj este nelegală şi netemeinică, întrucât dacă a apreciat insuficienţa probelor, argumentelor şi a motivării sentinţei instanţei de fond, trebuia să le suplinească ea însăşi în apel, faţă de caracterul devolutiv al acestuia şi care permitea o nouă judecată pe fond conform art.345 C.proc.pen. De asemenea, dacă s-a constatat că legislaţia naţională nu permitea o rezolvare judicioasă a dosarului, magistraţii din apel trebuiau să suplinească administrarea probelor şi motivarea hotărârii, prin normele dreptului european, putând stabili „în echitate” o sumă corespunzătoare în favoarea părţii civile. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).
De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
În speţa de faţă, în privinţa valorii despăgubirii solicitate de partea civilă, aceasta nu a transmis un raport de expertiză care să permită determinarea valorii produselor agricole ce puteau fi cultivate pe suprafaţa de teren de 800 mp ocupată de inculpat, şi nici instanţa de apel, din oficiu, nu a ordonat administrarea unei asemenea probe ştiinţifice.
Cu toate acestea, conform prevederilor legislaţiei europene respectiv art.41 din CEDO şi ţinând cont că pe acea suprafaţă de teren se puteau cultiva cartofi, care pe piaţa liberă aveau preţuri cuprinse de la 1,40 lei – cartofi de toamnă (vechi) şi până la 3,5 lei/kg (cartofi noi) albi şi roşii, instanţa de recurs estimează valoarea prejudiciului încercat de partea civilă la suma de 1200 lei acordată de Judecătoria Gherla.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului. Din actele depuse la dosar rezultă că acel teren aparţine părţii civile, de asemenea este un fapt notoriu că în acea zonă se pot cultiva cartofi, este probată pe piaţa liberă valoarea acestora, şi nu în ultimul rând, valoarea beneficiului nerealizat de către partea civilă pe o durată de trei ani, 2007-2009, în sumă de 1200 lei nu este exagerată, având un caracter rezonabil, ţinând cont de împrejurarea că până în prezent, inculpatul nu l-a despăgubit cu nimic pe păgubit.
Aşa fiind, instanţa de recurs va stabili în echitate, că suma de 1200 lei acordată de instanţa de fond va contribui la justa dezdăunare a părţii civile.
Pentru motivele ce preced, Curtea a admis ca fondat recursul declarat de partea civilă H.A., în baza art.385/15 pct.2 lit.a C.proc.pen. împotriva deciziei penale nr.11/A din data de 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj pe care a casat-o şi a menţinut sentinţa penală nr.1240 din dată de 19.10.2009 a Judecătoriei Gherla, apelul inculpatului fiind greşit admis.
