Potrivit art. 993 alin.(3) C.civ. dacă din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată. În contextul în care reclamantul a solicitat ca desfacerea căsătoriei să se dispună cu reţinerea culpei sale exclusive, criticile acestuia sunt lipsite de orice urmă de interes legitim şi fără nici o relevanţă concretă în cauză. Efectul prezumţiei de neprezentare la interogatoriu a pârâtei este de mărturisire deplină sau început de dovadă, ori în cauză aceasta este în sensul reţinerii culpei exclusive a reclamantului.
Prin cererea formulată şi înregistrată la Judecătoria R.V. din data de 9 decembrie 2014, astfel cum a fost completată la data de 19 decembrie 2014, reclamantul M. M. G. a chemat-o în judecată pe pârâta M. M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei dintre ei din vina exclusivă a soţului reclamant; pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei; exercitarea în comun a autorităţii părinteşti cu privire la minorii M. I. R., şi M. M. F.; stabilirea domiciliului minorilor la tată, respectiv la adresa din Municipiul C., judeţul D.; obligarea pârâtei la pensie de întreţinere în favoarea celor doi minori, în raport de veniturile pe care le realizează; atribuirea către pârâtă a beneficiului contractului de închiriere cu privire la locuinţa construită prin programe ANL şi obligarea acesteia să plătească o indemnizaţie de instalare.
La data de 19 decembrie 2014 reclamantul şi-a completat cererea principală în sensul că a solicitat să se ia act că renunţă la capătul de cerere privind atribuirea către pârâtă a beneficiului contractului de închiriere, reiterând motivele de divorţ prezentate în cererea principală.
În fapt, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 15.09.2001, din căsătorie rezultând minorii M. I. R., şi M. M. F., stabilindu-şi domiciliul comun în casa părinţilor săi, în prezent pârâta domiciliază în locuinţa ANL atribuită din Fondul Locativ de Stat. A susţinut reclamantul că însă de la începutul căsătoriei între ei au existat anumite divergenţe care s-au acutizat în timp datorită firii dificile a pârâtei şi a geloziei excesive a acesteia.
În anul 2007 pârâta a intrat într-o relaţie extraconjugală însă la acel moment având copilul în vârstă de 5 ani au continuat relaţiile de căsătorie. Neînţelegerile s-au accentuat în primăvara anului 2013 când pârâta a început să-i adreseze foarte des injurii, expresii şi cuvinte jignitoare fără motiv şi pe fondul certurilor l-a agresat fizic, toate aceste aspecte având loc în prezenţa copiilor. Datorită faptului că sunt firi diametral opuse şi au puncte de vedere diferite cu privire la aspectele vieţii, au apărut discuţii tot mai dese care au dus la o evidentă răcire a relaţiilor, aşa încât relaţiile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 324, 373, 379 lit.b, 400, 529 şi următoarele C. civ.
În dovedirea cererii a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisurile anexate, ancheta psiho-socială şi proba cu doi martori.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
În motivare, pârâta a susţinut că de la începutul căsătoriei au locuit cu părinţii reclamantului şi cu cei doi minori rezultaţi din căsătorie şi niciodată nu a existat o stare tensionată care să conducă la despărţirea în fapt. Împreună cu părinţii reclamantului s-au ocupat de creşterea şi educarea minorilor care sunt ataşaţi de ambii părinţi, nu au fost traumatizaţi psihic de comportamentul ei. Nu a avut faţă de reclamant un comportament agresiv şi a fost alături de acesta când a avut probleme de sănătate. Dorinţa reclamantului de a se pronunţa divorţul este o rătăcire de moment, relaţiile nefiind grav şi iremediabil vătămate, în prezent locuind împreună, având o viaţă de familie normală.
În drept au fost invocate disp. art. 205 C.pr.civ. iar în dovedire a solicitat audierea celor doi martori propuşi de reclamant.
Potrivit disp. art. 127 C.pr.civ., s-a constatat că Judecătoria R.V. este competentă în soluţionarea cauzei.
