Prin art.18 din Legea 10/2001, care constituie o excepţie de la regula generală instituită de actul normativ privind restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, se dispune restituirea în natură a imobilelor ce au aparţinut persoanelor juridice numai în ipoteza în care persoanele fizice asociate erau membrii ai aceleiaşi familii.
Dacă imobilul nu a aparţinut unei societăţi cu asociat unic şi nici unei societăţi a aceleiaşi familii ci unei societăţi pe acţiuni cu o structură complexă şi numeroasă a acţionariatului, din care membrii aceleiaşi familii deţineau pachetul majoritar de acţiuni reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
La data de 22.12.2003, M.A., B.S., B.I., B.Şt. D., şi N.C.Şt. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 9637/18.11.2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în baza Legii 10/2001, dispoziţie prin care s-a respins cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. Cuza Vodă nr. 4 – Casa Albă, jud. Dolj.
In motivarea contestaţiei se arată că imobilul în cauză a aparţinut Băncii Comerţului SA Craiova şi a fost naţionalizat în baza Legii 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi transporturi iar autorii reclamanţilor au avut calitatea de acţionari ai bănciiLa data de 17.06.2005 au formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâţilor numiţii S.I. şi S.G., care au calitatea de chiriaşi ai unui spaţiu locativ din imobilului în litigiu, iar la data de 7 oct. 2005, a formulat o cerere de intervenţie în dosar numita Costin Maria, pe care aceasta a intitulat-o „intervenţie în interes propriu”, invocând dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 11, fost nr. 8, situat la etajul 1 al imobilului.
Instanţa a calificat, din punct de vedere juridic, această cerere ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, formulată în sprijinul pârâţilor, conform art. 49 alin.3 c.p.civ.
La data de 12.12.2005, a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâţilor în cauză Asociaţia de Locatari „Casa Albă” Craiova, solicitând respingerea acţiunii şi arătând că înţelege să reprezinte interesele locative ale proprietarilor şi chiriaşilor din imobil şi că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
După administrarea probatoriilor Tribunalul Dolj a pronunţat sentinţa civilă nr. 393 din 20 aprilie 2008 prin care a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia şi a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri în valoare totală de 1.640.364 RON pentru imobilul situat în Craiova, str. Cuza Vodă nr. 4 „CASA ALBĂ”, reprezentat de construcţia compusă din corpurile A,B şi C, cu subsol, parter, trei etaje şi mansardă.
A fost admisă cerere de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Costin Maria în sprijinul pârâţilor şi respinse cererile de intervenţie accesorie formulate în sprijinul pârâţilor de intervenienţii S.G., S.I. şi Asociaţia de Locatari „CASA ALBĂ”.
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Craiova la 5100 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a motivat că reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, ei încadrându-se în situaţia prevăzută de art.4 alin.2 raportat la art. 3, alin.1, lit. b din legea nr. 10/2001 .
A reţinut instanţa că din tabelul anexă la lista de prezenţă a acţionarilor Băncii Comerţului S.A.Craiova care au luat parte la Adunarea Generală Extraordinară, ţinută la data de 24 martie 1948 (fila 117) rezultă că( anterior preluării abuzive), au avut calitatea de acţionari ai acestei bănci autorii C.C. N., C.N.M.B., E.N., N.C., T.N., C.M., B.N.
A mai reţinut că dreptul de proprietate al fostei Bănci a Comerţului S.A. asupra imobilului situat în Craiova, str. A.I.Cuza nr. 4 , cunoscut actualmente sub denumirea de „Casa Albă „ a fost dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.
S-a arătat că fosta Bancă a Comerţului S.A. a făcut obiectul aplicării Decretului nr. 197/1948 pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor bancare şi institutelor de credit, în Monitorul Oficial nr. 153 din 21 august 1948, fiind publicat un extras din decizia nr. 383 / 18 august 1948 a Curţii Superioare Bancare, prin care s-a decis trecerea în lichidare a Băncii ( fila 293 ).
Ulterior, întregul patrimoniu al băncii a fost preluat de stat prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, nefiind făcută nici o operaţiune de lichidare anterioară. Modalitatea de preluare a fost astfel stabilită ca abuzivă, potrivit art. 2 , alin.1 lit. a din Legea nr. 10/ 2001.
