Sanctiunea decaderii pentru neexercitarea dreptului la masuri reparatorii în termenul legal este prevazuta în mod expres în alin.5 al art.22 din Legea nr.10/2001 textul prevazând ca nerespectarea termenului pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent – deci pierderea dreptului subiectiv.
Termenul de decadere din dreptul substantial nu este susceptibil de repunere în termen – pentru ca sanctiunea decaderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv.
Termenul de decadere din dreptul substantial nu este susceptibil de repunere în termen – pentru ca sanctiunea decaderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv.
Dispozitiile art.103 alin.(1) Cod proc.civila au ca obiect un drept procedural si deci si decaderea priveste un drept procedural subsecvent sesizarii instantei de judecata, pe când decaderea prevazuta de art.222 din Lg.10/20021 are în vedere un drept subiectiv.
Prin cererea înregistrata sub nr.12136/63/2009, reclamantul B.B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primar, anularea dispozitiei nr.24523/14 septembrie 2009, prin care s-a respins cererea sa de restituire în natura a imobilului casa si teren, situat în Craiova.
A mai solicitat, în subsidiar, sa se constate îndreptatirea sa la despagubiri legale, în ipoteza în care restituirea în natura nu este posibila si obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata.
În fapt, a aratat ca bunurile ramase în urma decesului bunicului B.C., în mod fraudulos au devenit proprietate de stat, considerându-se ca provin dintr-o succesiune fara mostenitori legali sau testamentari, în conditiile în care se cunostea ca descendentii acestuia erau în viata si nici unul nu era renuntator la succesiune.
A mai aratat ca, tatal sau, fiind în închisoare, nu a avut posibilitatea sa-si exprime valabil optiunea în privinta succesiunii autorului sau, iar prin decizia nr.910/1961 a Sfatului Popular al orasului Craiova s-a decis transmiterea în administrarea IRCL Craiova a imobilului, astfel cum apare înscris în Matricola pe cladiri nr.223/210.
A mai sustinut ca, la data de 21 martie 1978, s-a dispus expulzarea sa cu interdictia de a mai reveni în tara, iar în decembrie 1989 s-a luat aceeasi masura, cu interdictie de a reveni în tara timp de 5 ani si din aceste motive nu a avut cunostinta de imobilele ramase de pe urma bunicului.
Prin notificarea nr.312/N/2009 din 17 iulie 2009 s-a adresat pârâtului, solicitând restituirea în natura, si i s-a respins cererea considerând solutia nelegala, în raport de dispozitiile art. 103 C.pr.civ., fiind îndreptatit sa solicite repunerea în termen.
A mai aratat ca a fost împiedicat de o împrejurare mai presus de vointa sa, fiind în imposibilitate obiectiva de a-si apara dreptul de proprietate asupra imobilului notificat iar din aceasta perspectiva este evidenta reaua credinta a autoritatilor care, dupa ce au fost sesizate cu cererea de retrocedare, au ridicat placuta memoriala existenta pe cladire. În finele cererii, a reiterat sustinerea privind masurile nelegale si dolosive de trecere a imobilului în patrimoniul statului.
La data de 17 noiembrie 2009, contestatorul a formulat cerere precizatoare prin care a întregit cadrul procesual al cererii sub aspectul partilor, solicitând introducerea în cauza în calitate de pârâti a Primarului Municipiului Craiova si Primariei Municipiului Craiova si a solicitat repunerea în termenul prevazut de dispozitiile art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001.
Prin sentinta civila nr.423 din 15 decembrie 2009, pronuntata de Tribunalul Dolj în dosarul Nr.12136/63/2009 s-a respins contestatia.
Instanta a motivat ca s-a respins corect ca tardiva notificarea formulata de contestator întrucât nu a fost depusa în termenul prevazut de art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001.
A argumentat ca potrivit acestor dispozitii, persoana îndreptatita trebuia sa notifice, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii persoana juridica detinatoare pentru restituirea în natura a imobilului, termenul de 6 luni fiind prelungit succesiv de doua ori cu câtre 3 luni prin OUG nr.109/2001 si OUG nr.145/2001 – astfel ca în raport de data intrarii în vigoare a Legii 10/2001 – termenul limita pentru depunerea notificarilor a fost data de 14 februarie 2002, iar reclamantul a formulat notificare dupa expirarea termenului.
S-a precizat ca termenul prevazut de art.22 din lege pentru depunerea notificarilor este un termen de decadere, natura juridica a termenului rezultând în mod incontestabil din dispozitiile alin.5 al art.22 din Lg.10/2001 care prevad în mod expres ca nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent. S-a mai precizat ca fiind un termen de decadere, acesta nu este susceptibil de suspendare, întrerupere ori de repunere în termen.
Instanta a aratat si ratiunea pentru care s-a instituit aceasta natura a termenului -legiuitorul urmarind dinamizarea procedurilor de punere în aplicare si de finalizare a operatiunilor de retrocedare în natura sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului. A adaugat ca aceasta nu constituie un impediment în realizarea scopului Legii 10/2001 – lege cu caracter reparator si ca scopul propus de legiuitor poate fi atins cu conditia ca persoanele îndreptatite sa se conformeze dispozitiile cu caracter imperativ ale legii prin care s-a stabilit termenul de formulare a cererilor.
A motivat instanta ca, în cazul dat nu sunt incidente nici dispozitiile art.18 din Decr.167/1958 si nici prevederile art.103 din Codul de procedura civila.
Împotriva sentintei a declarat apel reclamantul si a solicitat desfiintarea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a actiunii – considerând ca s-a retinut gresit tardivitatea notificarii si inadmisibilitatea cererii de repunere în termenul de formulare a notificarii.
