4.Acordare termen de graţie conform O.G. nr. 22/2002
În cauză, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul a decis că cererea de acordare a unui termen de graţie nu este întemeiată, faţă de faptul că executarea silită mobiliară demarată nu este de natură să împiedice îndeplinirea de către AVAS a atribuţiilor stabilite de lege, astfel cum are în vedere art. 6 din actul normativ (de altfel, şa cum arată recurenta, conturile sale erau deja blocate de popririle deja efectuate, fiind astfel ilogic să i se solicite unui anumit creditor eşalonarea titlului său executoriu, deşi ceilalţi continuau să se îndestuleze sau să încerce să o facă).
-Articolul 6 din O.G. nr. 22/2002
Sub aspectele indicate, simpla lipsă a fondurilor alocate, evocată şi repetată insistent de recurentă, nu poate reprezenta o apărare pertinentă pentru obţinerea termenului de graţie întrucât, prin reducere la absurd, dacă aceasta ar fi o apărare pertinentă, cum alocarea fondurilor ţine de voinţa statului, iar debitorul AAAS nu este decât un debitor „interfaţă” al acestuia (reprezentant legal, pentru anumite tipuri de raporturi juridice), atunci prin simpla voinţă a adevăratului debitor se poate ajunge la plata sau neplata creditorilor săi; aceasta ar însemna că, de fapt, acest debitor nu se va afla în situaţia de a plăti decât de bunăvoie, niciodată silit, din moment ce poate bloca orice executare silită prin nerepartizarea de fonduri către satisfacerea creanţelor; or, executarea silită ar trebui să se aplice oricărui debitor, indiferent de calitatea sa; de asemenea, dacă, în caz contrar, în contra principiului aplicării generale a executării silite prin voinţa sa, statul poate bloca orice executare în contra AVAS (AAAS), atunci în mod concret n-ar avea nevoie de un termen de graţie pentru a avea timpul necesar să facă şi prezinte un grafic de plată.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.523 din 12.03.2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă la data de 05.05.2011, sub nr.32731/3/2011, reclamanta AVAS a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A SA şi terţul poprit DGFP, ATCP şi EB SA acordarea unui termen de graţie de 1 lună începând cu data admiterii prezentei acţiuni în vederea prezentării unui grafic de plată eşalonat a obligaţiei stabilite prin sentinţa comercială nr.10594/06.07.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a în dosarul nr.17778/3/2007 şi suspendarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa mai sus menţionată.
În motivarea cererii s-a arătat că prin sentinţa comercială nr.10594/06.07.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a în dosarul nr. 17778/3/2007 reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.164.500 euro reprezentând despăgubiri şi 52.463,66 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Se arată că reclamanta prin alte hotărâri judecătoreşti irevocabile a fost obligată la plata sumei de 133.579,01 lei valoare actualizată a titlurilor creditorilor FNI precum şi la plata sumei de 3.583.331,28 lei, 16.679.876,33 USD şi 30.114.354 euro prin alte titluri executorii emise de Tribunalul Bucureşti.
Titlurile executorii prin care a fost obligată reclamanta la plata sumelor mai sus menţionate au fost puse în executare silită în principal prin poprirea conturilor reclamantei, aceasta fiind pusă în imposibilitatea de a-şi îndeplini corespunzător obligaţiile impuse de OG nr.22/2002.
Reclamanta susţine că veniturile bugetului său pe anul 2011 sunt în valoare de 290.000 lei şi că aceasta reprezintă singura sursă de finanţare a obligaţiilor stabilite prin titlul executor şi pe de altă parte, plata acelor titluri nu se poate realiza dacă nu se efectuează cheltuieli minime, necesare pentru valorificarea activelor statului.
Încă din 2009 reclamanta arată că a iniţiat demersuri pentru identificarea unor noi surse de finanţare a plăţii titlurilor executării menţionate sens în care a fost adoptată OUG nr.4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea AVAS şi pentru executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii.
