Reglementarea din actualul cod civil este în sensul că legea aplicabilă prescripţiei trebuie să fie cea în vigoare la data de când începe să curgă termenul de prescripţie, respectându-se principiul predictibilităţii legislaţiei şi cel al neretroactivităţii legii.
Prin cererea înregistrată la data de 4.04.2012 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, reclamantul Ţ.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să fie obligat pârâtul să-l despăgubească cu suma de 200 000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a faptului ca a fost oprimat de organele fostei securităţi pentru exprimarea protestului împotriva fostului regim comunist, în perioada anilor 1988-1989.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a avut posibilitatea studierii dosarului personal întocmit de organele fostei Securităţii cu Nr. ……. Acest dosar a fost înregistrat ca document clasificat „Strict secret-exemplar unic” şi a fost microfilmat la data de 28.09.1989 de către U.M. …Tg-Jiu, unitate militară care a aparţinut Securităţii.
Reclamantul a arătat că începând cu data de 02.05.1988 pana la 22 decembrie 1989 a fost luat in evidenta organelor de Securitate in urma notelor informative furnizate de informatorii „R.” si „G.” in care aceştia relatau ca asculta la domiciliul postul de radio „Europa Libera” şi că făcea comentarii ostile la adresa regimului comunist din România.
De asemenea, reclamantul a menţionat faptul că a fost anchetat de organele fostei securităţi in anul 1988, fiind ameninţat şi fiind folosită împotriva sa violenta fizică si verbala, că a fost urmărit de securitate până la căderea regimului comunist. Ca urmare a modului în care a fost anchetat de Securitate a avut drept consecinţa afectarea sănătăţii sale care se resimte si in zilele de azi iar la data de 23 iulie 1988 (data care corespunde perioadei in care am fost anchetat de fosta Securitate) s-a înregistrat in Fisa personala de consultaţii medicale a Dispensarului Medical LE. R. care constata simptomele „anxietate, insomnie” si diagnostic SINDROM NEVROTIC ANXIOS si cu recomandarea Ex. Pshiatrie – Sindrom nevrotic anxios.
Reclamantul a arătat că a fost urmărit politic, i-a fost interceptata corespondenta si convorbirile telefonice la domiciliu si la locul de munca, i-a fost violat domiciliul prin efectuarea de percheziţii pentru instalarea mijloacelor de tip ICT si IDM, a fost terorizat psihic, intimidat si ameninţat cu închisoarea de persoanele fidele vechiului regim, a fost marginalizat de societate si de colegii de la locul de munca, discreditat in faţa acestora, nu a avut parte de beneficiile normale potrivit competentei sale profesionale , a trăit pana la căderea regimului (aprox.2 ani) cu o puternica teama de ceea ce i s-ar putea întâmpla, cunoscute fiind metodele de eliminare psihica sau fizica pe care le sufereau cei ce aveau curajul sa facă o cat de mica opoziţie si critica la adresa regimul comunist, trăind cu mare teama, ca i se putea înscena orice mârşăvie, care putea conduce la condamnarea sa (sub masca unei infracţiuni de drept comun), fie la suportarea unor accidente (minore, de avertizare, sau majore, distrugerea bunurilor personale, incendieri), sau chiar suprimarea fizica.
A mai arătat că acţiunile foştilor ofiţeri de Securitate si a altor persoane loiale regimului comunist împotriva sa au făcut sa-i fie încălcate drepturile prevăzute de noul Cod Civil art. 70, 71,72,73,74 si drepturile fundamentale prevăzute de tratatele internaţionale si Carta ONU.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 , 1359 , 1357 , 1358 , 1381, 1385, 1386, 1387 Cod civil.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamantul depăşind termenul de introducere al acţiunii iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 7358 din 10.05.2012 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. ..a fost admisă prescripţia dreptului material la acţiune, invocată de pârât.
A fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul Ţ.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente normele prevăzute de Decretul 157/1958 privind prescripţia extinctivă şi nu prevederile din noul cod civil invocate de reclamant.
Prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute. Mai mult, art. 6 alin 2 din noul cod civil, prevede că actele şi faptele încheiate, ori după caz săvârşite sau produse înainte de intrarea in vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea in vigoare la data încheierii sau , după caz, a săvârşirii sau producerii lor.
