Infracţiuni contra patrimoniului. Infracţiunea de furt calificat (art. 208, art. 209 Codul penal). Infracţiunea de tâlhărie (art. 211 Codul penal). Delimitare. Criterii de calificare juridică rezultând din latura obiectivă a fiecăreia dintre cele două infracţiuni
Codul penal – art. 208, art. 209, art. 211
Codul de procedură penală – art. 63, art. 345
Fapta penală incriminată în cazul infracţiunii de furt constă, potrivit art. 208 alin. (1) Codul penal, în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, ceea ce implică un act de deposedare şi un act de imposedare.
Dispoziţiile art. 211 alin. (1) Codul penal încriminează infracţiunea de tâlhărie ca fiind furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Prin urmare, infracţiunea de tâlhărie conţine, sub aspectul laturii obiective, două activităţi strâns legate între ele, dintre care una principală, şi anume furtul unui bun mobil, şi una secundară, însă adiacentă celei dintâi, şi anume întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
În cazul în care lipseşte activitatea adiacentă, în sensul că luarea bunului din posesia sau detenţia altuia s-a realizat doar printr-un contact superficial, prin detaşarea bunului de la posesor sau detentor, fără a se pune problema unei înfrângeri a capacităţii fizice ori psihice de apărare ale acestuia din urmă, nu se aduce atingere relaţiilor sociale ce constituie obiect juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie şi prin consecinţă, fapta constituie numai infracţiunea de furt.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 508 din 7 aprilie 2011, dr. M.B.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş nr. 704/P/2006 emis la data de 14.08.2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2313/30/2006, inculpaţii M. S. şi Ţ. C. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2/1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 211 alin. (l), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2/1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen.
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că în noaptea de 30.07.2006, în jurul orei 3,35, pe str. General Dragalina din Timişoara, în baza unei înţelegeri prealabile, inculpatul M. S. a smuls telefonul mobil din buzunarul de la pieptul cămăşii părţii vătămate C. I., buzunar care s-a rupt, după care l-a înmânat imediat inculpatului Ţ. C., ambii inculpaţi fugind apoi printre blocuri până la gară.
Analizând materialul probator administrat în cauză, respectiv procesul verbal de constatare (filele 6, 7 UP), declaraţiile părţii vătămate (filele 10 UP şi 22 dosar), dovada de restituire a bunului (fila 11 UP), procesul verbal de conducere (fila 15 UP), declaraţiile martorilor A. I. şi S. D. (filele 16-19 UP), ancheta socială (fila 24 UP), declaraţiile inculpaţilor (filele 28-32, 36-40 UP şi 20, 21 dosar), referatele de evaluare a inculpaţilor întocmite de Serviciul de Probaţiune Timiş (filele 51-54 şi 98-101 dosar), instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În noaptea de 29/30.07.2006, în jurul orei 3,30, după ce consumase băuturi alcoolice la un bar din zona Gării de Nord din Timişoara, partea vătămată C. I. se deplasa pe str. General Dragalina. La un moment dat, de partea vătămată s-au apropiat inculpaţii M. S. şi Ţ. C., care conform unei înţelegeri anterioare, îl urmăriseră pentru a-l deposeda de bunuri, ei având nevoie de bani.
În aceste condiţii, inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil din buzunarul de la piept al cămăşii părţii vătămate, moment în care acesta s-a descusut, şi, imediat după sustragerea telefonului, l-a înmânat inculpatului Ţ. C., ambii inculpaţi fugind apoi printre blocurile din apropiere, până în gară, unde inculpatul Ţ. C. a ascuns telefonul într-un vagon dezafectat.
După comiterea faptei, inculpaţii s-au deplasat la un local din zona gării, unde au fost depistaţi de organele de poliţie, telefonul sustras fiind ulterior restituit părţii vătămate.
Această situaţie de fapt a fost reţinută de către prima instanţă în primul rând din declaraţiile date de inculpatul Ţ. C., acesta recunoscând, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii săvârşirea faptei şi indicând organelor judiciare modalitatea în care inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil, precum şi contribuţia sa ulterioară la derularea activităţii infracţionale.
