SECHESTRU ASIGURATOR. BUNURI ASUPRA CĂRORA POATE
FI APLICAT. CONDIŢII. CAUŢIUNE.
Art.591 şi 379 Cod procedură civilă
Art.907,908 Cod comercial
Contractul părţilor, prin care se stabileşte întinderea
obligaţiilor, constituie act scris în sensul art.591 alin.1
Cod pr.civilă. Sechestrul asigurator în materie comercială
poate fi pus şi asupra unor bunuri imobile, însă plata
unei cauţiuni este obligatorie.
(Decizia nr.2194/R-C/25 iulie 2005)
Reclamanta S.C. „R” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C.
„C” S.R.L. pentru a se dispune înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra
bunurilor imobile ale acesteia, până la soluţionarea acţiunii ce face obiectul
unui dosar aflat pe rolul tribunalului.
În motivare, reclamanta a susţinut că este titulara unui drept de
creanţă faţă de pârâtă, drept ce rezultă dintr-un contract de intermediere
vânzări imobiliare, pârâta datorându-i 58.000 de euro.
Prin încheierea nr.137/CC/2005, Tribunalul Vâlcea a admis
cererea, a instituit sechestrul asigurator şi a dispus restituirea cauţiunii
reţinând, în esenţă, că pe rolul acestei instanţe se află o acţiune de drept
comun, prin care reclamanta solicită de la pârâtă o sumă de bani,
reprezentând daune interese compensatorii.
Recursul pârâtei a fost respins prin decizia nr.2194/R-C,
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 25 iulie 2005.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar a
apreciat că temeiul juridic al acţiunii reclamantei este reprezentat de
disp.art.591 alin.1 Cod pr.civilă şi nu de dispoziţiile alin.2 din acelaşi act
normativ, deoarece, între părţi, s-a încheiat un contract de intermediere a
cărei nerespectare, fie şi parţială, de către pârâtă, atrage obligaţia plăţii de către
aceasta a sumei de 10% din valoarea stabilită în mod consensual.
Această convenţie a părţilor s-a apreciat că răspunde cerinţelor
art.379 din Codul de procedură civilă, cu privire la certitudine, lichiditate şi
exigibilitate, prin aceea că întinderea daunelor este determinabilă cu ajutorul
actului de creanţă, iar cu actele depuse s-a dovedit efectuarea de vânzări de
către pârâtă, în afara contractului de intermediere, dar pe perioada cât acesta
era în vigoare.
Curtea a mai apreciat şi că litigiul, fiind de natură comercială, în
temeiul art.907 şi 908 Cod pr.civilă, reclamanta datora plata unei cauţiuni, iar
instanţei îi revenea datoria să fixeze cuantumul acesteia, nefiind incidente, aşa
cum s-a arătat, prevederile alin.2 din art.591 Cod pr.civilă.
Această cauţiune nu poate fi restituită după admiterea cererii, ea
constituind o garanţie de acoperire a eventualelor prejudicii produse prin
măsura asiguratorie.
Dispoziţiile Codului comercial constituie dreptul comun în
materie, însă, ele se completează cu prevederile Codului de procedură civilă,
inclusiv în ceea ce priveşte bunurile asupra cărora se poate aplica sechestrul.
Această formă de indisponibilizare, care asigură acţiunea, poate privi şi bunuri
imobile, nu numai mobile, aşa cum ar rezulta dintr-o primă lectură a
prevederilor art.907.
Textul se referă numai la bunurile mobile ale debitorului
„conform art.614 şi urm. din procedura civilă …”. Articolul 614 privea, într-
adevăr, numai bunurile mobile, însă aceste dispoziţii au fost modificate, aşa
încât trimiterea nu se poate referi, în prezent, decât la prevederile procedurale
în vigoare care permit luarea acestei măsuri asiguratorii, atât cu privire la
bunuri mobile cât şi la bunuri imobile.
A fost înlăturată şi critica din recurs, prin care se susţinea că s-a
instituit un sechestru asigurator pe bunuri de valoare mult mai mare decât
suma pretinsă, observându-se atât că o parte din acestea au fost înstrăinate,
dar şi că asupra restului există instituite şi înscrise alte garanţii cu grad de
preferinţă.
