Art 616 Cod civil definineşte locul înfundat ca fiind acela care nu are nicio ieşire la calea publică. În aplicarea acestui text se are în vedere imposibilitatea absolută de a ieşi la calea publică, existentă atunci când terenul este înconjurat din toate părţile de alte fonduri, ale altor proprietari, precum şi cazurile în care ieşirea ar fi insuficientă, astfel încât folosinţa sa nu se poate face corespunzător, ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă.
Inconvenientele sau greutăţile pe care le-ar reprezenta trecerea la calea publică rămân la aprecierea instanţei, constituind o situaţie de fapt, urmând să se ţină seama şi de interesul celui ce urmează să suporte consecinţele servituţii, iar nu numai de interesul beneficiarului dreptului de servitute.
Drepturile subiective civile, aparţinând unor proprietari diferiţi, trebuie să fie exercitate astfel încât niciunul dintre aceşti titulari să nu sufere un prejudiciu mai mare decât inconvenientele normale care rezultă din coexistenţa drepturilor.Stabilind calitatea unui teren de loc înfundat şi existenţa servituţii de trecere, instanţa trebuie să aplice principiul echităţii, ţinând seama că dreptul de proprietate, ca drept real fundamental, nu poate fi grevat de sarcini decât în condiţii extraordinare.
La data de 21 septembrie 2006 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Corabia, sub nr.1539/213/2006, acţiunea civilă având ca obiect grăniţuire şi obligaţie de a face, promovată de reclamantul D.F., în contradictoriu cu pârâtul D. I.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că se învecinează pe latura de vest cu terenul proprietatea pârâtului şi că în ultima perioadă au apărut neînţelegeri referitoare la linia de hotar.
Aceste neînţelegeri au fost generate de amplasarea chiar pe linia de hotar a unor porţi pe care pârâtul le foloseşte pentru a avea acces la terenul său, deşi acesta nu are situaţia de loc înfundat, accesul la calea publică putându-se face şi prin spatele grădinii, respectiv pe latura de nord a terenurilor.
Pentru aceste motive a solicitat să fie stabilită, pe cale judecătorească, linia de hotar ce desparte proprietăţile vecine, pârâtul să fie obligat să desfiinţeze porţile existente pe hotarul dintre proprietăţi sau să fie autorizat să le desfiinţeze el însuşi pe cheltuiala pârâtului, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoz.art.584, 480 şi 274 c.pr.civ., a fost corespunzător timbrată.
La data de 01 noiembrie, pârâtul a formulat separat o cerere de chemare în judecată având ca obiect servitute de trecere, prin care a solicitat să se stabilească un drept de servitute de trecere pe terenul proprietatea reclamantului D.F.
În motivarea cererii, pârâtul reclamant a arătat că terenurile pe care află atât imobilul casă aparţinând reclamantului, cât şi imobilul său au aparţinut autorului comun D.T. I. – bunic al părinţilor părţilor.
A mai arătat reclamantul că la momentul în care autorul comun a hotărât împărţirea terenului între cei doi fii s-a avut în vedere ca ambele terenuri să aibă acces la drumul public, înţelegerea a fost respectată de părţi , astfel că se impune menţinerea situaţiei actuale prin recunoaşterea servituţii de trecere deja creată.
În şedinţa publică din 23 noiembrie 2006 s-a dispus conexarea celor două cauze, formându-se dosarul nr.1539/213/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 14 februarie 2007, Judecătoria Caracal a admis în parte acţiunea reclamantului D.F., obligând pârâtul D.M.I. să desfiinţeze porţile amplasate pe hotarul despărţitor al fondurilor limitrofe proprietatea părţilor.
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea promovată de pârâtul D.M.I., iar cheltuielile de judecată au fost compensate în totalitate.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul iar prin decizia civilă nr.152 din 16 mai 2007, pronunţată în dosar nr.1539/213/2006, Tribunalul Olt a respins apelul şi l-a obligat pe pârât la 400 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinând că terenul pârâtului are acces la calea publică şi nu se poate impune reclamantului suportarea unei servituţi de trecere.
Recursul declarat de recurentul pârât D.M.I., a fost apreciat ca nefundat, fiind respins pentru următoarele considerente.
Chiar dacă recurentul nu a indicat motivele de nelegalitate ale deciziei atacate, conform art. 304 c.p.c., se observă din motivarea făcută că se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 616 c. civ., critici ce se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 304 pct 9 c.p.c.
Potrivit art. 616 c.civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică poate reclama o trecere pe locul vecinului său, pentru exploatarea fondului. Textul este o reglementare legală ce acordă proprietarului unui fond înfundat, devenit fond dominant, dreptul de trecere pe locul vecinului, concretizat sub forma limitării exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit.
