Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 942 din 11 martie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 4861 din data de 14.05.2010, Judecătoria Baia Mare a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C.M. în contradictoriu cu pârâtul S.F. şi, în consecinţă a desfăcut din culpa ambilor soţi căsătoria încheiată între părţi în data de 31.12.1987.
S-a dispus ca reclamanta să-şi reia numele purtat anterior căsătoriei..
S-a încredinţat reclamantei spre creştere şi educare pe minora S.R.L., născută în data de 29.09.1992, iar pârâtul a fost obligat să achite în favoarea minorei, lunar, suma de 223 lei cu titlu de pensie de întreţinere, începând cu data introducerii acţiunii, 15.02.2010 şi până la majoratul minorei sau noi dispoziţii ale instanţei.
S-a atribuit reclamantei, beneficiul folosinţei locuinţei apartament, până la partaj şi s-a dispus evacuarea pârâtului din acest apartament.
Au fost compensate cheltuielile de judecată în parte, iar pârâtul a fost obligat să achite în favoarea reclamantei suma de 800 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru pronunţa această sentinţă, Judecătoria Baia Mare a reţinut că părţile s-au căsătorit în data de 31 decembrie 1987, după cum relevă certificatul de căsătorie depus la dosarul instanţei de fond, din mariajul lor rezultând minora S.R.L., născută în data de 29 septembrie 1992.
Relaţiile dintre soţi s-au deteriorat constant, pe fondul consumului excesiv de alcool de către pârât şi al violenţei fizice şi verbale faţă de reclamantă. Aceste episoade violente, alungarea de acasă, au determinat-o în cele din urmă pe reclamantă să caute adăpost la un centru de ocrotire a victimelor violenţei în familie, unde după o lună i s-a alăturat şi minora. La rândul său, reclamanta s-a angajat într-o relaţie extraconjugală, după cum relevă depoziţia martorului S.V.
În acest context, prin prisma probatoriului administrat, instanţa de fond a apreciat că în cauză comportamentul agresiv al pârâtului faţă de soţia sa, consumul excesiv de alcool, încălcarea de către reclamantă a obligaţiei de fidelitate, constituie motive temeinice care afectează raporturile dintre soţi, făcând imposibilă continuarea căsătoriei, în sensul art. 38 alin. 1 Codul familiei, astfel încât s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soţi.
Prin raportare la prevederile art. 40 alin. 3 Codul familiei, instanţa a dispus ca reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „Bude”.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor Legii nr. 272/2004 şi ale Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, implementată în dreptul intern prin Legea nr. 18/1990, criteriul fundamental în funcţie de care trebuie adoptate deciziile privitoare la copil este interesul superior al acestuia. Astfel, copilul nu este un „adult în devenire”, ci o persoană care beneficiază de drepturi proprii, care are o personalitate distinctă şi aspiraţii individuale, independente de cele ale părinţilor săi.
Reţinând opinia exprimată de minora R.L. în camera de consiliu, acordul părţilor, instanţa de fond a apreciat că interesul superior al copilului reclamă, prin raportare la prevederile art. 42-43 din Codul familiei, ca minora să fie încredinţată spre creştere şi educare reclamantei, de care este ataşată şi care îi poate oferi un climat familial armonios, fiind relevante din această perspectivă şi concluziile referatului de anchetă socială depus la dosar.
Obligaţia de întreţinere este o excepţie de la principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii, fiind instituită prin prevederile art. 42 alin. 3 şi ale art. 86 şi 94 Codul Familiei. În sarcina părintelui subzistă obligaţia de a contribui la cheltuielile ocazionate de creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului său. Pârâtul este angajat la SC U. SA, unde realizează venituri lunare în medie la nivelul sumei de 892 lei.
Pe cale de consecinţă, în raport de prevederile art. 86, art. 94 Codul familiei, instanţa de fond l-a obligat pe pârât să achite în favoarea minorei R.L. o pensie de întreţinere lunară de 223 lei, începând cu data introducerii acţiunii, 15.02.2010 şi până la majoratul minorei sau la alte dispoziţii ale instanţei.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor art. 38 alin. 4 Codul Familiei, la soluţionarea cererii accesorie divorţului privind folosirea locuinţei, instanţa a ţinut seama şi de interesele minorilor. Din această perspectivă, instanţa de fond a constatat că potrivit părţile au o locuinţa comună, situată în Baia-Mare, care satisfăcea nevoile locative ale soţilor şi ale minorei.
