Reclamantul S.C., cetăţean român, a chemat în judecată pe T.C., cetăţean italian pentru desfacerea căsătoriei, stabilirea autorităţii exclusive asupra minorei şi obligarea mamei la pensie de întreţinere. Ambele instanţe de fond au respins cererea constatand existenta autorităţii de lucru judecat.
Nu operează excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la o cerere de divorţ anterioară, respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române, în situaţia în care, între timp, s-au schimbat împrejurările de fapt ce au determinat această soluţie, iar în prezent este îndeplinit unul dintre criteriile alternative prevăzute de art. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003.
În privinţa excepţiei de necompetenţă materială a instanţelor române de a soluţiona cererea de stabilire a autorităţii părinteşti, Curtea a dat îndrumări în rejudecarea cauzei după casare, legate de aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. 1 lit. a, b şi art. 10 din Regulamentul (CE) 2201/2003, în condiţiile în care minorul a fost subiectul unei cereri de înapoiere a copilului răpit în baza Convenţiei de la Haga 1980, cerere soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1979/2010 a Tribunalului Bucureşti.
Decizia civilă nr. 55/R din 05.02.2014 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea înregistrată la judecătoria Tecuci sub nr. 1089/324/2011 din 09.03.2011, reclamantul S.C., cetăţean român, a chemat în judecată pe pârâta T.C. – cetăţean italian, cu reşedinţa în Italia, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
– desfacerea căsătoriei încheiate în Italia şi transcrisă sub nr. 237/22.09.2008 la P.T., jud. Galaţi;
– încredinţarea către reclamantul-tată spre creştere şi educare a minorului S. G.M.;
– obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului până la majoratul copilului.
În susţinerea acţiunii reclamantul a indicat că s-a căsătorit la 23.12.2005 în Italia, iar la 22.09.2008 după mutarea părţilor în România, căsătoria a fost transcrisă în registrele de stare civilă ale Primăriei Tecuci.
Din căsătoria lor a rezultat minorul G.M.
La data de 23.09.2008, urmare a neînţelegerilor apărute între părţi reclamantul a promovat acţiunea de divorţ ce a făcut obiectul dosarului nr. 3264/324/2008, motivele acelei cereri păstrându-şi valabilitatea şi în continuare.
Iniţial cererea de divorţ a fost admisă însă, ulterior, în rejudecare (dosar nr.5339/324/2009) instanţele române s-au declarat necompetente.
Reclamantul a precizat că obiectul cauzei fiind un divorţ cu elemente de extraneitate, competenţa de soluţionare a dosarului se determină potrivit criteriilor impuse de art.3 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
In susţinerea cererii, reclamantul a depus la dosar următoarele înscrisuri în fotocopie: certificat naştere S.G.M., cererea de divorţ ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 3264/324/2008 înregistrat la Judecătoria Tecuci, sentinţa civilă nr.2756/18 decembrie 2008 a Judecătoriei Tecuci, decizia civilă nr. 232/6 octombrie 2009 a Tribunalului Galaţi, sentinţa civilă nr.584/2010 a Judecătoriei Tecuci, decizia civilă nr. 188/7 octombrie 2010 a Tribunalului Galaţi, certificat de căsătorie.
Pârâta, prin apărător ales din Bucureşti – avocat G.A. a formulat întâmpinare, invocând pe cale excepţie :
– necompetenţa instanţelor româneşti, invocând sentinţa civilă nr.584/1.03.2010;
– autoritatea de lucru judecat în raport cu sentinţa nr.584/1.03.2010.
A motivat de asemenea, că instanţa competentă să soluţioneze divorţul părţilor este instanţa de la reşedinţa obişnuită a soţilor unde continuă să locuiască T.C.
In legătură cu încredinţarea minorului a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1979/15.12.2010 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, în aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980 privind sustragerea internaţională de copii, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Justiţiei în calitate de Autoritate Centrală pentru aplicarea Convenţiei şi s-a dispus înapoierea minorului G.M. la reşedinţa obişnuită din Italia, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă, respectiv până la 23 martie 2011, dar că reclamantul a refuzat să execute această hotărâre judecătorească, astfel se ridică problema competenţei generale a Judecătoriei Tecuci de a soluţiona problema încredinţării minorului S.M.G.
În combaterea acţiunii şi dovedirea susţinerilor din întâmpinare pârâta a depus în cauză următoarele înscrisuri: sentinţa civilă nr. 584/2010 a Judecătoriei Tecuci, decizia civilă nr.188/2010 a Tribunalului Galaţi, decizia civilă nr.188/2010 a Tribunalului Galaţi, sentinţa civilă nr. 1979/15.12.2010 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, încheierea de încuviinţare a executării silite din 3 noiembrie 2011 a Judecătoriei Tecuci, procesul verbal încheiat de către executorul judecătoresc G.R., procesul verbal din 11.05.2011 încheiat de executorul judecătoresc G.R., adresă formulată de T.C. către Ministerul Justiţiei, proces verbal încheiat de autoritatea tutelară Tecuci la data de 16.05.2011, procură specială de reprezentare.