Instanţa, în virtutea rolului activ, a dispus efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părţilor, Primăria mun. C. – Serviciul de autoritate Tutelară înaintând referatul întocmit cu adresa nr. 500 din 20 ianuarie 2015.
A fost audiată şi minora M. I. R., potrivit disp. art. 226 C.pr.civ. şi art. 264 C. civ .
Prin sentinţa civilă nr. 285/16.02.2015, Judecătoria R.V. a luat act că reclamantul renunţă la capătul de cerere privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere, a respins cererea având ca obiect divorţ cu minori, atribuire beneficiu contract de închiriere, formulată de reclamantul M.M.G. şi a luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la Primăria C. la data de 15 septembrie 2011, căsătoria fiind înregistrată în Registrul stării civile la nr. 1243 din aceeaşi dată, aşa cum rezultă din copia certificatului de căsătorie depus la dosar, stabilindu-şi domiciliul conjugal în Municipiul C., judeţul D., din căsătoria părţilor au rezultat minorii M. I. R. şi M. M. F..
Reclamantul în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a indicat un motiv temeinic care să conducă la desfacerea căsătoriei în înţelesul disp. art. 373, lit. b din noul C. Civ., precizând doar că între el şi pârâtă nu mai există comunicare şi sentimente de afecţiune, împrejurare ce generează reproşuri şi certuri între ei, fără a preciza în vreun fel care este culpa pârâtei în destrămarea relaţiilor de familie. Acestea în condiţiile în care declaraţiile martorilor audiaţi trebuie analizate şi interpretate prin prisma motivelor de divorţ invocate de reclamant şi raportat la acestea.
Răcirea relaţiilor dintre soţi, lipsa de comunicare şi afecţiune, afirmat ca motiv determinant de divorţ în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu este dovedit de către reclamant, cu mijloace de probă suficiente şi adecvate, sarcina probei revenind acestuia potrivit disp. art. 249 C.pr.civ..
Astfel din declaraţiile martorilor audiaţi M. M. şi M. T., părinţii reclamantului, rezultă că părţile sunt separate în fapt în prezent însă discuţiile existente între cei doi soţi nu s-ar datora culpei pârâtei, ci dimpotrivă faptului că reclamantul s-ar fi angajat într-o relaţie extraconjugală cu o altă femeie.
Martorii au arătat că părţile s-au înţeles bine la începutul căsătoriei până în luna iunie 2013, când între părţi au intervenit discuţii cu privire la o relaţie extraconjugală a reclamantului, cei doi soţi locuind în prezent în camere separate în apartamentul părţilor reclamantului. Martorii au precizat că discuţiile dintre soţi sunt normale într-o familie şi cei doi se pot împăca pentru a-şi creşte împreună cei doi copii ce sunt puternici ataşaţi de părinţi şi de bunici.
S-a reţinut din declaraţiile martorilor că cei doi soţi se sprijineau reciproc în problemele privind obţinerea locurilor de muncă şi probleme de sănătate. Părinţii reclamantului au menţionat că în prezent relaţia dintre soţi este tensionată din vina ambilor însă ,ca în orice familie, au apreciat că se poate rezolva această situaţie printr-o discuţie calmă, fără a-şi manifesta orgoliile.
Mai mult, minora M. I. R., ascultată în camera de consiliu, a arătat că nu doreşte ca părinţii ei să divorţeze şi vrea să stea împreună cu aceştia, cu fratele ei şi cu bunicii.