În contextul comportamentului agresiv verbal şi fizic, adoptat de pârât faţă de reclamantă, al climatului tensionat pe care acesta îl menţine în locuinţa comună, prin provocarea de scandaluri repetate, apreciind că interesul minorei reclamă asigurarea unei ambianţe caracterizate prin confort moral şi pace, ambianţă care la acest moment nu poate fi asigurată prin coabitarea pârâtului cu familia sa, chiar dacă s-ar putea diviza locuinţa în unităţi locative distincte, instanţa de fond, având în vedere şi soluţia pronunţată asupra încredinţării minorei, a atribuit reclamantei până la partaj, beneficiul folosinţei locuinţei comune, urmând a dispune evacuarea pârâtului din acest spaţiu locativ.
Din această perspectivă, s-a reţinut şi faptul că minora locuieşte împreună cu reclamanta, din data de 10.03.2010 la centrul „Adăpostul Pentru Victimele Violenţei din Familie, Salvaţi Familia”.
Conform celor relatate cu ocazia întocmirii referatului de anchetă socială, minora a avut la rândul său conflicte cu pârâtul, după ce reclamanta a plecat la centru, iar în urma unui episod violent, a decis să plece pentru a locui împreună cu mama.
În temeiul prevederilor art. 274 şi art. 276 Cod procedură civilă, instanţa de fond a compensat cheltuielile de judecată, în parte, şi l-a obligat pe pârât să achite reclamantei suma de 800 lei, cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 337/A din data de 30.11.2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul S.F. împotriva sentinţei civile nr. 4861/14.05.201, pronunţată de Judecătoria Baia Mare.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reţinut că apelantul critică sentinţa civilă nr. 4861/2010 a Judecătoriei Baia Mare sub două aspecte: în ceea ce priveşte petitul privind atribuirea beneficiului locuinţei comune şi evacuarea apelantului până la partaj şi în ceea ce priveşte compensarea doar parţială a cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte atribuirea beneficiului folosinţei locuinţei comune şi evacuarea apelantului-pârât până la partaj, tribunalul, a reţinut că prima instanţă, după o judicioasă analiză a probelor administrate, în mod corect a reţinut că: în contextul comportamentului agresiv verbal şi fizic, adoptat de pârât faţă de reclamantă, al climatului tensionat pe care acesta îl menţine în locuinţa comună, prin provocarea de scandaluri repetate, apreciind că interesul minorei reclamă asigurarea unei ambianţe caracterizate prin confort moral şi pace, ambianţă care la acest moment nu poate fi asigurată prin coabitarea pârâtului cu familia sa, chiar dacă s-ar putea diviza locuinţa în unităţi locative distincte, instanţa, având în vedere şi soluţia pronunţată asupra încredinţării minorei, se impunea a se atribui reclamantei până la partaj, beneficiul folosinţei locuinţei comune, dispunându-se evacuarea pârâtului din acest spaţiu locativ.
Fiica părţilor, S.R.L., născută la data de 29.09.1992, minoră la data pronunţării sentinţei apelate, locuieşte împreună cu intimata, din data de 10.03.2010 la Centrul „Adăpostul pentru Victimele Violenţei din Familie – Salvaţi Familia”.
Din referatul de anchetă socială, rezultă că fiica părţilor a avut de asemenea conflicte cu pârâtul, comportamentul acestuia determinând-o pe S.R.L. să plece din domiciliul părinţilor pentru a locui împreună cu mama sa, la Adăpostul pentru Victimele Violenţei în Familie.