La solicitarea reclamantului au fost încuviinţaţi şi audiaţi în cauză martorii G.M. şi A.C.
În cauză s-au efectuat două referate de anchetă socială la domiciliile ambelor părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 508/06.03.2012, Judecătoria Tecuci a respins ca nefondată excepţia de necompetenţă a instanţelor române şi excepţia autorităţii de lucru judecat. A admis acţiunea principală având ca obiect – divorţ formulată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâta T.C. cu reşedinţa în Italia, şi cererile accesorii şi în consecinţă: a declarat desfăcută căsătoria încheiată la data de 23 decembrie 2005 în Italia şi înregistrată sub nr.237/22 septembrie 2008 la SPCLEP Tecuci ca urmare a transcrierii, din vina ambelor părţi. A constatat că după căsătorie, pârâta şi-a păstrat numele de T. Conform art. 379 Noul Cod Civil a stabilit ca autoritatea părintească asupra minorului S.G.M., născut la data de 30 martie 2007, să revină în comun ambilor părinţi.
A stabilit locuinţa minorului S.G.M. la reclamantul tată, adică în Tecuci, judeţul Galaţi. A obligat pe pârâta-mamă să plătească în favoarea minorului S.G.M., cu titlul de pensie lunară de întreţinere suma de 125 euro, începând cu data de 9.03.2011 şi până la majorat. A luat act că nu s-a solicitat plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reținut, în principal, că în cauză, sunt aplicabile art. 3 alin. 1 lit. a, 3 liniuţa a 6-a din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea, executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
Instanţa de fond a reţinut din probatoriul administrat-înscrisuri, depoziţii de martori – că reclamantul a dus-o pe pârâtă în Italia în decembrie 2008 ulterior, în ianuarie 2009, întorcându-se în ţară şi stabilindu-şi domiciliul în Tecuci, cum până la data introducerii celei de-a doua acţiuni de divorţ – 09.03.2011 – reclamantul a locuit în Tecuci şi nu s-a făcut dovada promovării unei acţiuni de divorţ în Italia. Judecătoria Tecuci a apreciat că s-au schimbat împrejurările de fapt avute în vedere la pronunţarea sentinţei civile 584/2010 a aceleiaşi instanţe.
În temeiul art. 1201 Cod civil instanţa a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată faţă de sentinţa civilă 584/2010 a Judecătoriei Tecuci irevocabilă la 22.06.2011 întrucât prin menţionata hotărâre nu s-a soluţionat fondul procesului.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că relaţiile de familie sunt grav şi iremediabil vătămate pe fondul neînţelegerilor dintre părţi, bazate pe schimbarea domiciliului comun în România şi de boala pârâtei despre care reclamantul a aflat întâmplător, după căsătorie.
Făcând aplicarea prevederilor art. 483, art. 397 şi art. 400 Noul Cod Civil şi văzând concluziile referatului de anchetă psihosocială efectuat în cauză, instanța a apreciat că interesul suprem al minorului este de a-i fi stabilit la tată (reclamant), mama urmând a fi obligată să contribuie material la întreţinerea minorului, autoritatea părintească revenind în comun ambilor părinţi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta invocând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 282, 295 Cod civil coroborat cu dispoziţiile art. 157 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 şi Regulamentului CE nr.2201/2003.
Apelanta a susţinut că instanţele de judecată din România s-au pronunţat irevocabil statuând-prin sentinţa nr. 584/01.03.2010 pronunţată de Judecătoria Tecuci, definitivă prin decizia civilă nr.188/07.10.2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi irevocabilă prin respingerea recursului de Curtea de Apel Galaţi la 11.03.2010 – că cererea de divorţ este de competenţa instanţelor de judecată din Italia.
A susţinut de asemenea, apelanta că în mod greşit instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 1201 Cod civil, coroborat cu art. 163 şi 166 Cod procedură civilă în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. a, pct. 2 şi pct. 3 din Regulamentul CE nr.2201/2003.