Reclamanta se obligă să efectueze în continuare demersuri pentru identificarea unor noi surse de finanţare în vederea plăţii tuturor titlurilor fiind invocate în acest sens următoarele înscrisuri: adresa nr.503171/09.04.2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, adresa înregistrată la AVAS cu nr.23096/27.05.2009 emisă de Cabinetul Ministrului Finanţelor Publice, adresa nr.187153/24.06.2009 emisă de Cabinetul Secretarului de Stat de la Ministerul Finanţelor Publice, adresa nr.16725/29.11.2010 emisă de AVAS.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind suspendarea executării silite se arată că această măsură se impune în mod imperios pentru realizarea unui program de plăţi eşalonate aceasta fiind singura metodă rezonabilă pentru satisfacerea creanţelor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.6 din OG nr.22/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 16429/02.11.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă, s-a respins cererea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a arătat că reclamanta, deşi sarcina probei îi incumba, nu a dovedit că acest titlu a fost pus în executare silită. Tribunalul mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 si 2 din OG nr. 22/2002, creanţele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituţiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligata de plata respectiva, iar in ipoteza in care executarea creanţei nu începe sau nu continua din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligata ca, in termen de sase luni de la data la care a primit somaţia de plata comunicata de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
Astfel, per a contrario, daca nu se demonstrează că nu exista fonduri, debitoarea este obligata sa efectueze plata, fără a mai beneficia de termenul de gratie de 6 luni.
Potrivit art. 4 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
In cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată stabilită prin hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila, în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanţei judecătoreşti acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de gratie sau/si stabilirea unor termene de plata eşalonata a obligaţiei respective (art.6 din ordonanţă).
Faţă de prevederile legale menţionate anterior, se constată că premiza pentru aplicarea facilitaţilor instituite de OG nr. 22/2002 în favoarea instituţiilor publice o constituie existenta unei obligaţii de plata stabilite prin hotărâre judecătoreasca definitiva şi irevocabilă şi lipsa fondurilor băneşti în bugetul acestora pentru executarea obligaţiilor, precum şi existenţa unor demersuri în sensul îndeplinirii obligaţiilor de plată.
Or, în cauză, AVAS nu a demonstrat îndeplinirea obligaţiilor statuate la art.1 si 4 din OG 22/2002, respectiv nu a depus documente din care sa rezulte includerea creanţei SC A SA în bugetul de venituri şi cheltuieli al AVAS. Reclamanta nu a dovedit nici îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, respectiv lipsa disponibilităţilor băneşti, luarea masurilor necesare pentru a asigura existenţa în bugetul propriu a sumelor necesare îndeplinirii obligaţiei stabilite prin titlu executoriu, sau că intenţionează să întreprindă astfel de acţiuni, ori are un plan ce îi va permite plata creanţei. Mai mult, reclamanta nu a dovedit nici măcar că sentinţa menţionată este irevocabilă sau că a fost începută executarea silită, pe lista creditorilor comunicată de reclamantă (f.20) neregăsindu-se şi pârâta.
În aceste condiţii, cererea de suspendare a executării sentinţei menţionate este neîntemeiată, nefăcându-se dovada că reclamanta a fost în imposibilitate de a plăti creanţa pârâtei şi nici nu se poate reţine iminenţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei prin recurgerea la executarea creanţei pârâtei.
De asemenea, neîntemeiată este, pentru considerentele expuse, şi cererea reclamantei de acordare a unui termen de graţie.
Sub acest aspect, tribunalul mai constată că, în cauză, reclamanta nici măcar nu prezintă un grafic de eşalonare, posibil a fi urmat în viitor de aceasta privind plata creanţei pârâtei, ci solicită un termen de graţie (care prin definiţie este pentru efectuarea plăţii), condiţii în care se poate conchide că solicitarea reclamantei plasează sub semnul unei puternice incertitudini momentul la care aceasta ar putea să efectueze, în viitor, plata creanţei, mai ales că în perioada scursă de la data sesizării instanţei ( în urma cu 18 luni) nu s-a făcut dovada efectuării vreunui demers pentru realizarea plăţii .
Instanţa mai are în vedere că, potrivit dispoziţiilor OG nr. 22/2002, act normativ invocat de reclamantă, coroborate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului in aplicarea prevederilor art. 6 din CEDO, acordarea unui termen de gratie sau eşalonarea plăţii creanţei stabilite prin titlu executoriu sunt măsuri excepţionale, ce trebuie dispuse cu precauţie, strict în ipotezele reglementate de lege şi pe o perioada rezonabilă, astfel încât dreptul de acces la justiţie să nu devină iluzoriu.
