Infracţiunea de tâlhărie – reţinerea formei continuate a infracţiunii în situaţia afectării patrimoniului unor persoane diferite;
Analiza probelor administrate în cursul procesului penal – valoarea probantă a declaraţiei martorului ocular care nu a putut fi audiat de instanţa de judecată în condiţii de contradictorialitate; aplicarea principiului in dubio pro reo.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi din data de 01.04.2010 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul S.N., pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prev. de art. 211 alin. 1, 2 lit. b, c cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. şi tâlhărie urmată de moartea victimei prev. de art. 211 alin. 1, 3 cu aplic. art. 37 lit. a C.pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a C.pen.
În fapt, în actul de sesizare a instanţei de judecată s-a reţinut că în noaptea de 21/22.11.2009, în jurul orelor 22:30-23:00, inculpatul S.N. a venit, însoţit de un alt tânăr, la locul în care părţile vătămate R.Z. şi C.M. dormeau împreună cu martorul A.M., respectiv în cartierul Dacia, la intersecţia străzilor Buridava şi Vitejilor. Aici inculpatul a început să le vorbească urât şi să-i ameninţe pe cei trei boschetari, solicitându-le banii pe care-i aveau asupra lor. De frică, partea vătămată R.Z. i-a dat inculpatului suma de 3 lei iar C.M. suma de 6 lei. Întrucât martorul A.M. nu avea bani asupra lui inculpatul l-a ameninţat atât pe el cat si pe cele doua părţi vătămate ca, daca pana in seara următoare nu ii mai fac rost de suma de 60 lei îi va bate pana îi va omorî. Apoi inculpatul si însoţitorul său s-au îndepărtat de grupul celor trei. In urma lui, martorul A.M. si partea vatamata C.M. au început sa consume dintr-o sticla de vin in timp ce martora R.Z. s-a culcat. In acest timp, inculpatul s-a deplasat pe spaţiul verde unde aşezat pe o plapuma dormea victima V.V. si a început sa-l lovească cerându-i totodată banii pe care ii avea asupra lui. Întrucât scena se derula foarte aproape de locul unde se găsea martorul A.M., respectiv la distanta de 5-6 metri, acesta din urma a putut vedea cum inculpatul l-a lovit de mai multe ori cu picioarele pe V.V., mai exact cu talpa adidaşilor cu care inculpatul era încaltat cu precădere in zona capului si pieptului, trantindu-l pe spate. A căutat apoi sub salteaua pe care dormea victima si si-a însusit suma de 11 lei. Cum inculpatul ştia ca fusese văzut de către martor a mers apoi la acesta si l-a ameninţat din nou ca, daca va spune ceva la politie, ii va omorî pentru ca lui oricum nu ii este frica si a mai făcut puşcărie. Pentru a fi mai convingător inculpatul l-a ameninţat pe martor cu un cuţit cu buton moment in care martorul avea sa vadă asupra inculpatului bancnota de 100 de mii lei vechi pe care o sustrăsese de la victima V.V.. De frica inculpatului, martorul nu a avut curajul sa meargă la locul unde rămăsese victima V.V. insa starea acesteia a fost sesizata de către alţi martori ce treceau prin zona si care au anunţat salvarea. Victima a decedat insa in mai puţin de 24 de ore, medicii legişti constatând ca moartea victimei s-a datorat comei cerebrale consecutive hemoragiei subarahnoidiene in pânza, contuziei grave cerebrale, complicata in evoluţie cu bronhopneumonie hipostatica. Cadavrul mai prezenta un infiltrat cervical anterior, consecutiv cel mai probabil comprimării formaţiunilor gatului cu mana si care nu a avut rol tanatogenerator necesitând in caz de supravieţuire 8-10 zile de îngrijiri medicale. Cu privire la aceasta din urma constatare este de observat ca, la un moment dat, martorul A.M. a văzut cum inculpatul s-a aplecat asupra victimei, acesta fiind cel mai probabil si momentul sugrumării.