Aceste declaraţii se coroborează cu declaraţia dată de inculpatul M. S. în cursul cercetării judecătoreşti, acesta recunoscând sustragerea telefonului mobil din buzunarul cămăşii părţii vătămate, chiar dacă, iniţial, în cursul urmăririi penale, a încercat să transfere actul material al sustragerii în sarcina inculpatului Ţ. C., şi arătând că la desfăşurarea activităţii infracţionale din data de 29/30.07.2006 a fost ajutat şi de celălalt inculpat, după luarea telefonului, bunul fiind predat inculpatului Ţ. C., care l-a ascuns într-un vagon dezafectat din gară.
Declaraţiile celor doi inculpaţi se coroborează şi cu declaraţiile martorilor A. I. şi S. D., care au menţionat în cursul urmăririi penale că au văzut momentul în care inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil părţii vătămate, precum şi fuga ulterioară a inculpaţilor de la locul faptei.
Totodată, această situaţie de fapt a fost susţinută şi de către declaraţiile date de partea vătămată pe parcursul procesului penal, care a arătat că telefonul i-a fost sustras din buzunar de către inculpatul M. S., acesta aflându-se împreună cu inculpatul Ţ. C., de procesul-verbal întocmit în faza de urmărire penală cu ocazia conducerii organelor de cercetare de către inculpatul Ţ. C., la locul unde a ascuns telefonul, ceea ce a confirmat fără putinţă de tăgadă implicarea inculpatului Ţ. C., în activitatea infracţională, în caz contrar el neavând posibilitatea să cunoască acest loc, precum şi de dovada de restituire a acestuia părţii vătămate, din care reiese faptul că telefonul ridicat de la inculpaţi şi restituit părţii vătămate este identic cu cel care i-a fost sustras acesteia de către inculpatul M. S..
Dispoziţiile art. 211 alin. (1) C. pen. incriminează infracţiunea de tâlhărie drept: „Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”.
Din conţinutul acestui text legal, se observă că, în alcătuirea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie intră două activităţi strâns legate între ele, dintre care una principală – furtul – iar a doua – întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra – care este secundară raportată la prima acţiune.
Activitatea principală – furtul – constă, conform dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. pen., în luarea bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, ceea ce implică un act de deposedare şi un act de imposedare.
Activitatea secundară se poate realiza prin una dintre următoarele acţiuni pe care legea le prevede alternativ: întrebuinţarea de violenţe, întrebuinţarea de ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă sau punerea victimei în neputinţă de a se apăra.
Violenţa, ameninţarea sau punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra realizează activitatea secundară a tâlhăriei doar dacă au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Prin urmare, între activitatea secundară şi furt trebuie să existe o legătură de la mijloc la scop.
În ceea ce priveşte violenţa, ca acţiune adiacentă care, alături de acţiunea principală de furt, intră în compunerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, aceasta poate consta în orice acţiune fizică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natura a-i înfrânge împotrivirea la deposedare, sau, eventual, într-o acţiune fizică îndreptată împotriva unui bun, cu condiţia ca această violenţă asupra bunului să fie de natură să creeze o teamă, să reprezinte o ameninţare pentru detentor, care să-l determine pe acesta să accepte deposedarea patrimonială contrar voinţei sale.
În cazul în care lipseşte acţiunea violentă sau ameninţarea în sensul prevederilor art. 211 C. pen., luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detaşare a acestuia printr-un contract superficial, fără a se pune problema unei înfrângeri a forţei fizice exercitate de victimă pentru a păstra obiectul, nu aduce atingere relaţiilor sociale ce constituie obiect juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie şi, ca urmare, fapta constituie numai infracţiunea de furt.
Având în vedere aceste aspecte, prin raportare la materialul probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că în sarcina inculpaţilor nu poate fi reţinută infracţiunea de tâlhărie, respectiv complicitate la tâlhărie, deoarece prin actele lor aceştia nu au adus cu nimic atingere relaţiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate, neexistând nici o probă în sensul că luarea telefonului mobil de către inculpatul M. S. din buzunarul de la piept al cămăşii părţii vătămate C. I. s-a făcut prin vreo formă de constrângere a părţii vătămate sau că actul de deposedare a produs acesteia, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice sau morale.