Apelanta a menţionat de asemenea, că instanţa de fond a respins greşit excepţia de necompetenţă a instanţelor judecătoreşti române cu privire la încredinţarea minorului părţilor, stabilirea autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei acestuia în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 179/15.12.2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a dispus înapoierea minorului G.M. la reşedinţa din Italia, iar prin încheierea din 03.05.2011 Judecătoria Tecuci a încuviinţat executarea silită, hotărârea nefiind pusă în executare din culpa exclusivă a reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 84/14.03.2013 a Tribunalului Galaţi s-a admis apelul declarat de pârâtă şi s-a respins acţiunea prin prisma excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură care odată admisă are ca posibil efect declinarea la o altă instanţă sau organe cu activitate jurisdicțională, respingerea cererii ca inadmisibilă sau respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române-cazul în speţă.
Excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond pentru că este în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune astfel că faţă de caracterul impus de art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, ar trebui soluţionată după soluţionarea excepţiei de procedură invocată.
Cum însă instanţa de fond s-a declarat competentă să soluţioneze pricina pronunţându-se pe fondul acesteia, excepţia autorităţii de lucru judecat se impune a fi analizată prioritar întrucât instanţa de control judiciar este chemată să verifice dacă reclamantul are sau nu exerciţiul dreptului la acţiune, respectiv dreptul de a învesti instanța – competentă sau necompetentă – cu soluţionarea pricinii.
Excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiară şi a fost admisă ca atare, pentru considerentele care vor fi expuse.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică în esenţă faptul că o cerere nu poate fi soluţionată definitiv decât o singură dată, principiul puterii lucrului judecat împiedicând nu doar judecarea unui proces terminat – cu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi – ci şi infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitive, printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară pronunţată în alt proces.
Este adevărat că se bucură de putere de lucru judecat hotărârea prin care acţiunea s-a soluţionat în fond per a contrario nu şi atunci când a fost judecată în temeiul unei excepţii procesuale-cazul în speţă în care Judecătoria Tecuci prin sentinţa civilă nr. 548/01.03.2009 şi Tribunalul Galaţi prin decizia civilă nr. 188/2010, au statuat că acţiunea de divorţ a părţilor nu este de competenţa instanţelor române.
Cum însă în prezenta cauză reclamantul a formulat acţiune de divorţ la 05.04.2011 precizând expres „motivele acelei cereri îşi păstrează valabilitatea şi le susţin în continuare” – făcând referire la acţiunea de divorţ care a făcut obiectul dosarului nr.3264/324/2008 în rejudecare dosar nr. 5339/324/2009, anterior rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 548/01.03.2009 a Judecătoriei Tecuci, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri nu poate fi înlăturată întrucât nu s-au schimbat condiţiile şi temeiurile avute în vedere la pronunţarea acesteia, căsătoria părţilor nefiind desfăcută.
Reclamantul a susţinut prin acţiunea formulată în 2008 că părţile au domiciliul comun în mun. Tecuci, pârâta a fost citată pentru divorţ la domiciliul indicat, dar probatoriul administrat în apel a dovedit o altă situaţie decât cea prezentată de reclamant, respectiv împrejurarea că pârâta avea locuinţa statornică în Italia unde părţile s-au căsătorit, minorul fiind născut în Italia unde părţile au avut reşedinţa comună.
Unul din efectele lucrului judecat este obligativitatea pentru părţi a hotărârii pronunţate şi câtă vreme prin hotărârea definitivă – şi ulterior irevocabilă – s-a hotărât că divorţul părţilor nu este de competenţa instanţei române, până la rămânerea irevocabilă a sentinţei, reclamantul nu putea formula o altă acţiune având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză fără să încalce puterea lucrului judecat, în condiţiile în care potrivit art. 39 alin. 1 C. fam. modificat prin Legea 202/2010 căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a susţinut în esenţă, următoarele:
1) În cauză este vorba de un divorţ cu elemente de extraneitate, iar competenţa se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003.
În primul dosar de divorţ, soluţionat irevocabil, instanţele române au respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române, deoarece la acel moment, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 lit. a pct. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003.
A doua acţiune a fost promovată la 08.03.2011, dată la care reclamantul locuia în România de aproape 3 ani.
A solicitat casarea în întregime a deciziei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru a se pronunţa asupra divorţului şi stabilirii autorităţii părinteşti.
Recursul este fondat din considerentele ce se vor arăta în continuare:
Problema de drept pe care Curtea trebuie să o rezolve este dacă operează excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la o cerere de divorţ respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române, în situaţia în care, între timp, s-au schimbat împrejurările de fapt ce au determinat această soluţie, iar în prezent este îndeplinit unul dintre criteriile alternative prevăzute de art. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003, ce conferă competenţă instanţelor române.
Curtea apreciază că nu poate fi primită această excepţie a autorităţii de lucru judecat.
Articolul 3 din Regulamentul Bruxelles II bis enumeră şapte criterii alternative de competenţă, în materie de divorţ, rămânând la latitudinea reclamantului să aleagă una dintre instanţele ce îndeplinesc acest criterii.