Pentru a se dispune astfel, pe parcursul urmăririi penale s-a întocmit proces verbal de cercetare a locului faptei şi planşă foto, proces verbal de recunoaştere după fotografii, au fost audiaţi partea vătămată R.Z., martorii A.M., M.Gh. G.M., C.C. şi C.P., precum şi inculpatul S.N., şi s-a întocmit proces verbal referitor la imposibilitatea audierii părţii vătămate C.M.. De asemenea, a fost întocmit raport medico-legal de necropsie şi planşe foto referitor la victima V.V..
Pe parcursul cercetării judecătoreşti instanţa a procedat la aducerea la cunoştinţa inculpatului a drepturilor procesuale şi a acuzării, ocazie cu care acesta a declarat că nu doreşte să fie audiat cu privire la faptele de care este acuzat (f. 19), şi a solicitat Primăriei Comunei Rediu desemnarea unui curator pentru partea vătămată C.M. (f. 29).
În apărare, inculpatul S.N., prin apărător ales, a solicitat instanţei administrarea probei testimoniale cu audierea martorilor S.G., A.A., B.E., P.F. şi A.Cs., precum şi a martorului A.C. despre care s-a susţinut că ar fi martor ocular, a probei cu înscrisuri şi a probei cu înregistrări audio video (f. 55).
Instanţa a încuviinţat ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei proba testimonială, dispunând audierea martorilor S.G., A.C. şi A.Cs., şi proba cu înscrisuri, respingând cererea referitoare la probele audio video cu privire la care nu s-a precizat teza probatorie şi unde se află pentru a fi solicitate. La termenul din data de 31.03.2011 instanţa a respins cererea de audiere şi a martorilor A.A., B.E. şi P.F. întrucât teza probatorie propusă era aceeaşi cu cea referitoare la audierea martorilor S.G. şi A.Cs., deja audiaţi.
Instanţa a procedat la audierea martorului A.C. (f. 91), precum şi a martorilor A.C. (f. 118), M.Gh. (f. 119), C.P. (f. 232), G.M. (f. 258), C.C. (f. 259) şi S.G. (f. 340) şi a dispus efectuarea unui referat de evaluare cu privire la inculpat, referat întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi şi care a fost ataşat la dosarul cauzei (f. 336).
În ciuda numeroaselor demersuri făcute de instanţa de judecată nu au putut fi identificate şi audiate părţile vătămate R.Z. şi C.M., şi nici martorul A.M., acesta din urmă decedând la data de 26.01.2011 (f. 251).
Pe tot parcursul procedurii inculpatul S.N. s-a prevalat de dreptul la tăcere.
La termenul din data de 17.02.2011 instanţa, din oficiu, a pus în discuţia contradictorie a părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu.
Referitor la schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie, instanţa reţine următoarele:
Din analiza descrierii faptei realizată de procuror în actul de sesizare a instanţei de judecată rezultă dincolo de orice dubiu că la trimiterea în judecată a inculpatului S.N., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie s-a avut în vedere faptul că în noaptea de 21/22.11.2009 acesta a deposedat, prin folosirea ameninţării, pe părţile vătămate R.Z. şi C.M. de sumele de 3 şi respectiv 6 lei. Ori, în condiţiile în care se reţine că prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpat au fost ameninţate două părţi vătămate şi au fost afectate patrimoniile aparţinând ambelor, este evident că infracţiunea de tâlhărie reţinută nu poate îmbrăca forma simplă, fiind vorba de două acte materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, instanţa fiind sesizată cu întreaga situaţie de fapt, situaţie de fapt căreia însă procurorul i-a dat o încadrare juridică greşită.