În acest sens, prima instanţă a avut în vedere în primul rând declaraţiile părţii vătămate, care a precizat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, că inculpaţii nu au exercitat acte de violenţă asupra sa şi nu l-au ameninţat, ei doar sustrăgându-i telefonul mobil, moment în care s-a rupt buzunarul cămăşii pe care o purta.
Aceleaşi concluzii se desprind şi din declaraţiile inculpaţilor, aceştia arătând că după ce inculpatul M. S. a discutat cu partea vătămată, el a introdus mâna în buzunarul cămăşii, de unde a scos telefonul mobil, moment în care s-a descusut şi buzunarul.
În acelaşi sens este şi declaraţia data de martorul A. I. în cursul urmăririi penale, care se afla la o distanţă de aproximativ 40-50 m de locul incidentului, care a arătat că a observat momentul în care inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil din buzunarul părţii vătămate, fără însă a face vreo menţiune despre exercitarea unor acte de violenţă sau despre vreo opoziţie din partea părţii vătămate.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului S. D., deşi aceasta a precizat că a văzut cum inculpaţii au sustras prin forţă telefonul mobil al părţii vătămate, nu a indicat ce semnifică noţiunea de „forţă”, menţionând doar că telefonul a fost sustras din buzunarul de la piept al cămăşii. De altfel, martorul nu a făcut nici o referire cu privire la ruperea acestui buzunar sau cu privire la vreo opoziţie din partea părţii vătămate, astfel încât, sub acest aspect, în condiţiile în care această declaraţie nu se coroborează nici cu declaraţia părţii vătămate – persoana care a perceput în mod nemijlocit actul de sustragere – şi nici cu vreo alta probă din dosar, nu poate fi reţinută, martorul percepând un fenomen despre care a afirmat că este tâlhărie în condiţiile în care nu a indicat exercitarea vreunui act de violenţă.
Având în vedere aceste considerente, prima instanţă a apreciat că în cauză, prin actele lor, inculpaţii au adus atingere doar relaţiilor referitoare la patrimoniul persoanei, şi că, în drept, fapta inculpatului M. S. de a sustrage, din buzunarul de la piept al cămăşii părţii vătămate C. I. un telefon mobil, întruneşte, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) C. pen., art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., iar fapta inculpatului Ţ. C., de a-l sprijini pe inculpatul M. S. în sustragerea telefonului mobil aparţinând părţii vătămate C. I., el asigurând îndepărtarea bunului de la locul săvârşirii faptei şi ascunderea lui, după o prealabilă înţelegere, întruneşte, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt calificat, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 208 alin. (l) C. pen. art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., actele de complicitate desfăşurându-se sub forma unor activităţi de ajutare a autorului în momentul săvârşirii faptei.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 334 C. proc. pen. prima instanţă a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor din infracţiunea prevăzuta de art. 211 alin. (l), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2?) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. art. 208 alin. (l), 209 alin. (l) lit. a), e), g) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. pentru inculpatul M. S., respectiv din infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 211 alin. (l), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2?) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. în infracţiunea prevăzuta de art. 26 C. pen. raportat la art. 208 alin. (l), 209 alin. (l) lit. a), e), g) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. pentru inculpatul Ţ. C..
Prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului M. S. săvârşirea infracţiunii de furt în forma calificată prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen. întrucât la activitatea infracţională şi-a adus contribuţia şi inculpatul Ţ. C., acesta preluând bunul sustras şi ascunzându-l, fapta a fost comisă pe o stradă de pe raza municipiului Timişoara, loc care este întotdeauna accesibil publicului, precum şi pe timp de noapte.