Imobilul în litigiu a fost individualizat prin expertiza în construcţii efectuată în cauză şi evaluat, instanţa apreciind că sunt incidente prevederile art. 18 lit. a din Legea nr. 10/ 2001, care stabilesc măsurile reparatorii numai în echivalent , întrucât persoanele îndreptăţite asociate nu erau membri ai aceleiaşi familii.
Instanţa nu a avut în vedere şi valoarea terenului de sub clădire la stabilirea despăgubirilor , întrucât a apreciat că situaţia juridică a terenului aferent este total incertă , din actele de preluare depuse la dosar, nerezultând dreptul de proprietate al băncii asupra vreunei suprafeţe de teren.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, Primăria Mun. Craiova, prin primar şi Asociaţia de locatari intervenientă.
La data de 27 noiembrie 2007 s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul Consiliului Local Craiova şi Primarului Mun. Craiova de către Microtrak SRL Craiova, cererea fiind admisă în principiu de instanţa de apel. Reclamanţii au motivat apelul arătând că în mod greşit nu s-a avut în vedere la stabilirea contravalorii despăgubirilor suprafaţa de teren pe care se află clădirea, calculată de expert la suma de 2412362,8 lei.
Reclamanţii apelanţi au criticat modul de aplicare a prevederilor art. 18 din legea 10/2001, susţinând că autorii lor au avut calitatea de acţionari principali ai băncii, ceea ce impunea restituirea în natură a imobilului.
S-a criticat cuantumul sumelor acordate drept despăgubiri, prin omologarea unei expertize care stabileşte o valoare cu mult diminuată a construcţiilor.
Primăria Craiova, prin primar a criticat în apel soluţia de a recunoaşte reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite, arătând că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra imobilului. Apelanta pârâtă a arătat că în buletinul clădirii nu este consemnat numele vreunui proprietar, că nu s-a dovedit că banca comercială ce a fost naţionalizată este aceeaşi cu Banca Comerţului.
S-a arătat că în motivarea sentinţei există contradicţii privind modul în care imobilul a fost preluat de stat, făcându-se referire atât la lichidarea băncii ca urmare a aplicării Decretului 197/1948, dar şi la naţionalizarea imobilului.S-a criticat valoarea stabilită de expertul contabil pentru imobil şi faptul că acesta nu a avut în vedere că 3 apartamente şi un spaţiu comercial se aflau în proprietatea unor persoane fizice.
S-a criticat sentinţa întrucât s-a încălcat competenţa instanţei, care nu putea stabili cuantumul despăgubirilor,o astfel de competenţă revenind Autorităţii naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisiei Centrale.
În motivarea apelului declarat de intervenientă s-a susţinut că a fost greşit respinsă cererea de intervenţie şi greşit interpretate actele depuse la dosar. S-a arătat că banca a fost trecută în lichidare conform Deciziei 1834/11950 ca urmare a stării de faliment, astfel că nu a fost vorba despre o preluare abuzivă a imobilului.
S-a considerat că instanţa a acordat reclamanţilor mai mult decât s-a cerut, pentru că obiectul notificării l-au constituit 6 apartamente şi o prăvălie, că raportul de expertiză a fost întocmit pe prezumţii şi aproximări.
S-a susţinut că locatarii au un interes în cauză, fiind prejudiciaţi prin recunoaşterea unui drept de proprietate inexistent al reclamanţilor.
Acest apel urmează a fi respins, apreciindu-se că nu există un interes al asociaţiei interveniente în promovarea căii de atac.
Astfel, interesul născut şi actual, personal şi direct este una din condiţiile cerute pentru promovarea unei acţiuni civile, ca şi pentru exercitarea căilor de atac.
Intervenienta a solicitat introducerea sa în cauză pentru apărarea drepturilor pârâtei, însă cererea de intervenţie accesorie s-a justificat pe un drept propriu al locatarilor. Acest drept şi, implicit, interesul existent în promovarea cererii la prima instanţă, au constat în aceea că, în calitate de chiriaşi ai statului, locatarii se bucură de o anumită protecţie socială, existând o situaţie favorabilă acestora dacă imobilul rămâne în administrarea fondului locativ de stat.
Prima instanţă a respins cererea de restituire în natură a imobilului, astfel că membrii asociaţiei de locatari interveniente au rămas în continuare chiriaşi în acelaşi condiţii favorabile, între ei şi reclamanţi nefiind stabilit un raport de locaţiune.