Problema de drept ce se cere dezbătută în speţă este aceea de a stabili dacă terenul proprietatea recurentului este loc înfundat în sensul textului expus. Codul civil se limitează la a defini locul înfundat ca fiind acela care nu are nici o ieşire la calea publică. În aplicarea acestui text se are în vedere imposibilitatea absolută de a ieşi la calea publică, existentă atunci când terenul este înconjurat din toate părţile de alte fonduri, ale altor proprietari, precum şi cazurile în care ieşirea ar fi insuficientă, astfel încât folosinţa sa nu se poate face corespunzător, ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă.
Atunci când locul are ieşire la calea publică pe un drum care este impracticabil în anumite împrejurări , dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, art. 616 c.civ. nu îşi găseşte aplicarea. Inconvenientele sau greutăţile pe care le-ar reprezenta trecerea la calea publică rămân la aprecierea instanţei, constituind o situaţie de fapt. În orice condiţii, instanţa trebuie să ţină seama şi de interesul celui ce urmează să suporte consecinţele servituţii, iar nu să aibă în vedere, în exclusivitate, interesul beneficiarului dreptului de servitute.
Drepturile subiective civile, aparţinând unor proprietari diferiţi, trebuie să fie exercitate astfel încât nici unul dintre aceşti titulari să nu sufere un prejudiciu mai mare decât inconvenientele normale care rezultă din coexistenţa drepturilor. Stabilind calitatea unui teren de loc înfundat şi existenţa servituţii de trecere, instanţa trebuie să aplice principiul echităţii, ţinând seama că dreptul de proprietate, ca drept real fundamental, nu poate fi grevat de sarcini decât în condiţii extraordinare.
În speţă, este dovedit atât din raportul de expertiză, cât şi din declaraţiile martorilor şi recunoaşterile părţilor că terenul recurentului nu constituie un loc înfundat în sensul imposibilităţii absolute de ieşire la calea publică, deoarece se învecinează pe una din laturi cu un drum de tarla.( De 284) folosit drept cale publică şi de alte persoane, ale căror terenuri au o configuraţie asemănătoare.
Recurentul susţine că ieşirea pe acest drum este greoaie, având de străbătut o distanţă mare de la construcţiile cu destinaţie de locuinţă, că pentru crearea unei alei de trece ar fi necesar să desfiinţeze anumite plantaţii aflate pe teren şi că drumul de tarla respectiv nu este uşor practicabil, tot timpul anului. Totodată, se susţine că, gospodăria sa fiind în intravilan, şi drumul public la care trebuie să aibă acces trebuie să fie tot în intravilan.
Toate aceste apărări sunt nerelevante pentru caracterizarea terenului său ca loc înfundat. Făcând aplicarea consideraţiilor teoretice de mai sus, rezultă că nu doar drumurile comunale din intravilan constituie drum public, ci şi cele create în scopul unor exploatări agricole, cum este cel la care are deschidere terenul recurentului. Faptul că acesta are de străbătut o distanţă mare de la casă până la acest drum sau că ar fi nevoit să facă anumite modificări culturilor şi plantaţiilor de pe terenul său nu sunt argumente suficiente pentru a dispune restrângerea exercitării dreptului de proprietate al intimatului asupra terenului său, deoarece cheltuielile necesare nu depăşesc posibilităţile normale ale unei familii din mediul rural iar desfiinţarea unor culturi nu aduce atingere dreptului de proprietate al recurentului.
Dreptul de proprietate privată, garantat în mod egal tuturor titularilor, prin art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, nu este un drept absolut, fiindu-i stabilite prin lege anumite limitări, astfel că instanţa, analizând legalitatea susţinerilor recurentului trebuie să aibă în vedere nu numai interesul acestuia de a ajunge la calea publică, ci şi pe cel al intimatului, de a-i fi protejată proprietatea şi care nu poate fi obligat să suporte dezafectarea unei părţi a terenului său doar pentru ca recurentul să nu facă anumite cheltuieli.
Susţinerile referitoare la destinaţia dată de proprietar terenului în litigiu nu au relevanţă, deoarece, deşi iniţial terenul a aparţinut unui singur proprietar (bunicul părţilor) ulterior a fost dobândit de doi proprietari diferiţi, situaţia juridică fiind modificată iar menţinerea drumului de trecere nefiind o obligaţie impusă intimatului. Dreptul de proprietate asupra căii actuale de acces nu s-a dobândit prin act sau servitute, astfel că recurentul nu poate invoca în favoarea sa starea anterioară de fapt.
Apreciind că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 616 c.civ., că nu există motive de nelegalitate a deciziei, recursul se va respinge, potrivit art. 312 c.p.c.