Sub acest aspect, instanţa reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „executarea unei hotărâri sau decizii judecătoreşti face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenţie (cauza Hornsby împotriva Greciei), iar „neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanţă, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În plus neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată ”bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1” (cauza Bourdov împotriva Rusiei). De asemenea, Curtea a subliniat că ”o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deşi este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţa dreptului protejat de art. 6 din Convenţie” (cauzele Hornsby contra Greciei, Jasiuniene împotriva Lituaniei).
Or, în condiţiile în care titlul în discuţie este încă din anul 2009, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit nici măcar includerea creanţei SC A SA în bugetul de venituri şi cheltuieli al AVAS, coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătită creanţa, a acorda un termen de graţie până la care reclamanta să prezinte un plan de plată a creanţei (deci propria ei propunere, fără a se cunoaşte tranşele propuse sau termenele la care ar urma să facă plata) ar reprezenta o ingerinţă excesivă şi disproporţionată, datorită lipsei oricărei previzibilităţi cu privire la momentul în care creditorul îşi va putea vedea executată creanţa şi respectat dreptul de proprietate.
Împotriva sentinţei indicate a declarat recurs, înregistrat la 06.02.2013, recurenta AVAS, solicitând modificarea în tot a acesteia şi dispunerea acordării termenului de graţie de o lună pentru prezentarea graficului de plată eşalonat precum şi suspendarea titlului executoriu menţionat.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit obligaţiile ce-i revin instituţiei, conform art. 6 din OG 22/2002, aceasta neavând obligaţia prezentării graficului de plată până la momentul judecării cererii, ci începând cu data admiterii acţiunii; de asemenea în mod nelegal s-a respins cererea cu argumentul că nu s-au întreprins măsurile legale pentru achitarea debitului sau măcar o parte a acestuia, nereţinându-se argumentele AAAS cu privire la situaţia blocării tuturor conturilor sale de diverşi creditori. Astfel,reiese foarte clar din probatoriul administrat că instituţia publică nu mai putea achita de bunăvoie sumele de bani din titlurile respective. De asemenea, se arată că instanţa a apreciat greşit practica CEDO întrucât în speţă statul român nu a stat în pasivitate, refuzând plata, ci aceasta nu s-a făcut din cauza blocării conturilor din motive obiective.
Se mai arată că, pentru justa dezlegare a pricinii, instanţa ar fi trebuit să analizeze cauza şi prin prisma Deciziei nr. 552/06.07.2006 a Curţii Constituţionale, care a constatat că OG nr. 22/2002 „are o evidentă finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisă indispensabilă a derulării în condiţii optime a activităţii acestora şi,prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului”.Totodată Curtea a reţinut că „ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbării activităţii care constituie însăşi raţiunea de a fi a acestor instituţii”.
Se mai arată că legislaţia specială corespunde şi exigenţelor unei bune administrări principiu prevăzut de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, facilitând funcţionarea eficientă a instituţiilor publice, precum şi realizarea în condiţii optime a atribuţiilor acesteia.
În drept recursul s-a întemeiat pe art. 299, 304 pct. 9 Cpc, OG 22/2002.
Intimaţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate şi sub toate aspectele în lumina dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine că:
În fapt, prin sentinţa comercială nr. 10594/06.07.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Comercială (f. 8 şi urm. dosar fond), recurenta reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.164.500 euro reprezentând despăgubiri şi 52.463,66 lei reprezentând cheltuieli de judecată, sentinţă rămasă irevocabilă în urma respingerii căilor de atac,în baza acesteia fiind declanşată executarea prin poprirea conturilor sale.
Curtea consideră că în mod corect Tribunalul a respins cererea de acordare a unui termen de graţie,motiv pentru care prezentul recurs este nefondat.
Astfel, se are în vedere faptul că potrivit art. 6 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, în forma actuală, în cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective, iar în cazurile în care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instituţia debitoare poate solicita instanţei care a dat această hotărâre luarea acestor măsuri.