Pe de altă parte, infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei (constând în aceea că la aceeaşi dată inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu piciorul victimei V.V., căruia i-a sustras suma de 11 lei) a fost încadrată de procuror doar în dispoziţiile art. 211 alin. 1 şi 3 C.pen. Ori, aşa cum se constată din expunerea detaliată a situaţiei de fapt reţinute de procuror, presupusa agresiune ar fi fost comisă de inculpat în noaptea de 21/22.11.2009, în timp ce victima V.V. dormea. În acelaşi timp, din declaraţiile martorilor rezultă că victima obişnuia să doarmă în grădina unui bloc, spaţiu public cum rezultă şi din relatările martorului C.C., proprietarii de apartamente având drept de proprietate doar asupra terenului de sub bloc. În aceste condiţii este evident că referitor la această infracţiune, astfel cum este descrisă în actul de sesizare a instanţei de judecată, operează şi agravantele prevăzute de alin. 2 lit. b şi c ale art. 211 C.pen., respectiv săvârşirea infracţiunii în timpul nopţii şi în loc public.
Referitor tot la încadrarea juridică a celor două infracţiuni pentru comiterea cărora inculpatul S.N. a fost trimis în judecată, instanţa mai reţine că procurorul a reţinut incidenţa dispoziţiilor privind starea de recidivă, aspect care însă nu este susţinut de fişa de cazier judiciar a inculpatului. Potrivit fişei de cazier (f. 71, d.u.p.), inculpatul S.N. a fost anterior condamnat definitiv la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, pedeapsă pe care a executat-o în perioada 06.03.2007 – 03.08.2009, când a fost liberat condiţionat, cu un rest de pedeapsă de executat de 398 zile închisoare. Ori, rezultă clar din fişa de cazier că această condamnare a fost dispusă în timpul minorităţii inculpatului, fiind nelegal a reţine starea de recidivă în sarcina acestuia în raport de prevederile art. 38 alin. 1 lit. a C.pen.
Cum însă faptele ce fac obiectul cauzei de faţă se susţine de către procuror că ar fi fost comise la data de 21/22.11.2009, deci înainte de considerarea ca executată a pedepsei anterioare, incidente în cazul ambelor infracţiuni sunt dispoziţiile art. 40 C.pen. şi nu cele privind starea de recidivă.
Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa, în baza art. 334 C.proc.pen. va dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul S.N. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, respectiv, din infracţiunile prev. de art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. b şi c C.pen., cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. şi art. 211 alin. 1 şi 3 C.pen., cu aplic. art. 37 lit. a C.pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a C.pen., în infracţiunile prev. de art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. b şi c C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. şi art. 40 C.pen. şi cea prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b şi c şi alin. 3 C.pen., cu aplic. art. 40 C.pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a C.pen.
Analizând probatoriile administrate în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, instanţa reţine că vinovăţia inculpatului S.N. în comiterea faptelor descrise în actul de sesizare a instanţei nu poate fi reţinută dincolo de orice dubiu.
Deşi la debutul urmăririi penale au existat indicii temeinice referitoare la posibila comitere de către inculpatul S.N. a infracţiunilor pentru care era cercetat, aceste indicii, departe de a fi confirmate pe parcursul cercetării judecătoreşti, au fost dimpotrivă mai mult şubrezite.
Astfel, toată urmărirea penală şi acuzaţia adusă inculpatului S.N. de către procurori au avut la bază declaraţia părţii vătămate R.Z. şi a martorului A.M., persoane care nu au putut fi audiate nemijlocit de către instanţa de judecată, partea vătămată fiind de negăsit, la fel şi martorul (timp de mai bine de 1 an) până la decesul acestuia intervenit la data de 26.01.2011.
