Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Cazuri.
Iregularitatea probei. Remedii.
C. pr. pen., art. 332, art. 197, art. 64 alin. 2
Organul de cercetare penală nu este competent să instrumenteze cauze vizând infracţiuni dintre cele incriminate de Legea nr. 143/2000. De la această regulă, două excepţii sunt permise: efectuarea actelor care implică urgenţă şi delegarea.
Întrucât este un act ulterior şi extrinsec obligaţiei impuse de art. 213 prima teză C. pr. pen. şi priveşte doar corespondenţa între organele judiciare, împrejurarea că organul de cercetare penală nu a trimis lucrările efectuate procurorului competent prin intermediul procurorului care îi supraveghea activitatea, ci prin intermediul unui alt serviciu din cadrul I.G.P., nu schimbă concluzia după care era îndatorat să efectueze aceste lucrări, iar ele rămân câştigate cauzei neputându-le fi opusă necompetenţa materială.
Întrucât este un act ulterior şi extrinsec obligaţiei impuse de art. 213 prima teză C. pr. pen. şi priveşte doar corespondenţa între organele judiciare, împrejurarea că organul de cercetare penală nu a trimis lucrările efectuate procurorului competent prin intermediul procurorului care îi supraveghea activitatea, ci prin intermediul unui alt serviciu din cadrul I.G.P., nu schimbă concluzia după care era îndatorat să efectueze aceste lucrări, iar ele rămân câştigate cauzei neputându-le fi opusă necompetenţa materială.
Dacă se tinde de fapt la demonstrarea iregularităţii condiţiilor în care proba a fost administrată, dispoziţiile legale incidente sunt cele prevăzute de art. 64 alin. 2 C. pr. pen., asupra invalidităţii probelor (sancţiune proprie probelor) şi nu cele prescrise de art. 197 C. pr. pen., asupra nulităţilor. Invalidarea probei în faza de judecată aparţine instanţei învestite cu soluţionarea fondului, fie pe parcursul şedinţei de judecată, în procedura prevăzută de art. 301 şi art. 302 C. pr. pen., fie la momentul deliberării şi luării hotărârii, efectul fiind înlăturarea probei şi nicidecum restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului.
Prin sentinţa penală nr. 104/19 mai 2010, Tribunalul Harghita: – a admis excepţiile invocate de apărătorii inculpaţilor M.K. şi Vasiliu Paul Mădălin;
– în baza art. 332 C.pr. pen., a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale;
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a constatat necompetenţa materială a organului de cercetare penală care a efectuat cercetarea la faţa locului în 19 octombrie 2009 într-o cauză de competenţa exclusivă a procurorului şi în absenţa unei delegări valabile date potrivit dispoziţiilor legale speciale şi generale.
Totodată, în privinţa inculpatului M.K., probele au fost obţinute de către organele de urmărire penală cu încălcarea dispoziţiilor legale ceea ce a dus la producerea unei vătămări acestui inculpat, incompatibilă cu art. 8 din Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Harghita.
În motivarea recursului, procurorul contestă legalitatea dispoziţiei primei instanţe de dezînvestire şi restituire a cauzei la Parchet în vederea refacerii urmăririi penale. În acest sens, titularul recursului susţine că în cazurile urgente, chiar dacă este vorba de cauze care sunt de competenţa exclusivă a procurorului, colaborarea acestuia cu organele de cercetare penală este nu numai posibilă, dar şi necesară, actele întocmite de organul de cercetare penală necompetent fiind pe deplin valabile şi rămânând câştigate cauzei.
În plus, prin ordonanţa din 20 octombrie 2009, procurorul a delegat lucrătorii S.C.C.O. Harghita să efectueze o serie de acte premergătoare anume determinate, precum şi orice act necesar şi util soluţionării cauzei.
Totodată, rechizitoriul procurorului respectă prin formă şi conţinut toate cerinţele legii.
În consecinţă, în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile privind competenţa după materie sau cele referitoare la sesizarea instanţei.
Analizând recursul promovat în cauză, prin prisma materialului dosarului nr. 312/96/2010 al Tribunalului Harghita, a susţinerilor şi concluziilor recurentului şi ale intimatului, precum şi din oficiu în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:
Constată, mai întâi, că tribunalul şi-a întemeiat dispoziţia de dezînvestire pe două motive: primul este comun celor doi inculpaţi M.K. şi V.P.M. şi este dat de necompetenţa organului de cercetare penală care a efectuat cercetarea la faţa locului şi a celui care a depăşit limitele delegării. Al doilea vizează nelegalitatea obţinerii probelor în cazul inculpatului M.K., în condiţiile în care descinderea la sediul societăţii pe care acesta o administra sub pretextul că este bănuit de comiterea unei infracţiuni de lipsire de libertate şi căutarea prin localul societăţii reprezintă de fapt o percheziţie deghizată.
a) Relativ la primul motiv, în primul rând, observă că în 19 octombrie 2009, organele poliţiei judiciare, sesizate fiind cu săvârşirea unei infracţiuni de lipsire de libertate care ar fi avut loc şi în salonul de tatuaje P.T. din Miercurea Ciuc, s-au deplasat la acest salon administrat de M.K. pentru a căuta urmele infracţiunii. Despre cele constatate cu ocazia cercetării la faţa locului, inclusiv despre găsirea în spatele piciorului chiuvetei a unei pungi din material plastic în care se aflau fragmente de substanţă vegetală de culoare verde-oliv, presupus că sunt droguri, la aceeaşi dată au întocmit procesul verbal pretins de art. 131 C. pr. pen. Întrucât a fixat urme ale unei infracţiuni care nu intra în competenţa organelor de cercetare penală, tot în 19 octombrie 2009, procesul verbal a fost înaintat pe cale internă Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Harghita, din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române (I.G.P.), care, a doua zi, l-a transmis şi a sesizat procurorul competent.