Din coroborarea depoziţiilor martorilor audiaţi cu concluziile referatului de anchetă socială a rezultat că episoadele violente, tensiunile provocate de pârât, le-au determinat pe intimată şi pe fiica părţilor să se refugieze la Adăpostul pentru Victimele Violenţei din Familie – Salvaţi Familia.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, tribunalul a considerat că instanţa fondului a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 274 şi 276 Cod procedură civilă, compensând parţial cheltuielile de judecată şi obligându-l pe pârât la plata unor cheltuieli parţiale de judecată, în sumă de 800 lei, raportat la modul de soluţionare a acţiunii şi la poziţia procesuală a pârâtului, care nu a fost de acord cu admiterea acţiunii, arătând că doreşte împăcarea soţilor.
În speţă, acţiunea civilă a fost admisă în totalitate, pârâtul s-a opus admiterii acţiunii, mai ales în privinţa celor două capete de cerere prin urmare a fost obligat la cheltuieli de judecată parţiale.
Aşa fiind, verificând sentinţa apelată atât sub aspectul temeinicei ei, cât şi sub aspectul legalităţii, tribunalul a constatat că instanţa a reţinut o situaţie de fapt ce rezultă şi se întemeiază pe probele administrate, prima instanţă aplicând textele de lege corespunzătoare în mod corect, în litera şi spiritul lor, pronunţând astfel o sentinţă temeinică şi legală şi în baza art. 296 Cod procedură civilă, s-a respins apelul ca nefondat.
Împotriva aceste decizii pârâtul S.F. a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, în principal, casarea hotărârii şi respingerea cererii reclamantei având ca obiect atribuirea în favoarea acesteia a beneficiului folosinţei locuinţei şi evacuarea pârâtului din locuinţa comună, iar în subsidiar, casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul cererilor mai sus arătate.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că tribunalul a soluţionat apelul având în vedere strict susţinerile şi probele administrate de către reclamantă, fără a cerceta motivul de apel invocat de pârât conform căruia reclamanta şi-a procurat probele pro causa, având cunoştinţe la fundaţia care patronează adăpostul unde reclamanta pretinde că locuieşte.
Tribunalul nu a luat în considerare faptul că fiica părţilor a devenit majoră în timpul judecării apelului, iar din declaraţiile martorilor nu a rezultat că pârâtul ar avea un comportament violent.
Certificatul medico-legal depus în faţa instanţei de apel a fost întocmit pro causa, iar în realitate, nici reclamanta şi nici fiica părţilor nu locuiesc la adăpost deoarece reclamanta este în străinătate la muncă, iar fiica majoră locuieşte împreună cu pârâtul în apartamentul ce reprezintă locuinţa comună a părţilor.
Prin cererea de apel, pârâtul a solicitat administrarea probei testimoniale prin care a dorit să dovedească împrejurarea că nici reclamanta şi nici fiica majoră locuiesc la adăpost. Pârâtul nu a renunţat la proba solicitată, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei probe, soluţionând apelul exclusiv pe baza înscrisului depus de reclamantă.
Tribunalul a preluat pur şi simplu concluziile primei instanţe referitoare la comportamentul violent al pârâtului, fără a face trimitere la vreo probă din care să rezulte acest lucru.
Instanţa de apel nu a avut în vedere nici faptul că locuinţa comună se poate amenaja în două unităţi locative distincte şi nici împrejurare că pârâtul are calitatea de coproprietar al imobilului, iar evacuarea lui ar trebui să aibă un caracter excepţional care nu este dovedit în speţă.
În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ.
Reclamanta intimată S.C. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului pârâtului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.
În susţinerea poziţiei procesuale, reclamanta a învederat instanţei că din probele administrate a reieşit comportamentul violent al pârâtului, iar apartamentul este compus din două camere, astfel încât nu poate fi împărţit aşa cum doreşte pârâtul.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
La termenul de judecată din data de 11.03.2011, Curtea a pus în discuţia reprezentantului recurentului, excepţia inadmisibilităţii invocată motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, iar reprezentantul pârâtului recurent a aratat că achiesează la excepţia invocată din oficiu, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate.
Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.8 şi 9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare laborioasă a probaţiunii administrate în cauză şi o expunere a relaţiilor tensionate dintre părţi.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conţin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale relaţiei tensionate şi şicanatoare dintre recurent şi intimată, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate conţinut în memoriul de recurs, şi care s-ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale privind administrasrea probei tedtimoniale.
