Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Fălticeni la data de 14.07.2009, reclamantul B.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.A., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată între ele, părţile, la data de 22.01.1965 la Consiliul Local al comunei Slatina, judeţul Suceava, (fost Draceni), din culpă comună şi fără motivarea hotărârii, iar pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 22.01.1965, iar din căsătorie au rezultat 8 copii, care în prezent sunt majori.
Mulţi ani de zile căsătoria a decurs normal, dar, după ce copiii au crescut, părţile nu s-au mai înţeles, relaţiile dintre ele devenind foarte tensionate.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 38 din Cod familie şi art. 6131 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare şi cererea reconvenţională, pârâta a arătat că nu este de acord cu acţiunea de divorţ, susţinând că reclamantul nu are motive de divorţ, ci ea ar fi cea îndreptăţită să solicite acest lucru, deoarece el creează unele animozităţi în familie şi nu participă la cheltuielile casei .
În măsura în care instanţa va aprecia reale motivele de divorţ invocate de reclamant, pe cale de cerere reconvenţională, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea sa.
A arătat pârâta că solicită acest lucru deoarece nu are niciun venit, a crescut 8 copii şi nu a putut să se angajeze să poată obţine şi ea o pensie, este bolnavă şi are o vârstă destul de înaintată, respectiv 70 de ani.
A solicitat totodată ca divorţul să fie pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 2070 din 8.02.2010, pronunţată de Judecătoria Fălticeni, s-a admis acţiunea şi, în parte, cererea reconvenţională, s-a declarat desfăcută căsătoria încheiată de părţi la data de 22.01.1965 la Consiliul Local al comunei Slatina, (fost Draceni), judeţul Suceava, din vina ambelor părţi, s-a încuviinţat ca pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei, iar reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei, cu titlu de pensie de întreţinere, câte 250 lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii şi până la încetarea stării de nevoie, şi suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 22.01.1965, iar din căsătoria acestora au rezultat 8 copii, în prezent fiind toţi majori.
A reţinut prima instanţă că separaţia în fapt de o perioadă îndelungată de timp a fost determinată de ambele părţi, astfel încât s-a conchis că între cei doi soţi nu mai există prietenie, afecţiune, sprijin moral şi material.
În temeiul art. 40 aliniat ultim din Codul familiei, prima instanţă a dispus ca pârâta să revină la numele purtat anterior căsătoriei.
Cererea reconvenţionala formulată de pârâtă prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea sa, a fost admisă în considerarea dispoziţiilor art. 86 al. 1 şi art. 41 al. 2-5 din Codul familiei.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel reclamantul B.C., prin care a arătat că nu este de acord cu pensia de întreţinere stabilită în favoarea pârâtei, deoarece aceasta nu a prezentat nici un act medical de la comisia de expertiză şi recuperare a capacităţii de muncă pentru a dovedi că se încadrează în vreun grad de invaliditate.
A precizat că în afara veniturilor pe care le realizează în gospodărie din activităţile agricole, pârâta mai are o indemnizaţie de 800 lei lunar, ca persoană însoţitoare pentru un copil, încadrat în gradul II de handicap, ajutor pe care aceasta îl gestionează.
A mai arătat reclamantul că este singur, în vârstă, bolnav, astfel încât pensia sa, de doar 714 lei, este cheltuită în mare parte pe medicamente.
Tribunalul Suceava, prin decizia civilă nr. 237 din 12.10.2010, a admis apelul şi, în consecinţă, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 2070 din 8.02.2010 a Judecătoriei Fălticeni şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta a depus la dosar o serie de acte medicale, din conţinutul cărora, însă, nu se poate constata gradul de invaliditate şi incapacitate de muncă al acesteia.
Declaraţiile testimoniale nu demonstrează suficient incapacitatea de muncă a pârâtei şi nici veniturile financiare pe care aceasta le gestionează în gospodăria sa.
A reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 41 din Codul familiei condiţionează acordarea pensiei de întreţinere în favoarea soţului divorţat de întrunirea cumulativă a două condiţii, respectiv nevoia şi incapacitatea de muncă ce o generează, condiţii a căror îndeplinire, în cauză, nu a fost dovedită.
Aşa fiind, şi având în vedere motivele de apel formulate de reclamant cu privire la necesitatea efectuării unei expertize medico-legale pentru stabilirea gradului de incapacitate de muncă a pârâtei, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă, indicaţiile către instanţa de trimitere fiind în sensul completării probatoriului cu privire la starea de sănătate şi gradul de incapacitate de muncă al pârâtei printr-o expertiză medicală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B.A., în motivarea căruia a arătat, în esenţă, că în virtutea rolului activ al instanţei şi al dispoziţiilor art. 292 al. 1 Cod procedură civilă, instanţa de apel putea să dispună administrarea de noi probe, inclusiv administrarea unei expertize medico-legale, probă cu care, de altfel, este de acord, cu condiţia suportării costului ei de către reclamant.
Examinând recursul, prin prisma motivelor formulate, ce vizează dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:
Articolul 297 al. 1 Cod procedură civilă stabileşte că “în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.
Raţiunea celor două cazuri de desfiinţare cu trimitere stă în ideea de a nu fi prejudiciate părţile de un grad de jurisdicţie atunci când procesul a fost soluţionat pe baza unei excepţii sau în lipsa unei părţi care nu a avut cunoştinţă de litigiu, astfel încât cele două cazuri trebuie interpretate restrictiv, iar nu extensiv, prin asimilarea altor situaţii, neavute în vedere de către legiuitor, care să ducă la nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O.
Cel mai important efect al apelului, este “efectul devolutiv”, ce constă într-o reeditare a judecăţii pricinii în fond, în sensul că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.
Efectul devolutiv are consecinţe şi asupra probelor administrate în apel. Astfel, instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă sau va putea dispune administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292 Cod procedură civilă, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei (art. 295 Cod procedură civilă).
Deci, efectul devolutiv al apelului se întinde şi asupra probei cu expertiză medico-legală a cărei efectuare, a apreciat instanţa de apel, se impune în cauză, pentru stabilirea gradului de incapacitate de muncă al pârâtei.
Aşa fiind, reţinând că, în speţă, rezultă cu evidenţă că nu este îndeplinită niciuna din cele două ipoteze reglementate de art. 297 Cod procedură civilă şi care să atragă consecinţa desfiinţării sentinţei civile cu trimitere spre rejudecare, s-a conchis de către instanţa de recurs că hotărârea apelată este rezultatul unei greşite aplicări a legii, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În consecinţă, pentru aceste motive, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 al. 5 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.