Art. 6 alin 4 din codul civil şi art. 201 din legea nr. 71/2011 stabilesc că şi prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării in vigoare a legi noi sunt întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere in termen, efecte), este legea in vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Având in vedere faptul că in speţa de faţă prescripţia a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, aceste norme se aplică şi in privinţa verificării condiţiilor de aplicare şi in calculului termenului de împlinire .
Aşadar, instanţa a constatat că pârâtul este in termen pentru a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având in vedere că această excepţie este de ordine publică şi poate fi invocată oricând in cursul judecării cauzei.
Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, in conformitate cu disp. art. 1 alin. 1 si 3 din D. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.
De asemenea, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, aşa cum rezultă din prevederile art. 8 alin. 1 din decret lege 167/1958.
Că în cauza de faţă, la data de 04.04.2012, reclamantul a formulat împotriva statului român o acţiune in pretenţii, solicitând despăgubiri băneşti, pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, întemeindu-şi în drept acţiunea pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea delictuală, norme de drept comun.
Astfel, reclamantul a susţinut că începând cu anul 1988 şi până la căderea regimului comunist a fost supus opresiunii organelor de securitate, ceea ce i-a produs un prejudiciu de ordin moral solicitând daune morale in cuantum de 200000 lei.
Având in vedere ca dreptul pretins este un drept de creanţă, deci unul patrimonial, dar si disp. art. 21 din decret 167/1958 rezultă că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă cuprinse in acest act normativ si enunţate anterior, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 şi 19 din decret lege 167/1958.
Instanţa a apreciat că dreptul la acţiune s-a născut şi a început să curgă termenul prescripţiei extinctive la data de 13.07.2001, când, aşa cum a arătat însăşi reclamantul, acesta a avut acces la dosarul său de la securitate şi astfel a avut posibilitatea să cunoască pe cel ce răspunzător de faptul prejudiciabil. Aşadar, începând cu acest moment, reclamantul avea la dispoziţie trei ani, termenul general de prescripţie , pentru a introduce acţiunea .
Instanţa a constatat că acţiunea reclamantului a fost depusă la poştă la data de 04.04.2012, astfel că termenul de trei ani prevăzut de decretul nr. 167/1958- art.3, a fost depăşit.
Instanţa nu a putut reţine susţinerile reclamantului că in perioada 30.11.2002- 07.07.2010, cursul prescripţiei ar fi fost întrerupt întrucât in această perioada a făcut demersuri pentru a i se recunoaşte calitatea de persoană ce a fost oprimată de regimul comunist.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că pârâtul nu a formulat excepţii la prima zi de înfăţişare şi nici instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 2513 Cod Civil, că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cele ce răspunde de ea, în cazul său, foştii ofiţeri de securitate şi informatorii acestora.
A susţinut că prescripţia nu putea să înceapă la 13.07.2001, când a avut acces la dosarul personal întrucât în acel dosar persoanele responsabile de cercetarea şi urmărirea sa aveau nume de cod şi identităţi fictive, că a făcut demersuri pentru a i se comunica identităţile reale ale foştilor ofiţeri de securitate şi informatorilor, CNSAS nu a răspuns solicitărilor sale, a formulat acţiune în justiţie la Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1785/A/2003.
Că, în perioada 30.11.2002-07.07.2010 a solicitat Ministerului Justiţiei ca, în conformitate OUG nr. 214/1999 să-i acorde calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi drepturile prevăzute de DL 118/1990, recunoaşterea acestor drepturi făcându-se începând cu data de 07.07.2010.
Că, la data de 17.11.2009 a formulat cerere în baza Legii nr. 221/2009 de obligare a statului român la daune morale pentru persecuţiile la care a fost supus în regimul comunist( dosar nr. 8544/95/2009), acţiunea fiind admisă de Tribunalul Gorj şi respinsă de Curtea de Apel Craiova, întrucât art. 5 din Legea 221/2009 a devenit neconstituţională.
În raport de valoarea pretenţiilor solicitate de reclamant şi de dispoziţiile art. 282 ind.2 Cpr.civ., tribunalul a calificat calea de atac formulată de reclamant ca fiind apel.
Prin decizia civilă nr. 347 din 17.09.2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 4926/318/2012 s-a respins apelul ca nefondat.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 6 alin.4 din Noul Cod Civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Aceeaşi menţiune se regăseşte şi în art. 201 din Legea nr. 71/2011.
În cazul de faţă, prescripţia a început să curgă sub imperiul Decretului Lege nr. 167/1958 şi chiar s-a împlinit anterior intrării în vigoarea Noului Cod Civil, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, atât în ceea ce priveşte normele ce reglementează condiţiile de aplicare şi de calcul a termenului de împlinire, cât şi normele privind invocarea prescripţiei.
