Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani sub nr. 3332/40/2013, reclamantul A.A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B., a contestat Decizia de impunere nr. 14133/07.10.2010, Titlul executoriu nr. 14133/26.09.2011 şi Somaţia nr. 3757/26.09.2011.
În motivare, reclamantul a arătat că, potrivit Deciziei de impunere nr. 14133/07.10.2010, au fost stabilite în sarcina sa obligaţii de plată către FNUASS în sumă de 3935,67 lei, aferent unei perioade de 5 ani – 15.03.2005 – 07.10.2010. Debitul arătat, ca şi accesoriile acestuia, au fost calculate în absenţa unui contract de asigurări de sănătate, situaţie pe care reclamantul a considerat-o a fi nelegală. A contestat reclamantul modul de calcul şi de urmărire a debitului şi penalităţilor calculate nelegal (a se vedea că nu bate nici o suma din cele 3 acte fiscale – decizia de impunere cu somaţia şi titlu executoriu), susţinând că nu datorează în nici un caz contribuţii şi nici penalităţi/majorări de întârziere din martie 2005, aşa cum au fost calculate, ci cel mult de la data de 01.07.2010, data intrării in vigoare a OUG nr. 58/2010.
La termenul de judecată din data de 05.02.2014, reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând şi anularea Deciziei de impunere din oficiu nr. 3061040/21.12.2013 şi, pe cale de consecinţă, anularea obligaţiei de plată în sumă de 2.487 lei, reprezentând contribuţie stabilită din oficiu conform unui venit baza de calcul însumat pentru perioada 2006 – 2012 de 41.820,25 lei. A arătat reclamantul, între altele, că parte din perioada pentru care s-au stabilit debitele principale se regăseşte în ambele decizii contestate (fila 57).
Conform înscrisului depus la dosar, reclamantul a solicitat şi anularea deciziilor emise de pârâtă în soluţionarea contestaţiilor administrative formulate împotriva deciziilor de impunere ce constituie obiectul prezentului litigiu, sub nr. 163/O/21.03.2014 şi 164/O/21.03.2014.
Prin Sentinţa nr. 335/05.02.2014, Tribunalul a disjuns judecata cauzei cu privire la capetele de cerere având ca obiect contestaţia formulată potrivit art. 218 Cod Procedură Fiscală, împotriva actelor administrativ fiscale anterior menţionate. Totodată, a dispus formarea unui nou dosar cu acest obiect şi acordarea unui termen de judecată la data de 26.03.2014, dosar ce a fost înregistrat sub nr. 476/40/2014.
În ce priveşte actele de executare reprezentate de Titlul executoriu nr. 14133/26.09.2011 şi Somaţia nr. 3757/26.09.2011, acte emise de Casa de Asigurări de Sănătate B., Tribunalul a admis excepţia lipsei sale de competenţă materială şi a dispus declinarea către Judecătoria Botoşani.
Prin sentinţa nr. 916/14.05.2014, Tribunalul a admis în parte acţiunea şi a anulat parţial Decizia nr. 163/O/21.03.2014 şi Decizia de impunere nr. 14133/07.10.2010, în sensul exonerării reclamantului de la plata sumei de 1964,67 lei – majorări de întârziere. Totodată, a respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 164/O/21.03.2014 şi a Deciziei de impunere din oficiu nr. 3061040/21.12.2013. În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 lei.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat cerere de recurs, criticând soluţia primei instanţe, între altele, pentru că nu s-a reţinut încălcarea, de către pârâtă, a procedurii de comunicare a actelor administrative. De asemenea, recurentul a invocat prescripţia stabilirii obligaţiilor fiscale şi a învederat că deşi a contestat perioadele şi modalitatea de calcul, prin dubla impunere din partea organului emitent, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte.
Prin Decizia nr. 10/12.01.2015, Curtea de Apel Suceava a respins recursul reclamantului, ca nefondat, reţinând că în speţă nu este dată prescripţia dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale şi că susţinerile privind modul de calcul al acestor obligaţii s-au formulat pentru prima data în recurs, fiind aşadar inadmisibile.
Contestaţia în anulare promovată împotriva deciziei din recurs a fost, la rândul său, respinsă (a se vedea decizia nr. 2373/11 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. 142/39/2015 al Curţii de Apel Suceava).
La data de 11 iunie 2015, reclamantul A.A. a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 916/2014, pronunţată în dosarul nr. 476/40/2014 – cerere înregistrată sub nr. 1403/40/2015 şi soluţionată prin sentinţa nr. 805/16 septembrie 2015, în sensul respingerii cererii de revizuire ca neîntemeiată.
La data de 21 ianuarie 2016, revizuentul A.A. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, nr. 805/2015.
În motivarea recursului, recurentul – revizuent a arătat că, deşi atât prin cererea de revizuire cât şi prin întâmpinarea din 1.09.2015 depuse la Tribunalul Botoşani a invocat aspectul dublei impuneri, generat de faptul că prin ambele decizii de impunere – nr. 14133 din 7.10.2010 şi nr. 3061040 din 21.12.2013 s-a stabilit în sarcina sa un debit principal pentru aceeaşi perioadă: 2006 – 2010, instanţa nu s-a pronunţat.
A mai arătat recurentul că la fila 47 din dosarul nr. 476/40/2014 există baza de calcul în care nu este cuprins anul 2005 (fiind cuprinsă perioada 2006 – 2013), dar debitul principal s-a calculat pentru perioada 2005 – 2010, de unde rezultă că baza de calcul nu este corectă, deoarece nu s-a făcut după deciziile de impunere anuale emise de A.N.A.F.