A sustinut apelantul ca prima instanta trebuia sa uneasca exceptia cu fondul si sa procedeze la administrarea probelor solicitate de reclamant în combaterea exceptiei tardivitatii.
A mai sustinut apelantul ca instanta nu a interpretat corect nici prevederile art.103 alin.(1) Cod pr.civ. si nici sustinerile sale privind jurisprudenta invocata – respectiv decizia nr.3430 din 23 noiembrie 2000 a Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.
Dezvoltând acest motiv de apel, reclamantul a aratat ca art.103 alin.1 Cod procedura civila se refera chiar la institutia decaderii si prevad ca neexercitarea oricarei cai de atac si neîndeplinirea oricarui act de procedura în termenul legal atrage decaderea afara de cazul când – partea dovedeste ca a fost împiedicata printr-o împrejurare mai presus de vointa ei, sustinând ca s-a aflat într-o asemenea împrejurare si prin probatoriul solicitat a urmarit sa probeze aceasta împrejurare.
În concret a aratat ca autoritatile locale si Statul Român nu numai ca nu
l-au înstiintat de existenta imobilului revendicat si de preluarea lui prin decizia 910/1961 a Sfatului Popular – dar au urmarit cu viclenie sa-l împiedice în depistarea imobilului dislocând piatra comemorativa, cu numele matusii sale – celebra cântareata Ioana Radu, de pe frontispiciul cladirii.
Privitor la decizia nr.3430/23 noiembrie 2000 a ICCJ – Sectia de contencios administrativ si fiscal – a aratat ca releva o situatia similara – instanta retinând ca au caracterul jurisdictional al cailor de atac si contestatiile prevazute de Legea 105/1997 chiar daca se formuleaza în faza procedurii administrative si ca principiile generale si institutiile procedurii civile, printre care si cea a repunerii în termen sunt aplicabile.
A argumentat apelantul ca întrucât si Legea 10/2001 prevede o faza administrativa urmata de cai de atac – situatia ar fi similara cu cea din decizia invocata.
Referitor la împrejurarea mai presus de vointa sa care l-a împiedicat în formularea notificarii – a aratat ca averea autorului sau a fost preluata abuziv prin Decizia nr.910/1961 – ca mostenire vacanta în urma expulzarii mostenitorilor autorului din tara, între acestia fiind si reclamantul, iar dupa schimbarea regimului, spre a fi împiedicat sa depisteze imobilul ce a apartinut autorului sau, autoritatile locale au înlaturat placa comemorativa aflata pe cladire.
Apelul este nefondat.
Prima instanta a retinut corect tardivitatea notificarii formulata de reclamant în temeiul Legii nr.10/21001, a stabilit corect natura termenului în care trebuie formulata notificarea ,a interpretat si aplicat corect dispozitiile de drept material si normele procedurale referitoare la institutia decaderii.
Conceptul de decadere are o larga utilizare în practica judiciara exprimând ideea de sanctiune determinata de neexercitarea dreptului înlauntrul unui anumit interval de timp.
Decaderea este întâlnita însa nu numai în dreptul procesual ci si în dreptul substantial.
În dreptul substantial, conceptul de decadere evoca intervalul înlauntrul caruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege sa-l exercite într-un anumit termen ori într-un anumit mod sub sanctiunea stingerii. Desi nu este reglementata ca atare în legislatia civila ideea de decadere este presupusa ori de câte ori legea stabileste un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv.
Dreptul la masuri reparatorii reglementat prin Legea nr.10/2001 este un drept subiectiv. Prin art.22 din lege s-a prevazut un termen limita pentru exercitarea acestui drept – termen prelungit succesiv prin cele doua acte normative mentionate în considerentele sentintei pâna la data de 14 februarie 2002.
Sanctiunea decaderii pentru neexercitarea acestui drept în termenul legal este prevazuta în mod expres în alin.5 al art.22 din legea 10/2001 – textul prevazând ca nerespectarea termenului pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent – deci pierderea dreptului subiectiv.
Dispozitiile art.103 alin.(1) Cod pr.civila nu sunt aplicabile în speta.
Aceste dispozitii au ca obiect un drept procedural si deci si decaderea priveste un drept procedural subsecvent sesizarii instantei de judecata, pe când decaderea prevazuta de art.22 din Lg.10/2001 arte în vedere un drept subiectiv.
Sanctiunea afecteaza numai indirect dreptul la actiune, respectiv doar pierderea unor facilitati procesuale care restrâng uneori posibilitatile de punere în valoare a dreptului subiectiv.
Notificarea formulata în temeiul Legii 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii instantei, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, a dreptului la masuri reparatorii, astfel ca, în mod corect prima instanta nu a retinut incidenta art.103 Cod proc.civila în solutionarea exceptiei privind tardivitatea notificarii.
Decizia nr.3430/2000 a sectiei de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curti de Casatie si Justitie nu poate avea efecte în cauza, pe de o parte pentru ca în sistemul nostru de drept jurisprudenta nu constituie izvor de drept, iar pe de alta parte, pentru ca situatiile de fapt nu sunt similare, întrucât în acel litigiu s-a pus în discutie repunerea în termenul de formulare a unei contestatii – deci a unei cai de atac, pe când în prezenta cauza se discuta tardivitatea cererii pentru acordarea de masuri reparatorii , a unei cereri pentru valorificarea unui drept subiectiv, dupa cum am aratat.
Cum termenul de decadere din dreptul substantial nu admite repunerea în termen, devenea inutila administrarea de probatorii în solutionarea unei cereri inadmisibile.
Fata de toate aceste considerente si în baza art.295 c.pr.civ. urmeaza a se respinge, ca nefondat, apelul.