Instanţa dând eficienţă disp. art. 933 alin. 3 C.pr.civ. potrivit cărora „Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazurilor prev. de art. 943 C.pr.civ.”, dispoziţii care nu sunt incidente în cauză, întrucât din probele administrate nu s-a făcut dovada că părţile sunt separate în fapt de peste doi ani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi să se dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti asupra minorilor, stabilirea locuinţei minorilor la tată şi obligarea pârâtei să execute obligaţia de întreţinere prin plata unei pensii de întreţinere stabilită în funcţie de veniturile acesteia.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a parcurs în totalitate faza procedurii prealabile fixării primului termen de judecată, în sensul că după comunicarea cererii de chemare în judecată pârâtei nu s-a aşteptat expirarea termenului de 25 de zile de la comunicarea cererii, sau după caz depunerea de către pârâtă a întâmpinării anterior expirării acestui termen, emiţând la data de 23.12.2014 citaţiile pentru primul termen de judecată. Procedând astfel, apreciază că instanţa i-a produs o vătămare, în sensul că nu a avut posibilitatea pregătirii apărării faţă de pretenţiile pârâtei dat fiind faptul că locuieşte la o distanţă foarte mare de localitatea unde se află sediul instanţei, neavând astfel posibilitate să studieze dosarul înainte de termenele de judecată.
Întrucât pârâta a depus întâmpinarea după termenul prev. de art. 201 alin. 1 C.pr.civ. a solicitat decăderea acesteia din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii de ordine relativă, însă instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la această solicitare şi nu a aplicat pârâtei sancţiunea prev. de art. 208 alin. 2 C.pr.civ., a solicitat aplicarea disp. art. 358 C.pr.civ., întrucât pârâta nu s-a prezentat, fără motive temeinice la administrarea probei cu interogatoriu şi instanţa de fond nu s-a pronunţat nici cu privire la această solicitare.
A mai arătat că, deşi prin cererea iniţială a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei, în termen legal a modificat cererea de chemare în judecată solicitând desfacerea căsătoriei doar din culpa sa exclusivă, însă instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei aşa cum fusese formulat iniţial, din culpa pârâtei, apreciind că nu a invocat motive temeinice imputabile pârâtei care să conducă la desfacerea căsătoriei în înţelesul art. 373 lit. b C.civ. şi că din probele administrate nu reiese culpa pârâtei ci dimpotrivă culpa sa exclusivă întrucât s-a angajat într-o relaţie extraconjugală.
În susţinerea apelului s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi proba testimonială cu martori.
În drept au fost invocate disp. art. 466 şi urm. C.pr.civ.. art. 373, art. 379 lit. b, art. 400, art. 402, art. 529 C.civ.
Prin întâmpinarea formulată la data de 23 martie 2015 pârâta M. M. a solicitat respingerea apelului.
În motivare, pârâta a susţinut că instanţa de fond a respectat condiţiile prev. de art. 201 C.pr.civ. şi prin acordarea termenului de judecată nu s-a produs nicio vătămare apelantului-reclamant întrucât întâmpinările, depuse în termenul legal i-au fost comunicate şi nu a solicitat probe.
Apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică în baza probatoriului administrat. La respingerea acţiunii de divorţ au fost avute în vedere declaraţiile martorilor M. M. şi M. T., părinţii reclamantului, care au arătat că cei doi soţi locuiesc împreună, între ei există discuţii normale în familie, îşi pot creşte împreună copii, se sprijină reciproc în probleme privind obţinerea locurilor de muncă şi problemelor de sănătate şi că relaţiile de căsătorie pot continua.
De asemenea, arată că în cauză sunt aplicabile disp. art. 934 C.pr.civ. pentru ca divorţul să fie pronunţat din vina exclusivă a reclamantului, care prevede la art. 1 că se poate pronunţa o astfel de hotărâre, când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin doi ani de zile, însă din probele administrate nu rezultă acest lucru, întrucât locuiesc împreună, comportându-se ca doi soţi.
A mai arătat că relaţiile nu sunt grav şi iremediabil vătămate, căsătoria putând continua, apelantul-reclamant având o rătăcire de moment datorată stresului.
În drept, au fost invocate disp. art. 201, art. 358, art. 934 C.pr.civ.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 20.04.2015, apelantul-reclamant a reiterat motivele din cererea de apel.
În drept au fost invocate disp. art. 471 alin. 6 şi urm. C.pr.civ..