Deşi instanţa reţine că a făcut toate demersurile posibile pentru găsirea şi audierea celor două persoane, a dispune condamnarea inculpatului doar pe baza declaraţiilor date de cei doi în cursul urmăririi penale ar însemna încălcarea disp. art. 6 din CEDO privind dreptul inculpatului la un proces echitabil. Aceasta întrucât inculpatul nu a avut posibilitatea pe parcursul procedurii să interogheze martorul şi partea vătămată şi să examineze prin observaţii sau întrebări declaraţiile acestora (a se vedea CEDO, cauzele Constantin şi Stoian împotriva României şi Caka împotriva Albaniei). Întrucât încă de la debutul urmăririi penale se cunoştea faptul că cele două persoane sunt persoane fără adăpost, era de datoria acuzării să asigure cazarea acestora în unităţi speciale (cămine) pentru a se asigura interogarea lor de către instanţa de judecată.
În plus, declaraţiile date de partea vătămată R.Z. şi de martorul A.M. în cursul urmăririi penale suferă de numeroase inadvertenţe şi contradicţii.
Astfel, în prima declaraţie dată în faţa organelor de poliţie (f. 2, d.u.p.) partea vătămată R.Z. arată că fiind ameninţată cu bătaia de inculpatul S.N. a dat acestuia 3 lei. Ulterior, într-o declaraţie mai detaliată dată în faţa procurorului (f. 36, d.u.p.) aceeaşi parte vătămată arată că a fost ameninţată de un tânăr, despre care a aflat de la martorul A.M. că se numeşte N., că o bate până o omoară dacă nu-i dă bani, context în care aceasta a dat tânărului respectiv 3 lei iar numita C.M. 4 lei. Acest tânăr era însoţit de un altul, de 14-15 ani, mai mic de statură, care însă nu a intervenit cu nimic în evenimente. Susţine partea vătămată că după ce a luat banii şi le-a spus că până seara următoare să-i mai facă rost de 60 lei, N. şi celălalt tânăr au plecat spre strada principală, ea, martorul A.M. şi numita C.M. culcându-se. Mai arată partea vătămată că după un timp a fost trezită de martorul A.M. care i-a spus că N. l-a bătut pe un cetăţean care dormea pe o saltea într-un părculeţ din apropriere, moment în care se alertaseră şi oamenii de la bloc. Rezultă astfel din declaraţia părţii vătămate că martorul A.M. i-a spus despre faptul că inculpatul l-ar fi bătut pe V.V. cam la acelaşi moment cu alertarea Salvării şi că, oricum partea vătămată nu a văzut momentul presupusei loviri a victimei V.V. de către inculpat.
Aceste susţineri însă nu se coroborează în totalitate cu cele ale martorului A.M.. De altfel, declaraţiile acestui martor sunt contradictorii şi între ele nu numai cu declaraţiile părţii vătămate R.Z..
Astfel, în declaraţia dată în faţa organelor de poliţie la data de 23.11.2009 (f. 42, d.u.p.) martorul arată că în seara de 21.11.2009 pe la orele 23:00 inculpatul S.N. (cunoscut de martor drept G.N.) a venit în zona în care el şi cele două părţi vătămate dormeau, însoţit de „un tânăr mai mic”, şi a întrebat pe martor pe care dintre cele două femei i-o dă „să o frece”. Susţine martorul că inculpatul le-a cerut bani şi de frică partea vătămată R.Z. i-a dat 3 lei iar C.M. 6 lei, după care, împreună cu celălalt tânăr, s-au deplasat la locul unde dormea victima V.V.. Aici martorul susţine că inculpatul l-a trezit din somn pe V.V. şi a început să-l lovească cu picioarele şi să-i ceară bani. Inculpatul a luat de lângă V.V. două bancnote de 1 leu după care l-a lovit din nou cu picioarele peste corp iar de sub cap a luat o bancnotă de 10 lei. Susţine martorul că toate acestea au fost văzute de el şi de către C.M. (persoană în imposibilitate psihică de a depune mărturie, cum arată procurorul în procesul-verbal întocmit), întrucât R.Z. adormise, şi că inculpatul i-a ameninţat cu un cuţit cu buton că îi va bate dacă spun ceva la poliţie.
