Revizuire. Condiţii. Delimitarea revizuirii de contestaţia în anulare
C.proc.civ., art. 322
Hotărârea judecătorească atacată prin intermediul revizuirii nu poate fi criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul pronunţării respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, în cadrul revizuirii nu se poate pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea judecătorească a fost justă în raport de actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii impunându-se retractarea hotărârii respective.
Eventuala nelegală citare a părţii la proces deschide calea unei contestaţii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi nicidecum cea a promovării unei cereri de revizuire.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 708 din 23 septembrie 2008
Prin decizia civilă nr. 730/R din 18 iunie 2007 pronunţată în dosarul nr. 736/59/2007 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de pârâta C.N. împotriva sentinţei comerciale nr. 11/S din 11 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 60/S/2006, pe care a modificat-o în sensul că a respins cererile formulate de creditorii A Bucureşti şi A Lugoj având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei.
Pentru a hotărî astfel instanţa de recurs a reţinut că în mod greşit judecătorul-sindic a dispus angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei întrucât răspunderea reglementată de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, în prezent art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului. Această răspundere este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare a plăţilor de către societate. Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe dintre caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale care reies din art. 998-999 din Codul civil, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa, condiţii care capătă în această situaţie unele conotaţii speciale.
Faptele enumerate în cuprinsul art. 137 lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, în prezent art. 138 din Legea insolvenţei, şi anume neţinerea contabilităţii (în sens larg) trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului. Prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în stare de insolvenţă. Cu alte cuvinte, răspunderea pentru insuficienţa activului trebuie angajată doar dacă prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă (neţinerea contabilităţii) a administratorului social. La fond s-a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 137 lit. d) deoarece administratorul nu a mai îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau cu privire la efectuarea înregistrărilor contabile conform cerinţelor legii şi a omis să întocmească situaţiile financiare anuale. În lipsa acestora lichidatorul nu putea să aibă o imagine de ansamblu asupra activităţii societăţii, nu a putut inventaria bunurile şi întocmi lista creditorilor.
Acest motiv nu poate fi primit. Neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea presupune lipsa înregistrărilor, a întocmirii actelor contabile prevăzute de Legea nr. 82/1991, republicată, şi orice alte acţiuni legate strict de contabilitatea societăţii, fapte prin care s-a ajuns la starea de insolvenţă, de insuficienţă a activului, aşa cum s-a arătat anterior. Apoi, şi dacă nedepunerea actelor arătate de recurentă ar echivala pur şi simplu cu neţinerea contabilităţii conform legii, nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că neîndeplinirea obligaţiilor menţionate a dus la starea de insolvenţă a debitoarei. Pe de altă parte, aspectele penale relevate în cauză ar fi trebuit să ducă la analizarea activităţii soţului recurentei ca administrator de fapt şi astfel, eventual acesta să fi fost tras la răspundere pentru starea de insolvenţă a debitoarei, dacă existau dovezi în acest sens.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire creditoarea A Lugoj arătând că în calitate de creditoare în dosarul de faliment privind debitoarea S.C. A S.R.L. Lugoj a solicitat antrenarea răspunderii fostului administrator social, cerere iniţial admisă de judecătorul-sindic prin sentinţa comercială nr. 11/S din 11 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş.
Revizuienta apreciază că în faza de recurs instituţia creditoare trebuia să fie citată şi conform Codului de procedură civilă pentru primul termen de judecată, fiind necesar a i se comunica motivele de recurs, acestea fiind transmise doar lichidatorului judiciar, care a pus concluzii de admitere a recursului, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 322 pct. 6 din Codul de procedură civilă, ce fac admisibilă prezenta cale extraordinară de atac. În aceste condiţii revizuienta solicită a se proceda la rejudecarea cererii de antrenare a răspunderii ţinând cont de aspectele invocate în motivaţia acesteia, precum şi de cele arătate în cererea de faţă, constatându-se faptul că în dosarul de faliment s-a făcut dovada neţinerii contabilităţii conform prevederilor legale prin raportul de inspecţie fiscală întocmit în cauză şi care nu a fost contestat. Administrarea unei societăţi comerciale presupune îndeplinirea unor obligaţii complexe prevăzute de Legea nr. 31/1990, de efectuare a operaţiunilor cerute pentru îndeplinirea obiectului societăţii. Administratorul nu a depus evidenţa contabilă, faptă prevăzută la art. 138 lit. d) din Legea insolvenţei, legătura de cauzalitate între neţinerea contabilităţii/nedepunerea actelor şi starea de încetare de plăţi existând întrucât în lipsa documentelor financiar-contabile a fost imposibil de urmărit situaţia datoriilor şi a obligaţiilor debitoarei. În acest sens legiuitorul a stabilit răspunderea patrimonială a persoanelor care au administrat respectiva societate. Faţă de prevederile Legii nr. 82/1991, a art. 72, art. 83 şi art. 144 din Legea nr. 31/1990, republicată, soluţia corectă este menţinerea hotărârii judecătorului-sindic de admitere a cererilor de antrenare a răspunderii.