Potrivit art. 18 din Decretul nr.167/1958 instanţa judecătorească este obligată ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiune este prescris.
Ca urmare, s-a considerat că instanţa de fond a apreciat în mod just că excepţia este de ordine publică şi pârâtul era în termen pentru a o invoca.
Dispoziţiile Noului Cod Civil nu pot fi aplicate, întrucât prescripţia s-a împlinit anterior intrării în vigoare a acestuia. Art. 5 din Legea nr.71/2011 invocat de apelant condiţionează aplicarea dispoziţiilor Noului Cod Civil de împrejurarea ca situaţiile juridice să subziste după intrarea lui în vigoare iar situaţia juridică invocată de reclamant pentru formularea acţiunii a încetat cu mult înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.
Susţinerile apelantului că prescripţia nu a început să curgă cât timp nu a cunoscut identitatea reală a ofiţerilor de securitate şi informatorilor nu au fost primite, întrucât reclamantul avea cunoştinţă că aceste persoane au acţionat ca reprezentanţi ai statului, iar prezenta acţiune este formulată împotriva Statului Român şi nu împotriva unei persoane fizice pentru a cărei identificare reclamantul a avut nevoie de timp.
Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei sunt limitativ prevăzute de art.16 din Decretul nr. 167/1958 şi s-a apreciat că aspectele invocate de apelant nu sunt de natură să fi întrerupt cursul prescripţiei, întrucât nu se încadrează în cazurile prevăzute de articolul menţionat.
Potrivit art. 16 alin.2, prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
S-a arătat că nici dispoziţiile art. 2518 pct.2 din Noul Cod Civil nu sunt aplicabile prezentei cauze, întrucât dispoziţiile noii legi nu pot fi aplicate unei prescripţii împlinite anterior intrării sale în vigoare, iar actele de violenţă (psihică) săvârşite împotriva reclamantului au încetat evident odată cu schimbarea regimului statal totalitar, deci nu sunt respectate cerinţele art. 5 alin.2 ,teza finală, din Legea nr. 71/2011.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, motivând că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 1,3,8.13.16 şi 19 din Decretul 167/1958 şi art. 6 alin 4 din NCC, art. 201 din Legea 71/2011.
S-a arătat că instanţele de fond au apreciat greşit că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 13.07.2001, întrucât posibilitatea de a acţiona statul în judecată exista doar atunci când se cunoştea identitatea foştilor agenţi şi informatori ai securităţii ce au iniţiat urmărirea şi persecutarea reclamantului.
Recurentul a arătat că numai după anul 2010 a avut posibilitatea formulării acţiunii iar potrivit art. 2512 alin. 2 NCC instanţa nu are posibilitatea de a plica din oficiu prescripţia iar partea interesată o poate invoca prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. S-a considerat că în cauză se aplică dispoziţiile noi ale codului civil, a invocat dispoziţiile art. 5 alin 2 din Legea 71/2011, art. 223 din lege, acţiunea fiind introdusă sub imperiul noului cod civil.
S-a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Recurentul a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii, punând în discuţie angajarea răspunderii civile delictuale a statului, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 998, 999 cod civil (de la 1864), în acest sens fiind dispoziţiile art. 6 alin 2 din Noul cod civil, potrivit cărora faptele juridice săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor.
Art. 6 Cod civil conţine dispoziţii privind aplicarea în timp a legii civile, însă textul stabileşte reguli generale în materie, aplicabile chiar şi actelor normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese privind succesiunea legilor în timp.
Cât priveşte aplicarea în timp a NCC în raport de reglementările anterioare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea 71/2011. Regula o constituie dispoziţiile art. 223 din Legea 71/2011, potrivit cu care procesele şi cererile în materie civilă în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a NCC se soluţionează de către instanţele legal investite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data sesizării instanţei , cu excepţia cazurilor în care Legea 71/2011 conţine o dispoziţie specială care să prevadă expres că noua reglementare se aplică şi proceselor în curs.
Aşadar, în chiar în ipoteza proceselor introduse după data intrării în vigoare a NCC instanţele trebuie să verifice dacă instituţiei juridice sau faptelor juridice ce se cer a fi soluţionate li se aplică, prin dispoziţie expresă, noile prevederi legale, dacă li se aplică vechile dispoziţii iar dacă în legea 71/2011 sau în noul cod civil nu există un text referitor la aplicarea imediată, sau la ultraactivitatea legii vechi se aplică regula înscrisă în art. 223.