În atare situaţie, interesul existent la data promovării cererii a dispărut în calea de atac, cât timp recunoaşterea unui drept la despăgubiri al reclamanţilor, drept ce poate fi opus numai statului, nu influenţează negativ situaţia locativă a membrilor asociaţiei de locatari.
Pentru aceste considerente, apelul asociaţiei urmează a fi respins.
Criticile de fond formulate de această apelantă privesc aceleaşi aspecte ca şi apelul primăriei, la care urmează a se răspunde în continuare.
Dispoziţiile art. 24 din legea 10/2001, aşa cum a fost modificată prin legea 247/2005, stabilesc un sistem probator diferit de cel de drept comun, în sensul creării unei prezumţii a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate aşa cum rezultă din actele de preluare a imobilului de către stat. Textul dă posibilitatea administrării dovezii contrarii.
În speţă, dreptul de proprietate al Băncii Comerţului asupra imobilului „Casa Albă” rezultă din numeroase acte, care fac referire necontestată la proprietate şi anume: fila 2 şi urm. a buletinului clădirii, ( fila 37 vol. I ), adresa 9132/1950 ( fila 5-vol IV ), Decizia 1834/1950 a Curţii Supreme bancare, adresa 9790/2004 a RAADPFL Craiova, contractele de vânzare cumpărare a unor apartamente din imobil încheiate în 1940 de banca vânzătoare cu persoane fizice, dosarul 412/1950 al Tribunalului Judeţean, adresa din 31.08.1949 ( fila 12 vol. II ), actul de la fila 335 vol. II.
Singurul act care leagă imobilul de o anume Bancă Comercială este anexa la Decretul 92/1950, însă este evident o eroare în acest act, aşa cum au fost nenumărate alte erori, fiind evident că imobilul din str. Cuza Vodă nr. 4 şi 15 este acelaşi cu cel descris în actele mai sus menţionate şi care stabilesc proprietatea Băncii Comerţului, deoarece deşi se vorbeşte despre imobilul proprietatea Băncii Comerciale, adresa imobilului este cea a proprietăţii Băncii Comerţului.
Eroarea din actul de naţionalizare nu poate fi opusă reclamanţilor şi nu poate nega dreptul de proprietate al autorilor acestora, aşa cum a fost dovedit cu acte şi cum a fost recunoscut în adresa 9790/2004 a RAADPFL Craiova.
Instanţa a reţinut corect şi modul de preluare a imobilului de către stat, preluare care a avut un caracter abuziv potrivit art. 2 din legea 10/2001.
Astfel, iniţial, prin Decretul 197/1948 s-a trecut la lichidarea băncii , actul normativ respectiv fiind adoptat în vederea dizolvării şi lichidării întreprinderilor bancare şi institutelor de credit. Lichidarea acestora a avut loc indiferent dacă aveau performanţe financiare ori datorii către bugetul de stat şi a avut drept scop desfiinţarea proprietăţii individuale din domeniul financiar bancar şi etatizarea acestui sector economic. Desăvârşirea procesului de etatizare s-a produs prin Decretul 92/1950, care a naţionalizat inclusiv imobile care au aparţinut marilor bancheri.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 197/ 1948 întreprinderile bancare şi institutele de credit de orice fel , cu capital particular sau de stat , se considerau de plin drept dizolvate şi intrate în stare de lichidare , iar potrivit art. 5 avea loc vânzarea în parte sau în bloc a bunurilor de orice fel care compun activul social al respectivelor întreprinderi, imediat după satisfacerea obligaţiunilor prevăzute de art. 4 din decret , inclusiv a celor către bugetul de stat.
Analizând dispoziţiile acestui act normativ special, care a avut un caracter abuziv în sensul art 2 alin 1 lit.g din legea 10/2001, rezultă că lichidarea băncii nu s-a făcut ca urmare a unei stări de faliment, ci în aplicarea legislaţiei din epocă, însă ceea ce este specific în speţă este faptul că lichidarea nu s-a finalizat, neavând loc o vânzare a construcţiei solicitate în prezentul dosar de reclamanţi.
Pornirea procedurii de lichidare rezultă din decizia nr. 383 / 18 august 1948 a Curţii Superioare Bancare , ca şi din adresa Secţiei Financiare nr. 9132/29.03.1950 din care rezultă că se scot la vânzare 15 apartamente pentru lichidarea Băncii Comerţului, care avea o datorie la bugetul de stat de 42 928 219 lei. Această datorie nu echivalează cu falimentul băncii pentru că nici unul dintre actele depuse al dosar nu fac vorbire despre existenţa unei stări de faliment.