Faptul că la momentul judecării primei cereri de divorţ, instanțele române nu îndeplineau aceste condiţii, nu împiedică ulterior, promovarea unei alte cereri de divorţ, în faţa instanţelor române, atunci când criteriile sunt îndeplinite şi, bineînţeles, în situaţia în care, între timp, nu a fost sesizată o altă instanţă competentă dintr-un stat membru, cu o cerere similară.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 584/01.03.2010 a Judecătoriei Tecuci, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 188/07.10.2010 a Tribunalului Galaţi şi decizia civilă nr. 389/22.06.2011 a Curţii de Apel Galaţi, s-a respins ca nefiind de competenţa instanţelor române cererea de divorţ şi încredinţare minori formulată de reclamantul S.C.
Pentru a decide astfel, instanţele au reţinut că la data promovării acţiunii (anul 2008) nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de criteriile alternative de competenţă instituite de art. 3 lit. a şi b din Regulamentul (CE) 2201/2003, astfel încât instanţele române nu erau competente general să soluţioneze cauza.
Faptul că la momentul sesizării instanţelor române în anul 2008, acestea nu erau competente să soluţioneze cauza, în baza normelor prevăzute de art. 3 din Regulamentul Bruxelles II bis, nu exclude posibilitatea ca la un moment ulterior, datorită schimbărilor împrejurărilor de fapt, instanţele române să devină competente general.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul s-a reîntors în ţară, stabilindu-şi reşedinţa obişnuită în Tecuci, unde locuieşte neîntrerupt din luna ianuarie 2009.
Una dintre ipotezele avute în vedere de legiuitorul european este „instanţa reşedinţei obişnuite a reclamantului, în cazul în care a locuit acolo cel puţin 6 luni imediat înaintea introducerii cererii şi este cetăţean al statului respectiv” (art. 3 alin. 1 lit. a pct. 6 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003).
În concluzie, raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, potrivit căreia din ianuarie 2009 şi până la data introducerii acţiunii – 09.03.2011 reclamantul, cetăţean român, a locuit cel puţin 6 luni în ţară, în mod greşit Tribunalul a respins acţiunea de divorţ, prevalându-se de dispoziţiile art. 166 Cod procedură civilă şi art. 1201 Cod civil.
Din aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, având în vedere că instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea urmează să caseze în tot decizia civilă şi să trimită cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Galaţi.
În rejudecarea cauzei după casare, Tribunalul va avea în vedere şi următoarele aspecte:
Alături de cererea de divorţ, reclamantul a mai solicitat ca instanţa să se pronunţe cu privire la răspunderea părintească asupra minorului G.M., cerere soluţionată pe fond de Judecătoria Tecuci prin sentinţa civilă nr. 508/06.03.2012.
În rejudecarea cauzei după casare, în analiza motivului III de apel al pârâtei T.C., ce vizează excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, cu privire la acest capăt de cerere, Tribunalul va avea în vedere următoarele aspecte:
Ca regulă, dispoziţiile art. 12(1) lit. a şi b din Regulamentul (CE) 2201/2003 permit o prorogare de competenţă în favoarea instanţei ce soluţionează divorţul, dar numai în situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească în privința copilului;
competenţa instanţei să fie acceptată expres sau în orice mod neechivoc de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti;
competenţa acelei instanţe este în interesul superior al copilului.
În plus, Tribunalul urmează să analizeze circumstanţele particulare ale speţei, potrivit cărora minorul G.M. a fost subiectul unei cereri de înapoiere a copilului răpit în baza Convenţiei de la Haga 198 şi art. 10 din Regulamentul (CE) 2001/2003.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1979/15.12.2010 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în aplicarea Regulamentului (CE) 2201/2003 şi a Convenţiei de la Haga 1980 privind răpirea internaţională de copii, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală, în numele mamei T.C. şi s-a dispus înapoierea minorului G.M., la reşedinţa obişnuită din Italia, în termen de o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Nici până în prezent, urmare a opoziţiei tatălui, hotărârea nu a putut fi pusă în executare.
Pentru a descuraja răpirile de copii în Statele membre, art. 10 din Regulamentul (CE) 2201/2003 garantează ca instanţele din statul membru în care copilul avea reşedinţa obişnuită înainte de răpire („statul membru de origine”) rămân competente să decidă cu privire la fondul cauzei, chiar şi după răpire.
Competenţa poate fi atribuită instanţelor din noul stat, numai în condiţii foarte stricte, prevăzute de art. 10 lit. a sau b din Regulamentul (CE) 2201/2003, condiţii ce urmează să fie analizate de Tribunal.
