2. Acţiune în revendicare imobiliară. Proba dreptului de proprietate
-art.555 din noul Cod civil
JUDECĂTORIA OLTENIŢA – SENTINŢA CIVILĂ NR.191 DIN 24.01.2013
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 23.08.2012 sub nr…./269/2012, reclamanta PFA AM a chemat în judecată pârâta II TD, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie construcţia provizorie din panouri termoizolante situată în comuna Sohatu, jud. Călăraşi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului menţionat din anul 2009, iar în baza bunelor relaţii de colaborare între reprezentanţii celor două părţi a permis folosirea construcţiei ca magazin pentru desfacerea produselor agroalimentare de către pârâtă, fără a încheia contract de comodat sau vreo altă formă legală.
Precizează că această construcţie provizorie este proprietatea PFA AM, întrucât aceasta a cumpărat în luna august 2009 toate materialele necesare şi a achitat manopera pentru asamblare, conform facturilor nr.2003112/07.08.2009, 2003113/07.08.2009, 2003117/07.08.2009, 2003118/07.08.2009, 2003114/07.08.2009, 2003120/07.08.2009 şi 2003122/10.08.2009.
Mai arată că deşi a convocat pârâta la negociere în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, aceasta nu a dat curs invitaţiei.
În drept a invocat art.555 C.civ.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri şi interogatoriu.
La termenul din 01.11.2012, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi a şopronului ataşat de construcţie, construit din ţeavă rectangulară de 60/40 mm şi panouri termoizolante, acoperit cu panouri termoizolante, împrejmuit cu plasă galvanizată.
Cererea a fost legal timbrată cu 1071 lei taxă de timbru şi 5 lei timbru judiciar.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că poate face dovada deplină a dreptului său de proprietate asupra construcţiei la care aportul îi aparţine integral.
Precizează că la început a fost o baracă metalică mobilă, amenajată pentru activităţi comerciale, iar după cumpărarea terenului conform chitanţei pe care o anexează a construit exclusiv în configuraţia actuală magazinul care îi aparţine.
Precizează că în afara panourilor, deţine acte doveditoare, mai precis facturi de achiziţie a mai multor materiale de construcţie, respectiv cherestea, ciment, tâmplărie PVC, componenţe electrice şi tot ceea ce este necesar pentru construcţia şi dotarea unui magazin.
Cu privire la facturile depuse de reclamantă, arată că acestea nu au nici o legătură cu societatea sau magazinul său.
Susţine că nu a existat niciodată o discuţie cu reclamantul în vederea încheierii vreunui contract de comodat cu acesta, prezenta acţiune fiind o pură ficţiune.
Mai arată că asupra terenului pe care se află construcţia provizorie deţine exclusiv un antecontract de vânzare-cumpărare şi de asemenea deţine toate facturile de achiziţie a materialelor de construcţie şi a utilităţilor necesare magazinului unde îşi desfăşoară activitatea.
Precizează că reclamanta are sediul în com. Vasilaţi, jud. Călăraşi, unde a executat o construcţie din panouri asemănătoare cu cele folosite de ea, panouri din care s-au edificat probabil o multitudine de construcţii şi în alte părţi ale ţării.
Apreciază că în favoarea sa, ca pârâtă, operează cel puţin o prezumţie relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiei bunului de câţiva ani, dar cu atât mai mult, poate face dovada proprietăţii.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, interogatorii reciproce, precum şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii CR, propus de reclamant, respectiv UG şi VF, propuse de pârâtă.
La termenul din 17.01.2013, reclamantul a renunţat la audierea celui de-al doilea martor încuviinţat.
Analizând actele dosarului, instanţa reţine că în raport de natura acţiunii cu care a fost învestită – revendicare imobiliară – exigenţele probatorii sunt supuse regulii înscrise în art.1169 din vechiul Cod civil, încă în vigoare potrivit dispoziţiilor art. 230 lit. a din Legea 71/2011. Astfel, reclamantul care se pretinde proprietar asupra bunului în litigiu are sarcina probei dreptului pretins. Pârâtul posesor are o situaţie comodă, pur pasivă, de aşteptare, în favoarea lui operând o prezumţie relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.
Cu alte cuvinte, pentru a justifica temeinicia acţiunii, reclamantul trebuie să facă dovada incidenţei unui mod de dobândire a proprietăţii în favoarea sa, dintre cele reglementate de art.557 C.civ. O astfel de dovadă presupune existenţa unui titlu de proprietate înţeles ca act juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă în favoarea persoanei care îl invocă.
În speţă, reclamanta invocă în favoarea sa o serie de facturi emise în anul 2009 şi depuse la dosarul cauzei alături de dovezile de plată, documente ce atestă achiziţia unor panouri şi accesorii aferente (profile, şuruburi, colţar, capac etc.). Totodată, în cuprinsul acestor facturi este menţionată şi manopera de montaj a structurii, toate aceste acte emanând de la SC D 2000 I SRL, care prin informarea nr.330/06.12.2012 (fila 35 dosar) precizează că materialele au fost livrate şi montate în comuna Sohatu, la cererea beneficiarului PFA AM.