Totodată, având în vedere că agravantele prevăzute de art. 209 al. (1) lit. a), e), g) C. pen. se referă la faptă şi nu la persoana vreunuia dintre participanţi, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (2) C. pen., acestea se răsfrâng asupra tuturor participanţilor care le-au cunoscut, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului Ţ. C. săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 209 alin. (l) lit. a), e), g) C. pen..
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că ambii inculpaţi au acţionat cu intenţie directă, inculpatul M. S. având reprezentarea faptului că prin actele sale pune partea vătămată în imposibilitate de a-şi exercita drepturile cu privire la bunul sustras, cauzându-i astfel o pagubă, rezultat urmărit prin desfăşurarea activităţii infracţionale, iar inculpatul Ţ. C. având reprezentarea rezultatului socialmente periculos care se va produce ca urmare a faptei autorului şi urmărind ca, prin actele sale, să-i întărească inculpatului M. S. hotărârea infracţională, să-l determine să acţioneze cu mai multă siguranţă şi îndrăzneală, creându-i mai mari posibilităţi de săvârşire şi de ascundere a infracţiunii.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C. pen., respectiv art. 26 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C. pen., iar la individualizarea judiciară a pedepselor a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Faptele inculpaţilor prezintă pericol social întrucât, prin actele lor, aceştia au adus atingere relaţiilor sociale referitoare la ocrotirea posesiei si detenţiei asupra bunurilor mobile, implicit dreptului de proprietate.
În privinţa inculpatului M. S., în condiţiile în care acesta a atras în sfera câmpului infracţional un minor, profitând de naivitatea acestuia, prima instanţă a reţinut în sarcina acestuia şi circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen.. Totodată, din fişa de cazier judiciar a inculpatului s-a constatat că acesta nu are antecedente penale, aflându-se la prima abatere de acest gen, ceea ce denotă o periculozitate socială mai redusă a acestuia. De asemenea, prima instanţă a avut în vedere că, deşi în faza de urmărire penală a încercat să transfere răspunderea penală asupra inculpatului Ţ. C., ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, a avut o conduită sinceră, recunoscând şi regretând fapta comisă.
Ca atare, ţinând cont de toate aceste circumstanţe reale şi personale ale inculpatului M. S., şi, având în vedere şi dispoziţiile art. 78 C. pen. referitoare la aplicarea pedepsei în cazul reţinerii circumstanţelor agravante, prima instanţă a apreciat că scopul pedepsei, aşa cum este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., poate fi atins prin aplicarea unei sancţiuni privative de libertate orientate spre minimul special, respectiv 4 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a şi b) C.pen., prima instanţă apreciind ca o persoană condamnată pentru o infracţiune prin care se aduce atingere patrimoniului unei alte persoane nu poate fi considerată ca având demnitatea necesară pentru a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
În ceea ce priveşte dreptul de a alege prevederile art. 64 lit. a) teza I C. pen. şi drepturile prevăzute de lit. c), d), e) C. pen., prima instanţă a apreciat că nu se impune interzicerea acestor drepturi.
Ţinând seama de pericolul social concret al faptei, de persoana infractorului, precum şi de concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, unde s-a consemnat că inculpatul M. S. prezintă perspective de integrare în societate, cu condiţia integrării lui într-un program de supraveghere, prima instanţă a apreciat că scopul acestei pedepse şi reeducarea inculpatului este posibilă fără executarea efectivă a pedepsei aplicate, condamnarea putând constitui un avertisment pentru corijarea comportamentului antisocial al acestuia. Ca atare, constatând că şi celelalte condiţii prevăzute de art. 86? C. pen. sunt îndeplinite, instanţa de fond a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o perioadă de 7 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile prevăzute de art. 862 C. pen..
În conformitate cu dispoziţiile art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: – să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş la datele fixate de acest serviciu începând cu rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; – să anunţe în prealabil, din timp schimbarea de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; – să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; – să comunice informaţii de natura a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere.
În baza art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 864 C. pen..