Într-adevăr, organul de cercetare penală nu este competent să instrumenteze cauze vizând infracţiuni dintre cele incriminate de Legea nr. 143/2000. De la această regulă, două excepţii sunt permise: efectuarea actelor care implică urgenţă şi delegarea.
În prezenta cauză, datele despre posibila comitere a unor asemenea infracţiuni au fost descoperite cu prilejul cercetării unei lipsiri de libertate în mod ilegal care intra în competenţa organelor de cercetare penală. Fixarea acestor date şi ridicarea mijloacelor materiale de probă implicau urgenţă, astfel că, în virtutea art. 213 C. pr. pen., organul de cercetare penală era obligat să încheie procesul verbal şi să ridice obiectele descoperite, asemenea acte fiind permise şi chiar impuse de textul legal invocat. Urgenţa în cauză era justificată de riscul ca să se profite de trecerea timpului, până la apariţia procurorului, pentru a fi ascunsă ori distrusă substanţa verde-oliv identificată sub chiuvetă.
În al doilea rând, este adevărat că, ulterior datei de 19 octombrie 2009, lucrătorii poliţiei judiciare au efectuat şi alte acte decât cele enumerate în ordonanţa procurorului de delegare emisă în 20 octombrie 2009, numai că, în cuprinsul aceleiaşi ordonanţe procurorul a împuternicit cu titlu general persoanele acolo enumerate să efectueze „orice act necesar şi util cauzei”. În consecinţă, o delegare există, iar actele lucrătorilor poliţiei judiciare sunt întreprinse în virtutea acestei delegări şi a puterilor foarte largi care le-au fost conferite. Astfel, nici în acest caz, nu se poate invoca necompetenţa după materie pentru a justifica o dispoziţie de restituire a pricinii la procuror. Ceea ce ridică discuţii este valabilitatea ordonanţei procurorului de delegare şi a actelor îndeplinite în realizarea acestei ordonanţe, dar şi a procesului verbal de consemnare a actelor premergătoare, care ţine însă de regularitatea obţinerii probelor la care instanţa se va referi mai jos.
b) Referitor la al doilea motiv pe care s-a sprijinit prima instanţă la luarea hotărâri în discuţie, critica priveşte efectuarea unei percheziţii domiciliare în lipsa încheierii şi autorizaţiei judecătorului, ceea ce interesează legalitatea manierei de obţinere a unei părţi din probatoriu şi nu vicii de procedură dintre cele arătate în art. 332 alin. 1 sau 2 C. pr. Pen.
În această situaţie şi întrucât prin argumentele primei instanţe se tinde de fapt la demonstrarea iregularităţii condiţiilor în care proba a fost administrată, dispoziţiile legale incidente sunt cele prevăzute de art. 64 alin. 2 C. pr. Pen., asupra invalidităţii probelor (sancţiune proprie probelor) şi nu cele prescrise de art. 197 C. pr. pen., asupra nulităţilor. Invalidarea probei în faza de judecată aparţine instanţei învestite cu soluţionarea fondului, fie pe parcursul şedinţei de judecată, în procedura prevăzută de art. 301 şi art. 302 C. pr. pen., fie la momentul deliberării şi luării hotărârii, efectul fiind înlăturarea probei şi nicidecum restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului.
În plus, chiar dacă nu s-ar accepta teza expusă mai sus, pornind de la particularităţile cauzei, cu sublinierea în mod special a naturii şi specificului percheziţiei domiciliare, refacerea acestui act nu mai este posibilă, astfel încât o dispoziţie de restituire a pricinii la procuror pentru refacerea urmăririi penale pe acest motiv reţinut de prima instanţă nu mai este utilă şi este lipsită de orice finalitate.
Mai mult, restituirea, cu consecinţa reactivării procedurii specifice derulate în faţa organelor de urmărire penală, nu este conformă termenului rezonabil al procedurilor şi nici nu ar trebui să corespundă aşteptărilor legitime ale inculpaţilor al căror interes procesual este să obţină o soluţie definitivă asupra fondului şi nu să revină într-o fază a procesului pe care au mai depăşit-o o dată şi în care fondul nu poate fi tranşat cu putere de lucru judecat.
În lumina acestor considerente, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., a fost admis recursul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Harghita împotriva sentinţei penale nr. 104/19 mai 2010 pronunţate de Tribunalul Harghita, cu consecinţele casării integrale a hotărârii recurate şi trimiterii cauzei la Tribunalul Harghita pentru continuarea judecăţii în prim grad în fond.
