Interpretarea şi aplicarea art.1 alin.3 şi art. 2 din Codul familiei, corelate cu art. 617 alin. 1 C.pr.civ.
Potrivit art. 1 alin. 3 din Codul familiei, familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi, articolul 2 din cod arătând că relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să îşi acorde unul altuia sprijin moral şi material. O separaţie în fapt îndelungată (de mai mult de 10 ani) transformă căsătoria într-o formă fără fond, aceasta pierzându-şi sensul definit în art. 2 din Codul familiei şi rămânând o simplă legătură juridică.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 143 din 23 octombrie 2008
Tribunalul Iaşi a respins apelul pârâtei T.S. şi a păstrat hotărârea Judecătoriei Iaşi, de desfacere a căsătoriei reclamantului T.I. cu pârâta T.S., din vina ambilor soţi.
Tribunalul a reţinut că, pentru a desface căsătoria, este necesar ca instanţa să constate existenţa unor motive temeinice care să fi vătămat atât de grav şi de iremediabil raporturile dintre soţi încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă.
Reanalizând întregul material probator administrat în cauză, tribunalul a reţinut ca fiind pe deplin dovedită următoarea situaţie de fapt: cei doi soţi sunt separaţi în fapt de mai bine de 10 ani. Separarea soţilor pe o perioadă atât de lungă de timp constituie un motiv temeinic de divorţ şi care conduce la ideea imposibilităţii reluării convieţuirii.
Fundamentul stabilităţii căsătoriei îl constituie esenţa morală a acesteia, adică afecţiunea şi înclinaţia reciprocă a soţilor, completată cu sentimentul datoriei morale faţă de familie şi societate cu comunitatea spirituală, ori fără o mare prietenie dintre soţi nu poate să se întemeieze o căsătorie trainică.
În cazul de faţă, pe perioada separării cei doi soţi şi-au clădit vieţi separate şi nu se mai poate vorbi de sentimente de afecţiune, de datorie morală, de prietenie de natura celor existente într-un cuplu real.
La acest moment căsătoria părţilor nu mai poate oferi nimic, fiind doar o formă fără fond, relaţiile dintre soţi devenind pur formale.
În concluzie scopul căsătoriei nu mai poate fi atins, divorţul fiind singurul remediu, a considerat tribunalul.
Prima instanţă a reţinut corect că destrămarea relaţiilor de căsătorie se datorează atât reclamantului cât şi pârâtei-apelante care nu a ştiut să gestioneze criza familială, adresându-i reclamantului permanent „reproşuri”.
Faţă de cele expuse mai sus, tribunalul a reţinut că raporturile dintre părţi sunt în mod cert, grav şi iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei în aceleaşi condiţii care s-au dovedit a fi pentru ambii soţi motive de frustrări, nemulţumiri şi neîmplinire a devenit imposibilă.
Împotriva deciziei a declarat recurs T.S., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului ea arată că atât decizia tribunalului cât şi sentinţa judecătoriei sunt nelegale, sub aspectul culpei reţinute în sarcina sa la destrămarea raporturilor de familie. Recurenta a susţinut că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă în faţa instanţei, tribunalul stabilind greşit că o separaţie în fapt a soţilor pe o perioadă lungă (deşi s-a dovedit că nu a fost o separaţie propriu-zisă, iar aceasta a fost vremelnică) constituie un motiv temeinic de divorţ, care conduce la imposibilitatea reluării convieţuirii.
T.S. a învederat că nu s-a făcut în nici un fel dovada vreunei culpe care să îi aparţină în destrămarea raporturilor de familie, reclamantul fiind acela care a iniţiat relaţii extraconjugale în numeroase rânduri.
Recurenta a arătat că primele două instanţe nu fac nici o referire la împrejurarea că acţiunea de divorţ, promovată de soţ în anul 1990, a fost respinsă tocmai pentru că s-a constatat că el este cel vinovat de destrămarea relaţiilor de familie. T.S. a susţinut că martorii propuşi de ea au relatat că reclamantul a părăsit domiciliul conjugal pentru că iniţiase o relaţie extraconjugală şi că dânsa a luptat constant pentru salvarea căsniciei (a se vedea depoziţiile lui G.M.). Recurenta a pretins că este surprinzătoare reţinerea instanţei de fond, potrivit cu care ea îi făcea soţului reproşuri şi era materialistă. Pârâta a susţinut că această motivare se bazează pe o supoziţie a martorei S.E., propusă de reclamant, a cărei declaraţie este în contradicţie cu toate celelalte probe.
T.S. a mai învederat că şi la acest moment părţile se înţeleg foarte bine, separaţia în fapt reţinută de primele două instanţe nefiind una în adevăratul sens al cuvântului, ea existând cu intermitenţe. Recurenta a arătat că nejustificat s-a dat o valoare probantă mai mare dovezilor prezentate de reclamant, hotărârile apărând ca părtinitoare. În fine, ea a arătat că a fost încălcat principiul consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil.
Intimatul T.I. nu a depus întâmpinare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este nefondat.
Punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă, în care pot fi încadrate argumentele prezentate de recurentă, nu este aplicabil în cauză, atât timp cât judecătoria – dispunând desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi – şi tribunalul – respingând apelul pârâtei – au interpretat şi aplicat judicios dispoziţiile legale care reglementează materia divorţului, în special art. 38(1) din Codul familiei şi art. 617(1) Cod procedură civilă. O parte importantă din motivarea recursului este consacrată criticilor vizând modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt. Asemenea critici nu mai pot fi – însă – examinate în recurs, punctul 11 al art. 304 Cod procedură civilă – care permitea o astfel de analiză – fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, curtea de apel nu poate modifica – în recurs – situaţia de fapt stabilită de tribunal, căreia i-a aplicat prevederile legale citate mai sus. Instanţa de recurs a constatat că este judicioasă concluzia tribunalului, potrivit căreia căsătoria părţilor nu mai poate continua, reluarea convieţuirii fiind imposibilă. Curtea de apel a reţinut că – potrivit art. 1 alineat 3 din Codul familiei – familia are la bază căsătoria liber consimţită dintre soţi, art. 2 din cod arătând că relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Principiul stabilit în textul legal citat nu-şi mai găseşte aplicarea în practică în familia T., separaţia îndelungată transformând căsătoria într-o formă fără fond, răceala dintre soţi fiind ireversibilă şi căsătoria pierzându-şi sensul definit în art. 2 din Codul familiei şi rămânând o simplă legătură juridică.
Instanţa de recurs a mai reţinut că în materia divorţului operează dispoziţiile speciale ale art. 617 alineat (1) Cod procedură civilă, divorţul putând fi pronunţat din vina ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese culpa amândurora.
În fine, curtea a constatat că nu este detaliată critica vizând nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Din examinarea hotărârilor primelor două instanţe şi a modului în care s-a derulat procedura judiciară nu rezultă încălcarea – într-o formă sau alta – a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Raportat considerentelor expuse, curtea, în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, a respins recursul, menţinând decizia Tribunalului Iaşi.