Cum în materia răspunderii civile delictuale a fost adoptată dispoziţie expresă potrivit cu care sunt aplicabile dispoziţiile legii vechi dacă fapta ilicită a fost săvârşită sub imperiul acesteia, legea aplicabilă în speţă acţiunii introdusă de reclamant este legea veche.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, atât art. 8 din Decretul 167/1958, cât şi art. 2528 alin 1 din Noul cod civil au dispoziţii identice potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Recurentul reclamant a susţinut greşit că dreptul său la acţiune s-a născut atunci când a cunoscut identitatea angajaţilor statului care au iniţiat şi derulat acţiunile de urmărire şi persecuţie împotriva sa.
Argumentul său ar fi fost analizat dintr-o altă perspectivă de către instanţe dacă acţiunea ar fi fost introdusă împotriva unor persoane fizice, însă atâta timp cât pârât în cauză este statul român, pretenţiile reclamantului se îndreaptă împotriva acestuia în temeiul obligaţiei de garanţie care există în sarcina statului, având ca suport riscul de activitate a serviciilor publice. Se pune astfel în discuţie o răspundere obiectivă, fără vinovăţie, care se angajează în prezenţa cumulată a trei dintre condiţiile civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciul patrimonial sau moral; fapta ilicită şi prejudiciabilă, care constă în activitatea unei anumite instituţii a statului ; raportul de cauzalitate dintre respectiva activitate şi prejudiciul injust suferit de reclamant.
Aşadar, chemând în judecată Statul Român, reclamantul nu a pus în discuţie fapta proprie a anumitor persoane fizice, astfel că identitatea acestora era indiferentă şi necunoaşterea ei nu constituia un fine de neprimire a acţiunii.
Din acest motiv s-a apreciat în mod corect că dreptul la acţiune s-a născut în anul 2001 iar acţiunile în justiţie sau demersurile administrative ale reclamantului nu au constituit cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, actul normativ aplicabil acestei instituţii fiind Decretul 167/1958.
Instanţa are în vedere şi dispoziţiile art. 1 alin 1 şi 2 din Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, potrivit cărora orice cetăţean român are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de poliţia politică comunistă, precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană, drept care se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe alte înscrisuri care privesc propria persoană. Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenţilor şi a colaboratorilor care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar.
În virtutea acestor dispoziţii legale, reclamantul putea, după intrarea în vigoare a legii, să facă demersuri pentru a afla date din dosarul său de urmărire.
Prevederile Legii 187/1999 au fost reluate, după abrogare, prin OUG 24/2008, cu acelaşi conţinut.
Chiar dacă s-ar aprecia că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut în anul 2010, aşa cum susţine acesta, dispoziţiile art. 201 din Legea 71/2011 stabilesc că prescripţiile începute şi neîmplinite anterior intrării în vigoare a noului cod civil sunt reglementate de legea anterioară. Cum prescripţia nu era împlinită în luna octombrie 2011, este evident că dispoziţiile de drept material trebuie analizate în raport de Decretul 167/1958.
Este de observat astfel că reglementarea din actualul cod civil este în sensul că legea aplicabilă prescripţiei trebuie să fie cea în vigoare la data de când începe să curgă termenul de prescripţie, respectându-se principiul predictibilităţii legislaţiei şi cel al neretroactivităţii legii.
În mod corect a fost înlăturată apărarea reclamantului privind întreruperea cursului prescripţiei in perioada 30.11.2002- 07.07.2010, cauzele invocate neavând , în sensul legii, efectul de a întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei.
Cursul prescripţiei se poate suspenda sau prescripţia se poate întrerupe, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 13, respectiv în art. 16 din Decretul 167/1958, astfel: cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere (art. 13 lit. a – suspendare) şi: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; sau c) printr-un act începător de executare (art. 16 – întrerupere).
Producerea prejudiciului a fost cunoscută de reclamant chiar de la data urmăririi de către organele de securitate, iar obligaţia de dezdăunare era, evident, în sarcina statului care a dispus luarea măsurii ce constituie, în sensul legii, faptul ilicit cauzator de prejudicii, astfel că dreptul la acţiune s-a născut cel mai târziu la data când activitatea organelor de securitate contra reclamantului a încetat.