În decizia nr. 164/0/21.03.2014 dată în soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere nr. 3061040/21.12.2013, C.A.S. B. detaliază modul de calcul al contribuţiei. Astfel, la decizia iniţială (nr. 14133/7.10.2010), la suma de 1971 lei s-a adunat suma de 232 lei (pentru perioada 01.01.2012 – 30.06.2012, rezultând un total de 2.203 lei. Or, din decizia de impunere din oficiu reiese suma totală de 2.487 lei.
Prin păstrarea debitului principal în valoare de 1971 lei (din decizia de impunere nr. 14133/2010) şi a debitului din decizia de impunere din oficiu nr. 3061040/2013, recurentul susţine că este obligat să plătească pentru perioada 2006 – 2010 de două ori, aşa cum reiese şi din sentinţa civilă nr. 16/2015 dată în dosarul nr. 52/40/2014 al Tribunalului Botoşani.
Recurentul a mai invocat faptul că într-o speţă similară (în care reclamant era B.B.), instanţa a apreciat că data stabilirii creanţelor menţionate în deciziile de impunere trebuie să se raporteze doar în funcţie de data comunicării efective a actului/deciziei, aspect ce nu a fost avut în vedere şi în cazul său, deşi a fost solicitat prin cererea completatoare depusă la data de 14.01.2016.
Pentru aspectele menţionate, recurentul a solicitat admiterea recursului, admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată.
Intimata Casa de Asigurări de Sănătate B. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de revizuientul A.A. şi a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.
În motivare, intimata a susţinut că, în fapt, recurentul a reluat toate criticile privind comunicarea deciziei de impunere din anul 2010, prescripţia dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale şi existenţa unei duble impuneri, pentru acest din urmă aspect făcându-se menţiunea că nu a fost discutat la fond. Or, toate aspectele invocate în cauză au fost supuse instanţei de control.
Exceptând critica privind pretinsa nediscutare a unei susţineri expuse în cererea completatoare, aspectele sesizate de recurentul revizuent nu pot fi circumscrise niciunuia dintre cazurile de revizuire reglementate de legiuitor – acestea vizând pur şi simplu interpretarea probatoriului şi a dispoziţiilor legale aplicabile speţei.
A mai susţinut intimata că în cauză nu este dată ipoteza neanalizării vreunuia dintre capetele de cerere ce au făcut obiectul dosarului nr. 476/40/2014. În revizuire nu s-a invocat motivul prevăzut de art. 509 pct. 8 din Codul de procedură civilă (contrarietate de hotărâri), pentru a fi posibil a se analiza situaţia dosarelor invocate în cerere, în legătură cu procedura de comunicare a deciziei de impunere din anul 2010 (în cadrul procesual corespunzător).
Prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată din 5 aprilie 2016, recurentul revizuent a reluat criticile privind existenţa unei duble impuneri, prescripţia dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale şi comunicarea deciziei de impunere din anul 2010.
Prin decizia nr.481/05.04.2016, Curtea de Apel Suceava – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a respins recursul, ca nefondat.
Prima instanţă a reţinut că din argumentaţia revizuentului şi din menţiunile exprese de la ultimul termen de judecată rezultă că, în susţinerea cererii sale, aceasta a înţeles să invoce motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 1 – revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Relativ la acest motiv de revizuire, prima instanţă a reţinut următoarele: „Este de observat însă că motivul de revizuire de la art. 509 pct. 1, în ipoteza minus petita, are în vedere strict pretenţiile deduse judecăţii, în sensul de drepturi revendicate, iar nu argumentele care susţin sau combat aceste pretenţii. Aşa fiind, nu s-ar putea susţine că, neobservând vreunul dintre argumentele formulate de reclamant, Tribunalul a pronunţat o soluţie supusă revizuirii.
În concret, se notează că cererea reclamantului a avut ca obiect anularea a două decizii de impunere şi, respectiv, a două decizii de soluţionare a contestaţiilor administrative, cereri asupra cărora instanţa s-a pronunţat, în sensul anulării parţiale şi, respectiv, al menţinerii actelor în discuţie. Pretinsa dublă impunere reprezintă un motiv de fapt al acţiunii, respectiv un argument în susţinerea nelegalităţii deciziilor contestate.
Se observă, aşadar, că în speţă nu este dată ipoteza neanalizării vreuneia dintre capetele de cerere care au făcut obiectul dosarului nr. 476/40/2014”.
Prin motivele de recurs se invocă faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra considerentului că deciziile de impunere contestate privesc aceeaşi perioadă si acelaşi debit.
Art. 509 al. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, are în vedere situaţia când nu s-a soluţionat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu si situaţia când nu a fost analizată o cerere de probatorii, un argument sau un motiv de apel ori de recurs. În sensul acestui text, prin lucru cerut trebuie să se înţeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia si au stabilit obiectul pricinii deduse judecăţii. Prin sentinţa nr. 916/2016, Tribunalul s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cuprinse în petitul acţiunii, aşa cum rezultă din dispozitivul acestei sentinţe. În cuprinsul cererii de revizuire, petentul critică pe fond sentinţa, criticile sale neîncadrându-se însă în vreun motiv de revizuire, aşa cum a reţinut prima instanţă în hotărârea recurată.
Cererea de revizuire este o cale extraordinară de atac si poate fi formulată doar pentru motivele expres si limitativ prevăzute de lege. Or, în speţă, prin cererea de revizuire formulată, petentul solicită de fapt rejudecarea cauzei exercitând în fapt un recurs la recurs. În plus, trebuie remarcat că recurentul nici nu critică printr-o argumentare suficient de pertinentă si concludentă considerentele primei instanţe privind lipsa de incidenţă a motivelor de revizuire reglementate de lege, reiterând o serie de motive ce privesc fondul cauzei.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat.