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma motivelor de apel invocate , instanţa a apreciat că apelul este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel privind nerespectarea termenelor procedurale prevăzute pentru faza regularizării cererii de chemare în judecată, instanţa a apreciat că sancţiunea ce poate interveni, prin raportare la interesul ocrotit, este aceea a nulităţii relative; în acest sens, reţinând incidenţa disp. art. 174-179 C.proc.civ., orice astfel de neregularitate ar fi trebuit invocată la primul termen ce a urmat săvârşirii neregularităţii, cu dovada vătămării produse, consecinţa nerespectării acestui termen fiind decăderea părţii din dreptul de a le mai invoca, cu atât mai mult în calea de atac.
Văzând actele procedurale întocmite în faţa instanţei de fond, respectiv încheierea de şedinţă a primului termen de judecată, s-a reţinut că reclamantul nu a înţeles să invoce neregularităţile procedurale privind nerespectarea termenului de depunere a întâmpinării.
La primul termen de judecată s-a reţinut numai prezenţa apelantului pârât căruia i-au fost încuviinţate probele solicitate. Lipsa intimatei pârâte a fost reţinută de instanţă şi la cel de-al doilea termen.
Aşadar, în acest context criticile formulate de apelantul reclamant sunt lipsite de interes, întrucât pentru intimată nu s-a încuviinţat nici o probă, efectele sancţiunii decăderii producându-se implicit.
Parcurgerea fazei de regularizare are ca scop o mai bună organizare a procedurilor judiciare prin evitarea amânărilor în cursul cercetării judecătoreşti. În cauză acest deziderat a fost atins în condiţiile în care apelantul reclamant primind întâmpinarea la cel de-al doilea termen, aceasta fiindu-i înmânată de instanţă, nu a înţeles să–şi valorifice dreptul la amânarea judecăţii pentru a lua cunoştinţă de apărarea intimatei pârâte. Aşadar, această critică nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte refuzul intimatei pârâte de a se prezenta la administrarea probei cu interogatoriul, acesta este un drept şi nu o obligaţie, aşadar, modalitatea în care partea în patrimoniul căreia se găseşte acel drept şi-l exercită, nu poate fi cauză de nelegalitatea a hotărârii.
În ceea ce priveşte incidenţa disp. art. 358 C.pr.civ., apelantul omite a avea în vedere consecinţele juridice ale refuzului de prezentare la interogatoriu. Legea instituie prin acest text de lege o prezumţie a cărei aplicabilitate este lăsată la latitudinea suverană a instanţei de judecată care poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă scrisă.
În contextul în care apelantul reclamant şi-a modificat acţiunea solicitând ca desfacerea căsătoriei să se dispună cu reţinerea culpei sale exclusive, criticile acestuia sunt lipsite de orice urmă de interes legitim şi fără nici o relevanţă concretă în cauză.
Efectul prezumţiei de neprezentare la interogatoriu este de mărturisire deplină sau început de dovadă, ori în cauză aceasta este în sensul aprecierii culpei exclusive a apelantului reclamant, sens în care de altfel a dispus şi instanţa de fond.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa a apreciat asupra lipsei de incidenţă practică a criticilor apelantului, întrucât măsurile procesuale luate în cauză şi pe care, de altfel, le critică, nu i-au adus nici o vătămare.
Instanţa de fond, analizând materialul probator administrat în cauză, respectiv martorii audiaţi la cererea acestuia şi înscrisuri, a reţinut culpa exclusivă a apelantului reclamant la destrămarea relaţiilor de familie în acord cu pretenţiile acestuia.
Cu toate acestea soluţia de admitere a cererii de divorţ nu a putut fi primită nici de instanţa de control judiciar, ca urmare a impedimentelor legislative şi pe care instanţa de fond le-a reţinut corect. Conform disp. art. 933 alin. 3 C.pr.civ. dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazurilor prev. de art. 943 C.pr.civ.”, dispoziţii care nu sunt incidente în cauză, întrucât din probele administrate nu s-a făcut dovada că părţile sunt separate în fapt de peste doi ani.
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul disp. art. 480 C.pr.civ.. a fost respins apelul ca nefondat.