Această declaraţie este greu de crezut în condiţiile în care martorul susţine că după ce, de frică, a dat banii pe care-i avea inculpatului partea vătămată R.Z. a şi adormit, aceasta fiind singura persoană care ar fi putut susţine versiunea prezentată de martor. De altfel, chiar partea vătămată a arătat că s-au culcat toţi trei, dar după ce a văzut pe inculpat şi pe celălalt tânăr că au plecat din zonă, spre strada principală!. Pe de altă parte acelaşi martor susţine că pe timp de noapte şi de la o distanţă de 20 de metri (distanţa dintre locul unde se afla martorul şi locul unde dormea victima este precizată în declaraţia aceluiaşi martor de la fila 44) a văzut cum inculpatul a luat victimei 12 lei în bancnote de 1 leu şi 10 lei!.
Aceasta şi în condiţiile în care în declaraţia de la fila 44, dată cu o zi anterior celei de la fila 42, acelaşi martor relatează evenimentele într-o altă cronologie. Susţine martorul că inculpatul era însoţit de un tânăr cam de aceeaşi înălţime şi i-a spus că până a doua zi să-i dea suma de 60 de lei, după care a mers la locul unde dormea V.V. şi l-a trezit din somn lovindu-l cu picioarele. În plus, susţine martorul că inculpatul i-a cerut lui V. bani şi acesta i-a spus că nu are (singura declaraţie în care martorul susţine că inculpatul a vorbit cu victima), motiv pentru care inculpatul i-a băgat mâna în buzunarele de la pantaloni de unde i-a luat două bancnote de 1 leu, după care a început să-l lovească cu picioarele „unde apuca, inclusiv cu călcâiul de sus în jos în cap şi în piept”. Din învălmăşeală, de sub capul victimei a ieşit suma de 10 lei care a fost luată tot de inculpat. Arată martorul că ulterior inculpatul a venit la el şi l-a ameninţat cu un cuţit să nu spună nimic organelor de poliţie. Tot în această declaraţie martorul susţine că şi tânărul ce însoţea pe inculpat ar fi lovit pe victimă, fără să-i i-a vreo sumă de bani, şi că după plecarea celor doi şi martorul a plecat de la faţa locului, revenind în zonă pe la orele 04:00, aspecte ce nu vor mai fi susţinute în nici una dintre declaraţiile date ulterior.
În declaraţia din data de 25.11.2009 (f. 46) martorul declară total diferit de cele susţinute anterior, arătând că inculpatul S.N. a venit în zonă şi i-a cerut o ţigară, martorul spunându-i că nu are. Atunci inculpatul s-a dus la victima V.V. pe care l-a lovit o singură dată cu piciorul în zona fesei, fără să-i ia vreo sumă de bani. Precizează expres martorul faptul că inculpatul nu a luat bani nici de la părţile vătămate R.Z. sau C.M. şi că după momentul anterior descris a plecat de la faţa locului. Ulterior martorul s-a deplasat către V.V. pe care l-a lovit cu talpa piciorului de trei ori în zona feţei, cel mai probabil din cauză că era sub influienţa băuturilor alcoolice, ca şi cele două femei care erau cu el. Mai arată martorul că apoi s-a culcat, trezindu-se dimineaţa, în jurul orelor 08:00 fiind chemată Salvarea de către vecini, şi că aceste aspecte au fost povestite şi fratelui său anterior prezentării martorului în faţa organelor judiciare.
Această declaraţie în care se recunoaşte drept autor al omorului căruia i-a fost victimă V.V. este retractată de martor în aceeaşi zi printr-o declaraţie dată în faţa procurorului (f. 49), motivând că a recunoscut că el este autorului omorului întrucât aşa i-ar fi cerut rudele inculpatului, prezente la sediul parchetului anterior luării declaraţiei martorului.