În cauză, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul a decis că cererea de acordare a unui termen de graţie nu este întemeiată, faţă de faptul că executarea silită mobiliară demarată nu este de natură să împiedice îndeplinirea de către AVAS a atribuţiilor stabilite de lege, astfel cum are în vedere art. 6 din actul normativ (de altfel, şa cum arată recurenta, conturile sale erau deja blocate de popririle deja efectuate, fiind astfel ilogic să i se solicite unui anumit creditor eşalonarea titlului său executoriu, deşi ceilalţi continuau să se îndestuleze sau să încerce să o facă).
Pe de altă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, în tot timpul scurs de la declanşarea litigiului, recurenta nu a făcut nici un demers pentru plata titlului său, fiind ilogic deci să se creadă că acordarea unei luni în plus (termen de graţie) ar putea modifica în esenţă atitudinea/situaţia patrimonială a recurentei.
Mai mult, Curtea are în vedere că hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu, respectiv sentinţa comercială nr. 10594/06.07.2009 a fost pronunţată la data de 06.07.2009 (deci cu aproape patru ani în urmă!) şi că încă de la acea dată era executorie iar AVAS avea obligaţia de plată. Or, în aceste condiţii este evident că o întârziere şi mai mare a executării silite a acesteia ar fi de natură să afecteze dreptul creditoarei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cel puţin în sensul duratei procedurii), câtă vreme şi executarea silită este o fază a procesului civil iar faptul că intimata a obţinut câştig de cauză în dosarul nr. 17778/3/2007 ar rămâne practic lipsit de finalitate dacă nu ar avea posibilitatea să execute silit acea hotărâre (sau nu ar avea posibilitatea să o facă într-un termen cât de cât rezonabil); sub acest aspect instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, dar şi a jurisprudenţei în materie, recurenta mulţumindu-se doar să afirme contrariul fără să explice cum o neplată timp de 4 ori, dublată de nestabilirea unei posibilităţi concrete de plată, în aceeaşi perioadă, ar putea intra în limitele protecţiei rezonabile a patrimoniului instituţiilor publice, stabilită ca principiu de deciziile Curţii Constituţionale citate, din moment ce o astfel de protecţie specială trebuie să aibă un caracter excepţional (iar nu să reprezinte o apărare de principiu, pentru neplată) şi, de asemenea, nu ar trebui să se extindă până la ignorarea absolută a dreptului de proprietate al altor subiecte de drept, în acest caz putând fi considerată o expropriere implicită, ce nu respectă nici cele mai elementare condiţii ale instituţiei în cauză (fiind deci contrară şi art. 1 din Protocolul 1 al CEDO).
Sub aspectele indicate, simpla lipsă a fondurilor alocate, evocată şi repetată insistent de recurentă, nu poate reprezenta o apărare pertinentă pentru obţinerea termenului de graţie întrucât, prin reducere la absurd, dacă aceasta ar fi o apărare pertinentă, cum alocarea fondurilor ţine de voinţa statului, iar debitorul AAAS nu este decât un debitor „interfaţă” al acestuia (reprezentant legal, pentru anumite tipuri de raporturi juridice), atunci prin simpla voinţă a adevăratului debitor se poate ajunge la plata sau neplata creditorilor săi; aceasta ar însemna că, de fapt, acest debitor nu se va afla în situaţia de a plăti decât de bunăvoie, niciodată silit, din moment ce poate bloca orice executare silită prin nerepartizarea de fonduri către satisfacerea creanţelor; or, executarea silită ar trebui să se aplice oricărui debitor, indiferent de calitatea sa; de asemenea, dacă, în caz contrar, în contra principiului aplicării generale a executării silite prin voinţa sa, statul poate bloca orice executare în contra AVAS (AAAS), atunci în mod concret n-ar avea nevoie de un termen de graţie pentru a avea timpul necesar să facă şi prezinte un grafic de plată.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea apreciază că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, nesubzistând nici un caz de modificare sau de casare a acesteia cum prevăd dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă, raportate inclusiv la 304/1 Cod procedură civilă.
În consecinţă, în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