Toate celelalte motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relaţiilor extrem de tensionate dintre părţi, etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu este fondată urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Deşi recurentul a indicat prin cererea de recurs faptul că îşi întemeiază recursul şi pe dispoziţiile art.304 pct.8 C.pr.civ. potrivit cărora, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în dezvoltarea motivelor de recurs nu a arătat în concret care este actul juridic interpretat greşit de către tribunal sau în ce mod instanţa de apel a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, considerent pentru care Curtea apreciază că acest motiv a fost invocat pur formal astfel încât este în imposibilitatea verificării legalităţii deciziei din această perspectivă.
În privinţa motivului de recurs privind nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la administrarea probei testimoniale, Curtea constată că, deşi aparent acesta s-ar încadra în prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., în realitate vizează dispoziţiile art.105 alin.2 C.pr.civ. considerent pentru care în baza art.306 alin.3 C.pr.civ., acest motiv de recurs va fi încadrat în cel reglementat de art.304 pct.5 C.pr.civ.
Astfel, Curtea reţine că, prin cererea de apel pârâtul a criticat sentinţa primei instanţe în privinţa soluţionării petitelor privind atribuirea beneficiului locuinţei comune în favoarea reclamantei şi a evacuării pârâtului, dar şi în privinţa compensării parţiale a cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a solicitat tribunalului, prin cererea de apel suplimentarea probaţiunii, prin administrarea probei testimoniale, pentru a se verifica susţinerile sale referitoare la faptul că nu a agresat-o pe reclamantă, nu a provocat scandal, nu este agresiv, nu este consumator de alcool, nu constituie un pericol pentru reclamantă sau pentru fiica părţilor, astfel încât nu există nici un temei pentru evacuarea lui din locuinţa comună a părţilor, menţionând în mod expres că solicită administrarea probei testimoniale, urmând ca numele martorului să îl indice până la prima zi de înfăţişare.
În şedinţa publică din 25.11.2010, reprezentanta pârâtului apelant a arătat că nu înţelege să formuleze alte cereri în probaţiune, iar tribunalul a constatat încheiată faza cercetării judecătoreşti şi a acordat cuvântul în dezbaterile judiciare orale asupra apelului.
Conform art.292 alin.1 C.pr.civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţa sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Totodată, art.129 alin.5 C.pr.civ. statuează că judecătorii au îndatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeala privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
În speţă, pârâtul a indicat prin cererea de apel că solicită administrarea probei testimoniale şi a prezentat teza probatorie, tribunalul în şedinţa publică din 25.11.2020, în mod nelegal, nu s-a pronunţat asupra încuviinţării cererii în probaţiune, deşi pârâtul nu a renunţat la probă, iar partea adversă nu a invocat sancţiunea decăderii, reclamanta intimată lipsind de la dezbateri.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat constant în jurisprudenţa sa că, dreptul al un proces echitabil garantat de art.6 par.1 din Convenţia pentru drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinde, printre altele, dreptul părţilor din proces de a prezenta probele pe care le consideră pertinente pentru cauza lor întrucât scopul Convenţiei nu este de a garanta drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept neputându-se concretiza decât dacă probele sunt într-adevăr înţelese, adică examinate cum trebuie de instanţa sesizată (CEDH, cauza Perez c. Franţei, 21.04.2004).
Prin urmare, procedând în maniera mai sus arătată, cu nerespectarea normelor procedurale interne, tribunalul a încălcat dreptul pârâtului la un proces echitabil garantat de art.6 par.1 din Convenţia pentru drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.5 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de pârâtul S.F. împotriva deciziei civile nr. 227/A din 30 noiembrie 2010 a Tribunalului Maramureş, pe care o casează şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului la acelaşi Tribunal.
În rejudecare, asupra probei testimoniale solicitată de pârât, tribunalul se va pronunţa, după punerea în discuţia prealabilă a părţilor şi după examinarea condiţiilor de admisibilitate, printr-o hotărâre motivată, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii probei.