Prin decizia civilă nr. 708 din 23 septembrie 2008 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de revizuire formulată de revizuienta A Lugoj împotriva deciziei civile nr. 730/R din 18 iunie 2007 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 736/59/2007 în contradictoriu cu intimaţii S.C. A S.R.L. Lugoj, reprezentată prin lichidatorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, şi C.N.
În considerente s-a arătat că este ştiut faptul că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac deoarece motivele pentru care poate fi introdusă o cerere de revizuire sunt prevăzute limitativ de legiuitor. Hotărârea judecătorească atacată prin intermediul revizuirii nu poate fi criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul pronunţării respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, în cadrul revizuirii nu se poate pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Revizuirea este o cale de atac de retractare întrucât ea se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, căreia i se cere să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea judecătorească a fost justă în raport de actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii impunându-se retractarea hotărârii respective.
În legătură cu această cale extraordinară de atac trebuie avut în vedere că, potrivit prevederilor art. 322 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere doar pentru una din situaţiile prevăzute la cele 9 puncte ale acestui articol.
În speţă, instituţia revizuientă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 susţinând că în dosarul de recurs A Lugoj, în calitate de creditoare a societăţii S.C. A S.R.L. Lugoj aflată în procedura de insolvenţă reglementată de Legea nr. 85/2006, ar fi trebuit să fie citată pentru primul termen de judecată şi în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, fiind necesară şi comunicarea motivelor de recurs depuse de pârâta C.N., motive care au fost trimise doar lichidatorului judiciar al societăţii debitoare şi care a fost de acord cu admiterea căii de atac declarată în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 6 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.
Din interpretarea textului citat rezultă fără dubiu că pentru a se putea formula o cerere de revizuire întemeiată pe acest motiv trebuie să se constate fie o lipsă totală de apărare, fie o apărare cu viclenie a persoanelor prevăzute de acest text. Cu alte cuvinte, reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Deşi, uzual, prin viclenie se înţelege şiretenie, falsitate, ipocrizie, făţărnicie etc., în drept viclenia presupune întreprinderea de acte frauduloase cu intenţia de a facilita obţinerea unui beneficiu nemeritat ori ilegal de către o persoană şi, implicit, de a o vătăma patrimonial pe alta.
În speţă însă, nu este incident acest motiv de revizuire în condiţiile în care instituţia revizuientă, deşi legal citată în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea insolvenţei, potrivit căruia citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, numai comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, fiind supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, buletinul procedurilor de insolvenţă fiind realizat şi în formă electronică, nu s-a prezentat la niciunul dintre cele trei termene de judecată fixate în cauză. Potrivit alineatului ultim al articolului menţionat, publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării. De altfel, eventuala nelegală citare a părţii la proces deschide calea unei contestaţii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi nicidecum cea a promovării unei cereri de revizuire, cum greşit a procedat A Lugoj. Mai mult decât atât, prin decizia civilă nr. 599/R din 8 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 742/59/2008 Curtea de Apel Timişoara a respins contestaţia în anulare formulată de aceeaşi instituţie împotriva deciziei de recurs.
Pe de altă parte, nici împrejurarea, reală de altfel, că prin concluziile scrise depuse în dosarul de recurs lichidatorul judiciar al debitoarei a arătat că, în opinia sa, se impune admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii primei instanţe în sensul respingerii acţiunii de atragere a răspunderii fostului administrator social nu poate determina admiterea prezentei cereri de revizuire pentru simplul motiv că practicianul nu este reprezentantul creditorului bugetar, aşa cum este consilierul juridic angajat la respectiva instituţie, el fiind unul dintre organele căruia îi revine un rol important în realizarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, desemnarea sa fiind făcută, de regulă, de către judecătorul-sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Pentru atingerea scopului declarat al legii – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă – este imperios necesar ca procedura colectivă să fie aplicată şi supravegheată de anumite organe special abilitate de lege, pentru că numai printr-o derulare rapidă şi cu un înalt nivel de profesionalitate se poate spera că interesele creditorilor vor fi protejate într-o măsură satisfăcătoare printr-o cât mai bună realizare a creanţelor faţă de debitorul insolvent. De aceea, legiuitorul a decis ca aplicarea procedurii insolvenţei să fie încredinţată unor organe expres determinate, fiecare dintre aceste persoane de specialitate îndeplinind anumite acte şi operaţiuni în cadrul procedurii, judecătorului-sindic revenindu-i atribuţii specifice funcţiei deţinute – cea de magistrat, şi anume controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului.
Faţă de cele arătate mai sus, având în vedere că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 6 din Codul de procedură civilă, în baza dispoziţiilor art. 326 şi 328 alin. (1) din acelaşi cod, Curtea a respins cererea de revizuire formulată de instituţia revizuientă.