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestului de la data de 30.07.2006 la 27.11.2006.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul Ţ. C., în prezent major, prima instanţă a constatat că la data săvârşirii faptei acesta era minor, fapt pentru care s-au reţinut în favoarea acestuia dispoziţiile art. 99 şi urm. C. pen. privitoare la starea de minoritate. Totodată, prima instanţă a avut în vedere şi conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, acesta adoptând o conduită corectă, recunoscând şi regretând fapta comisă. În acelaşi timp, prima instanţă a avut în vedere că, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar, precum şi din sentinţele penale aflate la dosar, inculpatul nu se află la prima încălcare a legii penale, acesta suferind mai multe condamnări la pedeapsa închisorii pentru infracţiuni săvârşite atât anterior celei ce formează obiectul prezentului dosar, cât şi ulterior acesteia.
Pe cale de consecinţă, având în vedere aceste aspecte, precum şi prevederile art. 99 C. pen. art. 109 C. pen., şi art. 27 C. pen., prima instanţă a reţinut că scopul pedepsei, aşa cum este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., poate fi atins prin aplicarea unei sancţiuni privative de libertate de 2 ani închisoare.
În ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, prima instanţă a reţinut că partea vătămată Covaci Ion nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara.
În motivele de apel ale Parchetului s-a solicitat în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului. Soluţia primei instanţe a fost criticată sub aspectul netemeiniciei, constând în recalificarea faptei reţinute în sarcina inculpaţilor prin actul de sesizare al judecătoriei, întemeiată pe greşita interpretare a declaraţiilor martorilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin înţelesul atribuit noţiunii de constrângere care include şi o acţiune agresivă îndreptată asupra părţii vătămate cum este cea a smulgerii bunului. Confirmarea acţiunii de violenţă ca şi componentă a tâlhăriei rezultă din declaraţia martorei S. D., care a văzut cum inculpaţii au sustras prin forţă telefonul mobil al părţii vătămate. Aceleaşi împrejurări legate de modul de săvârşire al faptei rezultă şi din declaraţiei martorului A. I..
S-a menţionat că declaraţiile inculpaţilor, precum şi depoziţiile martorilor audiaţi au confirmat sub aspectul laturii obiective a infracţiunii complexe de tâlhărie, că ambele categorii de valori sociale ocrotite prin norma de incriminare sunt lezate, respectiv patrimoniul şi integritatea fizică a persoanei. Acţiunea de smulgere, în sine, reprezintă un act violent, ca atare, pentru a realiza furtul inculpaţii au adoptat o atitudine agresivă şi chiar dacă, aparent s-a acţionat asupra lucrului, în realitate acest comportament a reprezentat o modalitate de constrângere a victimei şi astfel se impune reţinerea infracţiunii de tâlhărie şi nu a celei de furt, în acest sens, au fost pronunţate de fosta Curte Supremă de Justiţie deciziile nr. 299/27.01.2000 şi nr. 2880/2003.
Prin decizia penală nr. 262/A/20.10.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4560/30/2010, a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva sentinţei penale nr.352/03.03.2010 a Judecătoriei Timişoara, care a fost menţinută.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Referitor la încadrarea juridică dată faptelor inculpaţilor de către prima instanţă, tribunalul a observat că în actul de trimitere în judecată, acţiunea de luare a bunului este descrisă în felul următor: inculpatul M. S. i-a smuls părţii vătămate telefonul mobil din buzunarul de la piept, situaţie în care buzunarul cămăşii s-a rupt şi imediat i-a înmânat telefonul coinculpatului Ţ. C., după care ambii inculpaţi au fugit printre blocurile din apropiere.
Judecătoria, analizând punctual declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor A. I. şi S. D., a reţinut că acţiunea de luare s-a desfăşurat în felul următor: inculpatul M. S. a introdus mâna în buzunarul cămăşii purtate de partea vătămată, de unde a scos telefonul mobil, moment în care s-a descusut şi buzunarul.
Verbul „a smulge” este definit în dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind acţiunea de „a trage cu putere pentru a scoate sau a deplasa din locul unde se află”.