În condiţiile art. 13 lit. a) din decret, cursul prescripţiei a fost suspendat în timpul regimului totalitar, imposibilitatea morală în care s-a aflat reclamantul de a cere statului să repare prejudiciul pe care l-a provocat fiind considerată o cauză de forţă majoră, care a împiedicat introducerea acţiunii în pretenţii.
Odată ajuns cu raţionamentul în acest punct, este de stabilit la ce dată a fost reluat cursul prescripţiei conform art. 15 din Decretul 167/1958. Această problemă putea să cunoască două soluţii. Prima, era de a considera că începând cu anul 1990, când regimul totalitarist a fost înlocuit cu unul democratic, persoanele care au avut de suferit din pricina actelor fostului regim, puteau solicita în instanţă repararea prejudiciilor, ceea ce presupune că după anul 1993, dreptul la acţiune în răspunderea civilă delictuală a statului a fost prescris.
O asemenea soluţie, care nu ar fi fost în interesul reclamantului, nu a fost împărtăşită de primele instanţe, acestea considerând ca fiind corectă aprecierea că prescripţia a început să curgă după anul 2001, când reclamantul a studiat dosarul său de urmărire şi în raport de această dată se analizează prescripţia şi de instanţa de recurs.
Introducerea acţiunii în anul 2012 s-a făcut cu depăşirea termenului general de prescripţie aplicabil acţiunilor patrimoniale, pentru stabilirea drepturilor de creanţă.
Este nefondată apărarea recurentului referitoare la modalitatea de invocare a excepţiei prescripţiei.
Astfel, chiar argumentul invocat de recurent şi anume cel desprins din art. 2513 Noul cod civil este în favoarea luării în discuţie a excepţiei invocate de pârât. Textul stabileşte alternativ posibilitatea ca excepţia prescripţiei să fie pusă în discuţie de partea interesată fie prin întâmpinare, fie la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate. Chiar din prevederile exprese ale textului rezultă că nu se condiţionează ca întâmpinarea să fie depusă la prima zi de înfăţişare, calificată astfel potrivit art. 132 cod procedură civilă sau la un alt termen. Instanţa trebuie să verifice, aşadar, dacă pârâtul a invocat excepţia prin întâmpinare sau până la termenul stabilit de art. 2513 teza II Noul cod civil.
În speţă, pârâtul a invocat prescripţia prin întâmpinarea formulată la 4 mai 2012, respectând astfel cerinţa impusă de textul arătat din codul civil.
Susţinerea recurentului din concluziile scrise în sensul că la primul termen de judecată din 26 aprilie 2012 judecătoria trebuia să soluţioneze acţiunea, nu are relevanţă juridică, atâta timp cât acordarea unui termen de judecată, cu care reclamantul a fost de acord, pentru ca pârâtului să i se solicite să îşi exprime poziţia procesuală nu a atras nulitatea hotărârii, instanţa având posibilitatea deschisă de art. 129 cod procedură civilă de a cere părţilor explicaţii orale sau în scris, inclusiv prin formularea unei întâmpinări.
Aşadar, chiar dacă s-ar avea în vedere apărarea recurentului în sensul că în cauză s-ar aplica dispoziţiile art. 2513 cod civil, se constată că a fost respectată cerinţa legii ca excepţia prescripţiei să fie invocată prin întâmpinare de către pârât.
Instanţa de recurs apreciază, însă, că instanţa de judecată poate invoca din oficiu prescripţia începută şi împlinită sau nu înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil.
Art. 201 din Legea 71/2011 prevede că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a codului sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Referindu-se la „ dispoziţiile legale”, fără a face distincţie, înseamnă că s-au avut în vedere atât dispoziţiile materiale, cât şi cele de procedurale.
Această concluzie rezultă şi din faptul că dispoziţiile legii noi privind calificarea prescripţiei ca o normă de ordine privată au fost incluse în normele de drept material
În plus, dispoziţiile art. 6 alin.6 Noul cod civil stabilesc faptul că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Acest text, folosind sintagma” în întregime” trimite evident la ambele tipuri de dispoziţii în materia prescripţiei, adică materiale şi procedurale, astfel că se impune concluzia că prescripţia putea fi invocată în speţă chiar şi de instanţă, cu atât mai mult de către pârât, prin întâmpinare.
Apreciind că hotărârea atacată de recurent este legală, nefiind incidente motive de nelegalitate în sensul art. 304 cod procedură civilă, recursul se va respinge ca nefondat.