Operaţiunea de lichidare nu a fost finalizată, întrucât întregul patrimoniu al băncii a fost ulterior preluat prin naţionalizare în baza Decretului 92/1950, aşa cum este confirmat şi prin raportul de expertiză întocmit de expert Gheorghe Dumitru , prin adresa nr. 1186/ 2002 a Primăriei Municipiului Craiova , lista anexă la Decretul nr. 92/1950 , tabelul întocmit în anul 1959 de Comitetul provizoriu al oraşului Craiova .
Nu se poate reţine faptul că imobilul în litigiu ar fi fost vândut în procedura executării silite pentru datorii ale băncii proprietare către bugetul de stat deoarece o astfel de vânzare nu este confirmată de acte, dimpotrivă toate actele arătate fac dovada certă că imobilul Casa Albă a fost naţionalizat, aceasta fiind modalitatea de trecere în proprietatea statului. Caracterul abuziv al actului de naţionalizare este expres prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. a din legea 10/2001.
Instanţa apreciază că apărările pârâţilor şi intervenienţilor sub aspectul analizat sunt nefondate deoarece indiferent dacă imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat prin naţionalizare sau ca efect al aplicării Decretului 197/1948, în preluarea are un caracter abuziv şi dă dreptul foştilor proprietari la acordarea de măsuri reparatorii.
Cât priveşte evaluarea imobilului construcţie, se constată că primăria a criticat valoarea stabilită prin expertiza contabilă ca fiind prea mare, iar apelanţii reclamanţi au susţinut că este stabilită o valoare prea mică. Criticile formulate de cele două părţi sunt nefondate, ambele având o viziune subiectivă şi nefundamentată asupra valorii imobilului.
Instanţa de apel apreciază că modalitatea de evaluare a fost corect aleasă de expert, potrivit dispoziţiilor art. 10 din legea 10/2001 şi ale normelor de aplicare a acestui act normativ, la care se face referire în lucrare.
S-a avut în vedere la stabilirea valorii construcţiei şi faptul că trei apartamente şi un spaţiu comercial au fost vândute de bancă anterior preluării de către stat, aşa cum rezultă din actele de vânzare cumpărare, din adresa 9132/1950. Prima instanţă a reţinut în motivarea sentinţei faptul că trei apartamente au fost scoase de sub urmărirea silită în anul 1950 datorită înstrăinării lor anterioare şi, admiţând cererea de intervenţie a intervenientei Costin, proprietara unui apartament, a înlăturat apartamentul acesteia de la acordarea măsurilor reparatorii către reclamanţi.
Nu are relevanţă faptul că spaţiile comerciale de la parterul imobilului au fost vândute anterior la un alt preţ decât cel stabilit de expert în dosarul de faţă deoarece la vânzarea făcută de primărie s-au calculat preţurile de vânzare potrivit unor alte acte normative, iar în sistemul legii 10/2001 se ia în calcul valoarea de piaţă. Nu trebuie omis faptul că imobilul are o vechime apreciabilă, el fiind edificat în perioada 1925-1927, aşa cum rezultă din adresa din 31 aug. 1949.
Sunt nefondate criticile formulate de primărie referitoare la încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti prin stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 52, din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art.16 şi următoarele din Legea nr.247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001. În speţă, dispoziţia atacată a fost emisă de primar la 18.11.2003 şi contestată în justiţie anterior intrării în vigoare a legii 247/2005, astfel că instanţa este obligată ca, soluţionând contestaţia, să stabilească prin expertiză care este valoarea măsurilor reparatorii.
Toate aceste argumente duc la concluzia respingerii apelului primăriei ca nefondat.
Apelul declarat de reclamanţi este fondat numai în ce priveşte critica privind îndreptăţirea la măsuri reparatorii pentru teren, urmând a fi înlăturate celelalte critici.
Astfel, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 18 din Legea 10/2001, care constituie o excepţie de la regula generală instituită de actul normativ privind restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv. Potrivit acestui text, se dispune restituirea în natură a imobilelor ce au aparţinut persoanelor juridice numai în ipoteza în care persoanele fizice asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Este de necontestat în speţă faptul că Banca Comerţului SA – Craiova a fost înfiinţată în anul 1897 din iniţiativa lui C. N. având caracterul unei afaceri de familie, însă de la data înfiinţării şi până la preluarea abuzivă de către stat structura acţionariatului a fost modificată.
