SERVITUTE DE TRECERE. CONSTITUIRE. CONDIŢII.
Instanţa de apel a făcut în speţă o aplicare greşită a prevederilor
art.618 din Codul civil conform cărora, la constituirea servituţii de trecere trebuie să
se aleagă locul ce ar pricinui o mai puţină pagubă proprietarului fondului aservit.
Acest text de lege nu poate constitui temei al respingerii acţiunii în
crearea unei servituţi de trecere, astfel cum a procedat tribunalul în apel, ci constituie
doar o regulă de care să se ţină cont la stabilirea servituţii.
(Decizia civilă nr.62/R din 18 ianuarie 2006 pronunţată
de Curtea de Apel Piteşti).
Reclamanţii C. V. şi C. S. F. au solicitat în contradictoriu cu
pârâtul D. S. crearea unei servituţi de trecere pe terenul său, cu o lăţime
de 6 m., obligarea acestuia să le respecte dreptul de proprietate şi
posesie a unui teren în suprafaţă de 300 mp. şi să le plătească 1.500.000
lei despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a terenului ocupat pe
ultimii 3 ani.
S-a arătat că înainte de cooperativizare, terenul acestora şi
terenul pârâtului au format un singur trup de teren care aparţinea
autorilor lor şi avea ieşire la calea publică la strada Târgului, tocmai pe
terenul pe care îşi are gospodăria acesta din urmă şi ocupă fără nici un
drept suprafaţa de 300 mp. din terenul lor de 1.976 mp.
Prin sentinţa civilă nr.848 din 19 octombrie 2004, Judecătoria
Costeşti a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţi şi a
obligat pe pârât să permită acestora accesul pe latura de vest a terenului
său, situat în intravilanul oraşului, pe un drum cu o lăţime de 1,6 m. şi o
lungime de 67,3 m., fiind obligat şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut pe baza
probatoriului administrat în cauză, în esenţă, că în speţă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.616-618 din Codul civil, în sensul
că, terenul reclamanţilor ce măsoară 2006,36 mp., astfel cum a fost
identificat de către expert, reprezintă loc înfundat, iar între acesta şi
strada Târgului se interpune proprietatea pârâtului, astfel că se impune
crearea unei servituţi de trecere în lungime de 67,3 m. şi 1,6 m. lăţime, pe
terenul acestuia.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel
atât pârâtul, cât şi reclamanţii.
Pârâtul a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică,
întrucât situaţia de fapt nu este cea reţinută de instanţă, neavându-se în
vedere că pe traseul căii de acces stabilită sunt amplasate anexe
gospodăreşti, nefiind posibilă înfiinţarea căii de acces pe terenul acestuia.
Reclamanţii au susţinut că hotărârea este nelegală şi
netemeinică, întrucât în mod greşit prima instanţă nu a stabilit o servitute
de trecere potrivit expertizei tehnice efectuate în cauză, cu o lăţime de
4,5 m. şi o lungime de 67,3 m. amplasată pe extremitatea vestică,
înlăturând nejustificat această propunere şi reducând lăţimea drumului de
la 4,5 m. la 1,6 m.
Prin decizia civilă nr.997 din 3 octombrie 2005, Tribunalul
Argeş a admis apelul declarat de pârâtul D.S., a schimbat în tot sentinţa
în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Totodată s-a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva
aceleiaşi sentinţe şi i-a obligat pe aceştia să plătească pârâtului suma de
510 RON.
În motivarea deciziei, tribunalul a reţinut că apelul formulat
de către pârât este întemeiat, deoarece instanţa de fond a dat o
interpretare eronată a probelor administrate în ceea ce priveşte incidenţa
dispoziţiilor art.616-618 Cod civil şi calea de acces stabilită în favoarea
reclamanţilor apare nejustificat de păgubitoare pentru apelantul-pârât
care ar trebui să mute gardul construit pe temelie de beton şi să demoleze
gardul de la stradă.
S-a reţinut că reclamanţii ar avea alte posibilităţi de a ieşi la
una din cele două străzi, Târgului sau Ştrandului, prin crearea unui drum
pe oricare din celelalte proprietăţi învecinate cu posibilitatea reală de a-i
despăgubi cu teren corespunzător pe aceştia.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, tribunalul l-
a apreciat ca nefondat prin prisma motivării soluţiei, cu referire la apelul
pârâtului.
Faptul că terenurile părţilor au format un singur corp în
trecut, cu ieşire la stradă tocmai pe locul unde se află gospodăria
pârâtului, s-a reţinut că nu poate servi drept temei al admiterii unei
acţiuni în stabilirea servituţii de trecere.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs
reclamanţii susţinând că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii
şi că hotărârea conţine motive străine de natura pricinii, motive de
recurs încadrate în art.304 pct.9 şi 7 din Codul de procedură civilă.
Examinând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs
invocate, în raport de actele dosarului, Curtea a constatat recursul ca
fondat şi l-a admis ca atare, cu consecinţa modificării în parte, în sensul
că pe fond a menţinut sentinţa judecătoriei.
Totodată au fost menţinute şi celelalte dispoziţii ale deciziei
recurate, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că în speţă, s-a
stabilit cu expertiza efectuată în cauză la fond, cât şi cu expertiza
efectuată în apel, că între terenul celor doi reclamanţi şi calea publică se
află situat terenul pârâtului dobândit după anul 1962, anume suprafaţa
de 522 mp. de la C.A.P. cu actul de vânzare-cumpărare, iar potrivit Legii
nr.18/1991 i s-a constituit drept de proprietate pentru 1.000 mp., teren
care a aparţinut autorilor recurenţilor.
Potrivit situaţiei de fapt reţinute, rezultă cu certitudine că
terenul reclamanţilor este înfundat, situaţie în care erau aplicabile
dispoziţiile art.616 Cod civil care acordă dreptul de trecere peste locul
vecinului pentru asigurarea exploatării terenului acestora.
S-a stabilit că înfundarea proprietăţii reclamanţilor este străină
de conduita acestora şi că proprietatea pârâtului are o lăţime de 18 m.
Instanţa de apel a făcut în speţă o aplicare greşită a
prevederilor art.618 din Codul civil conform cărora, la constituirea
servituţii de trecere trebuie să se aleagă locul ce ar pricinui o mai puţină
pagubă proprietarului fondului aservit.
Acest text de lege nu poate constitui temei al respingerii
acţiunii în crearea unei servituţi de trecere, astfel cum a procedat
tribunalul în apel, ci constituie doar o regulă de care să se ţină cont la
stabilirea servituţii.
Argumentarea instanţei de apel în sensul că în situaţia
menţinerii căii de acces stabilită de către prima instanţă este necesar
mutarea gardurilor, nu conduce la respingerea acţiunii, ci eventual
constituie un temei pentru obligarea reclamanţilor la despăgubiri
conform dispoziţiilor art.616 din Codul civil, dacă pârâtul le solicită.
Prin urmare, decizia dată de tribunal în apel este nelegală fiind dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art.616 şi 618
din Codul civil, motivul de nelegalitate invocat fiind întemeiat, cu
consecinţa admiterii căii de atac declarată în modalitatea mai sus expusă.