În această declaraţie martorul susţine din nou că inculpatul S.N. a venit în zonă însoţit de un alt tânăr, însă aduce şi elemente de noutate faţă de declaraţiile anterioare. Astfel, martorul susţine că inculpatul a cerut bani de la el, ameninţându-i cu moartea atât pe martor cât şi pe părţile vătămate C.M. şi R.Z., după ce anterior susţinuse că inculpatul doar l-ar fi întrebat pe care dintre cele două femei i-o dă „să o frece”. În urma ameninţării, partea vătămată R.Z. a dat inculpatului suma de 6 lei (o bancnotă de 5 lei şi una de 1 leu), ca şi partea vătămată C.M., deşi anterior susţinuse (f. 42), ca şi partea vătămată R.Z. de altfel, că aceasta a dat inculpatului doar 3 lei. Ulterior, inculpatul s-a deplasat spre parcul unde dormea victima V.V., în timp ce partea vătămată R.Z. s-a culcat iar partea vătămată C.M. şi martorul consumau vin. Susţine martorul că a văzut cum inculpatul S.N. a lovit pe victimă cu talpa piciorului în zona feţei şi a capului; victima V.V. s-a ridicat în şezut (element de noutate şi cu privire la care instanţa nu poate să nu observe că apare în declaraţiile martorului – persoană neştiutoare de carte – după ce organelor de urmărire penală le-au fost comunicate concluziile provizorii ale necropsiei de către IML, concluzii în care se arată că „leziunile s-au putut produce prin lovire urmată de cădere cu impact cranian dr.”), dar nu a spus nimic, căzând ulterior din nou pe spate. Martorul declară şi faptul că inculpatul s-a aplecat şi a luat ceva de pe jos, probabil bani (deşi anterior susţinuse că a văzut şi valoarea bancnotelor sustrase de inculpat), şi că între locul unde era el şi cel unde dormea victima erau cam 5-6 metri (anterior susţinuse că erau 20 de metri). Mai susţine martorul că tânărul ce-l însoţea pe inculpat nu mai era la faţa locului, plecând anterior spre strada mare, deşi susţinuse la un moment dat că şi acest tânăr a lovit pe victima V.V.. De asemenea, martorul a arătat că a fost ameninţat de inculpat să nu declare nimic organelor de poliţie, dar, deşi anterior susţinuse că inculpatul l-a ameninţat arătându-i un cuţit cu buton, acum susţine că inculpatul i-a arătat o bancnotă de 10 lei şi că ameninţarea cu cuţitul a fost adresată atât martorului, cât şi celor două părţi vătămate l-a momentul imediat ulterior luării banilor de la acestea, deşi partea vătămată R.Z. nu aminteşte nimic despre vreun cuţit în declaraţia dată.
Existenţa acestor numeroase contradicţii între declaraţiile martorului A.M. face ca susţinerile acestuia să nu poată constitui temei al condamnării inculpatului S.N.. Mai mult, instanţa constată, prin raportare la aceste aspecte, că declaraţia acestui martor este neveridică şi din perspectiva faptului că apare mai reală declaraţia acestuia în care se recunoaşte autor al agresiunii comise asupra victimei V.V.. Astfel, această declaraţie de recunoaştere este susţinută de declaraţia dată de martorul A.C., atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată. În plus, motivarea dată de martorul A.M. pentru revenirea asupra acestei recunoaşteri (că la data de 25.11.2009 ar fi fost influienţat de rudele inculpatului, prezente la sediul parchetului) nu poate fi reală în condiţiile în care în declaraţia de recunoaştere martorul precizează expres că a povestit şi fratelui său, A.C., ceea ce făcuse, după care a venit la Iaşi pentru a recunoaşte în faţa organelor de urmărire penală, aspect susţinut de însăşi declaraţia martorului A.C. (f. 52, d.u.p.). Ori, dacă A.M. ar fi declarat la acel moment cum l-au învăţat rudele inculpatului anterior intrării la audieri, de ce a relatat aceleaşi aspecte fratelui său în ziua anterioară!?