Din tabelul cu depunătorii de acţiuni la Banca Comerţului S.A. (fila 117 ) rezultă că această bancă avea un număr de 251 de acţionari , autorii reclamanţilor deţinând pachetul majoritar. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din lista depunătorilor de acţiuni ( fila 78- vol. I ), lista de prezenţă a acţionarilor care au luat parte la Adunarea Generală Extraordinară ţinută la sediul Băncii în ziua de 24 martie 1948 ( fila 116- vol. I ), tabloul acţionarilor ( fila 130-vol I).
Prima instanţă a reţinut corect din coroborarea acestor acte faptul că autorii reclamanţilor deţineau 89139 acţiuni din totalul de 129 310 acţiuni, adică un procent de 68% .
Concluzia care se impune este aceea că imobilul nu a aparţinut unei societăţi cu asociat unic şi nici unei societăţi a aceleiaşi familii, ci unei societăţi pe acţiuni, cu o structură complexă şi numeroasă a acţionariatului, din care membrii aceleiaşi familii deţineau pachetul majoritar de acţiuni, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, potrivit art 18 punct a din legea 10/2001.
Prima instanţă nu a stabilit măsuri reparatorii pentru terenul pe care este amplasată construcţia, considerând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia.
O astfel de concluzie este eronată, fiind în contradicţie cu prev. art. 24 din legea 10/2001, la care s-a făcut trimitere anterior, cât şi cu actele depuse la dosar.
Astfel, în toate actele care fac dovada asupra proprietăţii imobilului se face referire la întregul imobil, iar nu numai la construcţie. Potrivit art. 492 c.civ., proprietarul terenului se prezumă că este proprietar şi al construcţiei, iar cum în speţă în nici unul dintre numeroasele acte nu se arată că s-ar fi edificat construcţia pe terenul altei persoane, a face o distincţie sub aspect probator între proprietatea asupra terenului şi cea asupra construcţiei este lipsit de temei şi de logică.
Mai mult, în actul de la fila 335 a volumului II din dosarul tribunalului, act întocmit la 31.08.1949, se arată că terenul pe care este construit imobilul denumit Casa Albă are o suprafaţă de 1350 m.p., din care suprafaţa construită este de 1060 m.p., ceea ce constituie un element în plus pentru a constata că terenul şi construcţia au acelaşi proprietar.
Cât priveşte întinderea suprafeţei de teren, se constată că în raportul de expertiză care a identificat imobilul (fila 267 vol.II) s-a stabilit o suprafaţă de 1456,20 m.p.ca teren aferent, incluzând terenul de sub construcţie, terenul alăturat construcţiei pe laturile dinspre est şi curtea interioară, însă această suprafaţă este mai mare decât cea de 1350 m.p. arătată în adresa de mai sus.
Nu pot fi acordate măsuri reparatorii pentru această suprafaţă de1456,20 m.p. întrucât ea este ocupată şi alte construcţii ( magazie şi ateliere) şi nu s-a dovedit că acestea au fost în proprietatea băncii , singurele referiri din actele care atestă proprietatea fiind la terenul construit.
Expertul a arătat că suprafaţa de teren efectiv ocupată de construcţie este de 1294,04 m.p., aceasta fiind suprafaţa pentru care se vor stabili măsuri reparatorii, pentru că în acest sens se pot interpreta dovezile privind proprietatea.
Valoarea măsurilor reparatorii pentru 1294,04 m.p. este de 1 163 988 980 lei ( ROL), calculându-se la un preţ de 899,5 lei pentru metrul pătrat de teren ( raportul de expertiză fila 267 ).
Faţă de aceste considerente, potrivit art. 296 c.p.c. se va admite apelul reclamanţilor, se va respinge apelul pârâtului şi al intervenientei.
Se va schimba în parte sentinţa în sensul că se va stabili dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii şi pentru suprafaţa de 1294,04 m.p. teren, cu o valoare de 116 390 lei( RON).
Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Cât priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată direct în apel, aceasta urmează soarta apelului declarat de partea în interesul căreia cererea a fost formulată. De altfel, interesul justificat de intervenientă la formularea cererii şi anume acela de a nu se restitui în natură terenul proprietatea sa nu a fost afectat prin soluţia pronunţată, deoarece s-au acordat despăgubiri băneşti doar pentru terenul de sub construcţia „Casa Albă”, fără a avea legătură cu terenul intervenientei.
1