La rândul său, pârâta invocă o serie de facturi şi bonuri fiscale depuse în copie la dosar, înscrisuri care atestă achiziţia unor materiale de construcţii, precum şi a altor bunuri de uz casnic sau comercial. Printre materialele de construcţii se numără, alături de cherestea, ciment, componente ale reţelei electrice, geamuri termopan, unele panouri pentru care pârâta exhibă facturi emise tot de către SC D 2000 I SRL şi în referire la care aceeaşi societate precizează prin informarea nr.08/15.01.2013 faptul că materialele au fost montate în localitatea Sohatu, la cererea beneficiarului I.I. TD.
Din analiza facturilor depuse de ambele părţi rezultă că există unele diferenţe atât în ceea ce priveşte natura şi tipul materialelor cumpărate, cât şi intervalele de timp în care s-au realizat aceste achiziţii. Astfel, pârâta face dovada că a achiziţionat o gamă mult mai largă de materiale de construcţii, într-un interval cuprins între anii 2007-2010. Reclamanta face dovada exclusivă a achiziţiei panourilor şi accesoriilor aferente, la care se adaugă montajul, în anul 2009. Se constată de asemenea faptul că există diferenţe şi în ceea ce priveşte dimensiunile panourilor achiziţionate de părţi. În sfârşit, pârâta invocă existenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare pentru terenul de sub construcţie, datând din anul 2007 şi totodată depune dovada cumpărării unei construcţii metalice reprezentând magazinul iniţial, la care şi martorii fac referire în declaraţii, existenţa acesteia fiind recunoscută şi de reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr.19 din interogatoriu.
Din susţinerile părţilor raportate la probele administrate în cauză rezultă în esenţă că atât reclamanta, cât şi pârâta înţeleg să justifice proprietatea asupra construcţiei prin faptul achiziţionării materialelor necesare şi plata manoperei aferente. Niciuna dintre părţi nu deţine aşadar un titlu emanând de la un proprietar anterior, atât reclamanta cât şi pârâta afirmând calitatea de proprietar originar, în sensul că nu a existat o transmisiune juridică a dreptului de proprietate de la o terţă persoană către reclamantă sau pârâtă. Probele propuse şi administrate de părţi nu au fost însă apte să stabilească nici identitatea dintre materialele pentru care au prezentat documente justificative şi cele efectiv încorporate în imobil, nici împrejurarea dacă în concret, construcţia include şi alte materiale pe lângă cele justificate de vreuna din părţi. Cu alte cuvinte, din perspectiva reclamantei care are sarcina probei, aceasta nu a făcut dovada că materialele pentru care a prezentat facturi sunt singurele folosite la edificarea construcţiei, respectiv că ar exista identitate între materialele încorporate şi cele menţionate în documentele justificative. Cu atât mai mult aceste împrejurări nu sunt dovedite în privinţa şopronului menţionat în cererea precizatoare, în referire la care nu au fost depuse nici măcar documente de achiziţie a materialelor menţionate (ţeavă rectangulară, plasă galvanizată)
Având în vedere această situaţie de fapt, precum şi natura imobilului – construcţie, instanţa apreciază că dovada dreptului de proprietate nu poate fi analizată independent de alte dispoziţii legale imperative în materie, mai precis Legea nr.50/1991 care reglementează situaţia construcţiilor dobândite în modalitatea indicată de ambele părţi. Astfel, art.3 din lege condiţionează chiar şi realizarea construcţiilor provizorii de respectarea autorizaţiei de construire, precum şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea.
De asemenea, în referire la dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor trebuie avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr.7/1996, care la art.55 al.1 prevede că dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor semnat de reprezentantul autorităţii locale sau a unui certificat eliberat de autoritatea locală pe raza căreia este edificată construcţia, precum şi a unei documentaţii cadastrale.
Raportând situaţia de fapt reţinută la dispoziţiile legale anterior citate, instanţa reţine că nici una dintre părţi nu a făcut dovada că ar deţine autorizaţie de construcţie sau certificat eliberat de autoritatea locală cu privire la imobil, acestea fiind în cazul de faţă singurele înscrisuri care ar putea reprezenta titlu de proprietate în sensul celor mai sus arătate.
Mai mult decât atât, deşi ambele părţi desfăşoară activitate economică în formele reglementate de OUG 44/2008, având în acest sens obligaţia de a ţine contabilitatea conform art.15 din ordonanţă, niciuna dintre ele nu a făcut dovada că imobilul în litigiu ar fi înregistrat în evidenţele contabile, precum şi în cele fiscale.
Rezultă că ne aflăm practic în acea ipoteză a procesului de revendicare imobiliară în care nici una din părţi nu are titlu, cu consecinţa că va fi preferată partea care are posesia, în speţă pârâta. Aşadar, fără a putea concluziona că pârâta este proprietar asupra construcţiei, în raport de prevederile art.1169 C.civ. se impune a aprecia că atâta timp cât reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate în sensul deţinerii unui titlu, singura soluţie ce se impune este respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Făcând aplicarea prevederilor art.274 C.pr.civ., în considerarea culpei procesuale a reclamantei în declanşarea prezentului litigiu, va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 1000 de lei reprezentând onorariu apărător, conform chitanţei depuse la dosar.