Mai mult, posibilitatea ca martorul A.M. să fie autorul agresiunii asupra victimei V.V. este susţinută şi de declaraţiile martorilor A.C. şi S.G.. Primul martor a relatat că, chiar în seara de 21.11.2009 (pe 22.11.2009 s-a aflat de decesul victimei) a văzut cum V.V. era agresat de martor şi de părţile vătămate, pe motiv că victima s-ar fi dat la cele două femei (f. 118, dosar instanţă), iar cel de-al doilea a relatat că în aceeaşi noapte a asistat la un conflict dintre V.V. şi A.M., conflict în care victima V.V., culcat fiind, era lovit cu picioarele de A.M., şi a cărui aplanare a încercat-o inculpatul S.N..
În aceste condiţii, instanţa reţine că există un dubiu cu privire la vinovăţia inculpatului S.N. în comiterea faptelor, dubiu care nu poate profita decât acestuia. Acest dubiu vizează nu doar infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei (agresiunea a cărei victimă a fost V.V. putând să fi fost comisă de o altă persoană), dar şi infracţiunea de tâlhărie în formă continuată presupus a fi fost comisă asupra părţilor vătămate R.Z. şi C.M..
Pentru motivele pe care anterior le-am arătat, declaraţia martorului A.M. apare ca lipsită de veridicitate, mai aproape de adevăr fiind declaraţia acestuia în care se recunoaşte autor al agresiunii comise asupra numitului V.V., declaraţie în care precizează că inculpatul S.N. nu a cerut nici o sumă de bani de la el sau de la părţile vătămate şi nici nu i-a ameninţat în acest scop.
Ori, înlăturarea declaraţiei martorului A.M. nu poate avea loc decât în integralitatea ei, întrucât este afectată de contradicţii cu privire la toată activitatea infracţională presupus comisă de inculpat.
În aceste condiţii, declaraţia părţii vătămate R.Z. nu mai poate fi coroborată cu un alt mijloc de probă administrat în cauză pentru a putea sta la baza condamnării inculpatului pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, condiţie impusă de disp. art. 75 C.proc.pen., mai ales în condiţiile în care această parte vătămată s-a sustras de la obligaţia de a-şi susţine reclamaţia în faţa instanţei de judecată. Ori, dintre ceilalţi martori audiaţi în cauză nici unul nu cunoaşte aspecte privind sumele de bani presupus sustrase de inculpat de la cele două părţi vătămate, sume care nu au fost găsite (şi nici căutate) asupra acestuia, iar procesul verbal de cercetare a locului faptei este întocmit de organele de urmărire penală cu încălcarea prevederilor art. 92 C.proc.pen. (un singur martor asistent, A.M., care trebuia să fie suspect în cauză).
Este adevărat aspectul susţinut de procuror în actul de sesizare a instanţei de judecată că inculpatul S.N. a mai fost anterior condamnat definitiv pentru comiterea unei infracţiuni de tâlhărie, dar şi persoanele cu antecedente penale beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, prezumţie care nu a fost răsturnată în cauză.
Având în vedere că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe, şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incoerente, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 C.proc.pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite (decizia nr. 3465/27.06.2007 a ÎCCJ).
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o „probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.
Faţă de motivele anterior arătate, instanţa va dispune achitarea inculpatului S.N. sub aspectul comiterii ambelor infracţiuni cu privire la care s-a dispus trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Având în vedere soluţia dispusă cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului S.N., instanţa, în baza art. 350 C.proc.pen., va revoca măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpat prin încheierea de şedinţă din data de 17.02.2011 a Tribunalului Iaşi, luând act că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 24.11.2009, ora 16:00, – 23.02.2011.
Întrucât în latura penală a cauzei s-a concluzionat de către instanţă că inculpatul nu se face vinovat de comiterea agresiunii care a condus la moartea victimei V.V., instanţa va respinge ca nefondate pretenţiile civile formulate în cauză de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. dr. N. Oblu” Iaşi.
