Prin sentinţa civilă nr. 6358/16.10.2007 Judecătoria Bacău a admis cererea formulată de U.J.C.C.Bacău (fostă Federalcoop Bacău) în contradictoriu cu pârâţii C.V. , C.B. şi Ş.A.I.
A anulat înscrisul intitulat „ chitanţă” datat din 05.02.1980 în cuprinsul căruia se arată că Ş.A. a vândut lui C.V. o casă şi terenul aferent din Bacău, contra sumei de 80.000 lei, înscris aflat în copie la fila 14 dosar.
A obligat pârâţii C.V. şi C.B. să plătească reclamantei U.J.C.C. Bacău suma de 17,15 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele :
Potrivit art. 184 C.proc.civ. falsul privitor la actele juridice se va cerceta de către instanţa civilă în cazul în care a operat prescripţia răspunderii penale; de asemenea, în cazul constatării falsului, fraudei la lege, dolului şi violenţei, dovada existentei acestor cazuri de nulitate se face prin orice mijloc de probă, instanţa având puterea să-si formeze convingerea existentei falsului unui act juridic prin intermediul oricărui mijloc de probă, inclusiv proba materială şi prezumţii simple. Falsul unui act juridic (fraudă) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Analizând înscrisul defăimat în fals în prezenta cauză, instanţa constată în primul rând că acest înscris, denumit „chitanţă”, a stat la baza perfectării unei vânzări-cumpărări, fiind considerat un antecontract, deci un act juridic bilateral şi cu titlu oneros.
De asemenea, din dosarele ataşate la prezentul dosar se observă că pârâtul C.V. a refuzat ( sau nu avea cum ) să prezinte la vreun termen de judecată originalul înscrisului denumit „chitanţă”; or de aici se poate trage concluzia ( prezumţie simplă) că pârâtul nu are nici un înscris original care ar putea fi cercetat pe calea expertizei şi a cărui datare în timp ar putea fi apreciată pe această cale; această bănuială se transformă în indiciu puternic de fraudă dacă se analizează cele două copii (aflată la fila 25 din dosarul 22220/1993 al Judecătoriei Bacău): primul martor este denumit „C. S.”, iar în a doua copie (aflată la fila 28 din dosarul amintit) numele martorului este „C. S.”, fapt ce denotă (chiar admiţând buna-credinţă a pârâtului) că există (sau au existat) cel puţin două chitanţe originale, din moment ce pârâţii au invocat în perfectare 2 copii diferite de chitanţă, iar pentru acest motiv apare de neînţeles de ce refuză să prezinte măcar una în original pentru a putea fi expertizată şi a i se stabili autenticitatea, dar devine plauzibil faptul că în fapt nu a existat nici o chitanţă în original semnată de pârâtul vânzător: or forţa actului sub semnătură privată se trage tocmai din existenţa semnăturii celui de la care se pretinde că acesta există, în lipsa semnăturii în original actul neputând exista şi deci produce fapte juridice. Tocmai de aceea Codul de procedură civilă atribuie putere doveditoare copiilor numai dacă se prezintă originalul, sub pedeapsa neluării în seamă (iar în procedura civilă, această sarcină de a prezenta şi de a produce originalul actului alături de copii de pe acesta revine reclamantului care pretinde drepturi izvorâte din respectivul act juridic) deoarece legiuitorul a vrut să evite situaţia de fraudare pe calea producerii copiilor de pe originale care nu există prezumându-le ca întocmite în fals (şi inexistente), dacă originalul nu este prezentat în instanţă pentru a fi verificat şi deci acestea nu pot produce efecte juridice.
Având în vedere aceste elemente de fapt, instanţa apreciază, pe baza acestor indicii grave, precise şi pertinente, că înscrisul original numit „chitanţă” nu a putut fi identificat pentru a-i fi verificată semnătura şi în concluzie apreciază că nu există nici o „chitanţă” originală( care să provină de la pretinsul vânzător şi să fie încheiată la data indicată în acesta), iar copiile prezentate instanţei (în număr de două, lucru inexplicabil, întrucât o copie ar fi trebuit să fie la pretinsul vânzător) nu sunt decât nişte falsuri, fiind contrafăcute pentru a-i asigura pârâtului dobândirea imobilului pentru care este în litigiu cu reclamanta.
