Se reţine că instanţa de fond în mod corect a reţinut că potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, aplicabil în cauza de faţă conform art.201 din Legea nr.71/2011, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie în termen de 3 ani, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
In cauza de faţă, termenul de prescripţie a început să curgă, potrivit art.7 din acelaşi act normativ, la data la care reclamanta putea solicita obligarea pârâtei la plata sumei datorate, deci la data de 16.03.2009, dată la care părţile urmau să definitiveze valoric decontarea sumelor rămase, conform procesului-verbal din 5.03.2009. În mod corect instanţa de fond a stabilit că emiterea şi comunicarea prin poştă a facturii nr.81/2.02.2012, nu este de natură a întrerupe termenul de prescripţie, întrucât nu a produs o recunoaştere din partea pârâtei şi nu a reprezentat un act începător de executare, după cum prevăd disp.art.16 din Decretul nr.167/1958.
Astfel, odată ce părţile au indicat în anexa la procesul-verbal din 5.03.2009 bunurile şi valoarea acestora ce trebuia restituită de pârâtă către reclamantă, aceasta din urmă putea începând cu data de 16.03.2009 să solicite direct sau pe cale judiciară a valorii bunurilor rămase la pârâtă. Lipsa de diligenţă a reclamantei a dus ca obligaţia pârâtei să se transforme din una pentru care statul îşi dădea forţa sa pentru aducerea la îndeplinire, într-o obligaţie naturală pe care pârâta o poate executa benevol, fără a beneficia creditoarea de forţa coercitivă a statului.