Pentru toate aceste motive:
-existenta a două copii diferite, situaţie care nu a fost explicată de pârât;
-neprezentarea nici măcar a uneia dintre cele două originale, deşi în mod logic ar trebui să fie cel puţin două la număr, iar acestea se află în posesia pârâtului;
-atitudinea pârâtului faţă de reclamantă până la obţinerea perfectării vânzării-cumpărării, motive care se constituie în tot atâtea indicii precise, pertinente şi grave şi care împreună formează o probă concludentă şi convingătoare dincolo de orice bănuială rezonabilă (criteriu folosit de C.E.D.O.) şi care arată că înscrisurile în copie numite ”chitanţe” sunt nişte falsuri, se impune anularea lor şi lipsirea, pe această cale, de producerea oricăror efecte juridice, încă de la data întocmirii şi folosirii acestora, de îndată ce prezenta sentinţă civilă va rămâne irevocabilă.
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii C.V. şi C.B. pentru următoarele considerente :
reclamanta nu avea calitate procesuală activă deoarece nu a fost
niciodată proprietara imobilului în litigiu;
în cauză există autoritate de lucru judecat întrucât între părţi a mai
existat un litigiu cu această cauză soluţionat în dosarul Curţii de Apel Bacău nr. 997/2006;
dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris, acţiunea fiind
promovată la 17.05.2006, mult peste termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958;
din anul 1994 între părţi au fost mai multe procese iar problema
proprietăţii şi a chitanţei a fost soluţionată prin hotărâri definitive şi irevocabile şi în acele dosare au depus acte pentru a dovedi veridicitatea înscrisului şi netemeinicia apărării Federalcoopului;
solicită ca toate aceste probe să fie avute în vedere în prezenta cauză;
de-a lungul timpului chitanţa în original a fost depusă la dosar iar la
parchet au fost 3 – 4 sesizări pentru fals, toate soluţionate prin neînceperea urmăririi penale
in toate aceste dosare s-au administrat probe suficiente pentru a stabili
dacă chitanţa este un fals sau nu iar în anul 2004 Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a stabilit o altă situaţie de fapt decât cele stabilite anterior fără a se face vreo investigaţie.
Prin întâmpinare intimata-reclamantă U.J.C.C. Bacău (fostă Federalcoop Bacău) a solicitat menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond.
Analizând actele şi lucrările dosarului reţine următoarele :
Reclamanta fiind cea care a primit acţiunea avea obligaţia de a justifica îndreptăţirea de a introduce cererea, deci calitatea procesuală activă. În litigiul dedus judecăţii reclamanta a solicitat să se dispună anularea înscrisului denumit „ chitanţă „ , acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art.184 cod procedură civilă şi formulată în condiţiile în care în dosarul nr.160/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău prin rezoluţia din 28.11.2003 s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de C.V. şi C.B., pârâţi în prezenta cauză, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. Faţă de dreptul pretins în cauză legitimarea procesuală activă este justificată de calitatea de parte în dosarul penal în care s-a cercetat infracţiunea de fals, nefiind condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate asupra bunului la care se referă înscrisul, astfel cum susţin recurenţii – pârâţi. Atâta vreme cât reclamanta a avut calitate de parte vătămată în dosarul nr. 160/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, obiectul sesizării privind săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.290 cod penal fiind înscrisul a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză, în mod corect a reţinut prima instanţă prin încheierea din 04.09.2007 că acesta a făcut dovada calitatii procesuale active.
Potrivit art.1201 cod civil pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de pârâţi, de obiect şi de cauză, fiind necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părţi. În speţă, raportat la cauza soluţionată în dosarul Curţii de Apel Bacău nr. 997/2006, nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat astfel cum susţin recurenţii – pârâţi, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 cod civil. Într-adevăr prin decizia civilă nr. 485/14.04.2004 pronunţată în dosarul nr. 997/2006 Curtea de Apel Bacău a soluţionat irevocabil un litigiu având ca obiect tot anularea înscrisului denumit „ chitanţă „ având trecută ca data 05.02.1980 însă nu este îndeplinită cerinţa privind existenţa identităţii de părţi, în acest dosar acţiunea fiind formulată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care nu este parte şi în prezenta cauză. Pe de altă parte prin decizia civilă nr. 485/14.04.2004 Curtea de Apel Bacău nu a soluţionat fondul litigiului deoarece a menţinut în recurs decizia civilă nr.948/09.06.2004, prin care Tribunalul Bacău a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.
În anul 1994 reclamanta avea într-adevăr cunoştinţă de existenţa înscrisului şi în acelaşi an, la data de 02.06., s-a adresat Poliţiei Municipiului Bacău cu o sesizare privind săvârşirea infracţiunii de fals prevăzută de art. 290 cod penal de către pârâţii din prezenta cauză.
Cum litigiul dedus judecăţii a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 19.05.2006, ca urmare a soluţiei pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău în dosarul nr. 160/P/2001 la data de 29.11.2003 asupra laturii penale, în mod corect prima instanţă a reţinut că au fost respectate dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripţie şi a respins excepţia invocată de pârâţi privind prescripţia dreptului la acţiune.
Între părţi au existat mai multe litigii. Din dosarele ataşate la prezenta cauză rezultă că nici în acţiunea în revendicare ( soluţionată de Judecătoria Bacău prin sentinţa civilă nr.2230/12.03.1997 definitivă şi irevocabilă în urma exercitării căilor de atac), nici în acţiunea având ca obiect perfectarea convenţiei de vânzare –cumpărare ( soluţionată de Judecătoria Bacău prin sentinţa civilă nr. 6071/27.04.1994, definitivă prin decizia Tribunalului Bacău nr.722/31.05.1995 şi irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Bacău nr. 1471/13.12.1995) instanţa nu s-a pronunţat cu privire la validitatea înscrisului sub semnătură privată prin prisma motivelor invocate în susţinerea acţiunii în prezenta cauză.
De asemenea, verificând actele aflate în dosarele ataşate la prezenta cauză se constată că nu există menţiuni privind depunerea originalului chitanţei la dosarul instanţei astfel cu pretind recurenţii – pârâţi.
Chiar dacă au existat sesizări pentru fals iar sub aspectul laturii penale Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a dispus în dosarul nr. 160/P/2001 încetarea urmăririi penale faţă de recurenţii –pârâţi din prezenta cauză cercetati pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, sub aspectul laturii civile constând în anularea chitanţei nu s-a pronunţat o soluţie în dosarul de urmărire penală.
În acest sens a fost sesizată instanţa civilă care potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 184 cod procedură civilă avea obligaţia de a cerceta falsul prin orice mijloace de probă.
Din considerentele sentinţei recurate rezultă că pentru a ajunge la concluzia privind existenţa falsului instanţa şi-a format această convingere prin intermediul probei materiale şi al prezumţiei simple care este o probă indirectă.
La judecata în prima instanţă nu s-au administrat cu respectarea principiului nemijlocirii, probe care să susţină concluziile privind existenţa a două copii diferite şi neexplicarea de către pârât a acestei situaţii, neprezentarea măcar a unuia din originale, atitudinea pârâtului faţă de reclamanta până la perfectarea vânzării – cumpărării.
De altfel aceste aspecte nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, în legătură cu ele nefiind respectate nici prevederile art.129 alin.5 cod procedură civilă privind rolul activ al instanţei în materie probatorie.
Raportat la obiectul litigiului, având în vedere apărările formulate de părţi în primă instanţă şi reiterate în recurs, este necesară completarea probatoriului cu interogatoriul părţilor din înscrisul denumit „ chitanţă „ şi cu proba testimonială ( martorii din acelaşi înscris) pentru a se stabili – data şi locul încheierii actului denumit „ chitanţă”, cine l-a redactat, în ce formă şi în câte exemplare, prezenţa vânzătorului la încheierea actului, situaţia originalului ulterior redactării şi semnării şi dacă părţile din act au purtat discuţii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.
Aceste neregularităţi nu pot fi îndreptate în calea de atac a recursului pentru stabilirea situaţiei de fapt fiind necesare probe a căror administrare nu este posibilă în recurs, astfel cum se prevede la art. 305 cod procedură civilă.
În consecinţă, văzând şi prevederile art.312 alin.5 cod procedură civilă, va admite recursul, va casa în tot sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