S-a observat că partea vătămată nu ţinea bunul în mână sau la gât, astfel încât tragerea cu putere a bunului să aibă şi semnificaţia exercitării unor acte violente asupra fizicului persoanei, ci în buzunarul cămăşii pe care o purta. De asemenea, în declaraţia dată de partea vătămată în faţa judecătorului, în primul ciclu procesual (fila 22 dosar nr.2313/30/2006 al Tribunalului Timiş), aceasta, fiind întrebată expres, a declarat că cei doi inculpaţi nu au ameninţat-o şi nu au exercitat alte acte de violenţă asupra sa. Prin urmare, chiar dacă se acceptă teza parchetului şi se consideră că scoaterea bunului din buzunarul cămăşii, în modalitatea concretă în care a acţionat inculpatul M. S., se poate circumscrie noţiunii de smulgere, aceasta nu a implicat şi exercitarea de violenţe faţă de partea vătămată, ci asupra unui bun (cămaşa pe care o purta partea vătămată). Lipsind violenţele faţă de o persoană, sunt excluse şi suferinţele fizice, situaţie în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe ce constituie activitatea adiacentă a infracţiunii complexe de tâlhărie, fapta putând fi încadrată doar sub aspectul infracţiunii de furt, ceea ce prima instanţă a făcut în mod legal şi temeinic.
Referitor la cea de a doua critică formulată de parchet, tribunalul a reţinut că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, bunul sustras fiind recuperat de către organele de poliţie şi restituit părţii vătămate (conform dovezii de restituire aflată la fila 11 din dosarul de UP). Nefiind exercitată acţiunea civilă în procesul penal, prima instanţă a luat act de această împrejurare prin sentinţa pronunţată. Întrucât nici unul dintre inculpaţi nu a fost obligat la plata unor despăgubiri (prin urmare nici inculpatul minor Ţ. C.), nu se putea dispune obligarea acestuia din urmă, în solidar cu părţile responsabile civilmente, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, nefiind incidente prevederile art. 191 alin. (3) Cod procedură penală.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, arătându-se că decizia penală este netemeinică deoarece instanţa de apel a menţinut hotărârea pronunţată de Judecătoria Timişoara, care printr-o interpretare greşită a probelor a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor prin rechizitoriul emis de procuror. S-a mai arătat că deposedarea părţii vătămate de telefonul mobil s-a făcut prin constrângerea acesteia, solicitându-se în final condamnarea inculpaţilor M. S. şi Ţ. C. la pedepse privative de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, respectiv complicitate la tâlhărie.
Examinând decizia penală recurată prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi din oficiu, instanţa a constat că recursul formulat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş este nefondat, hotărârea Tribunalului Timiş fiind temeinică şi legală.
Astfel, instanţa de fond – Judecătoria Timişoara – a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, respectiv aceea că în noaptea de 30.07.2006, în jurul orei 3,35 pe str. Dragalina din Timişoara, în baza unei înţelegeri prealabile, inculpatul M. S. a luat telefonul mobil din buzunarul de la pieptul părţii vătămate C. I., după care l-a înmânat imediat inculpatului Ţ. C., ambii inculpaţi fugind apoi printre blocuri până la gară.
Instanţa de fond în mod judicios a apreciat însă că fapta săvârşită de către cei doi inculpaţi nu se încadrează în infracţiunea de tâlhărie (M. S.), respectiv complicitate la tâlhărie (Ţ. C.), ci în cea de furt calificat, deoarece în speţa de faţă, din probele dosarului nu a fost dovedită violenţa ca acţiune adiacentă alături de acţiunea principală de furt, care în mod obligatoriu trebuie să intre în compunerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, care se poate realiza prin întrebuinţarea de violenţe, de ameninţări, de punere a victimei în stare de inconştienţă sau punerea victimei în neputinţa de a se apăra.
Raportat la modul concret de săvârşire a faptei, instanţa a apreciat că inculpatul M. S. a luat telefonul mobil din buzunarul de la piept al cămăşii părţii vătămate Covaci Ioan fără exercitarea unor acte de violenţă asupra părţii vătămate, fără ameninţarea acestuia, simpla rupere a buzunarului cămăşii pe care o purta partea vătămată neputând fi calificată ca o deposedare prin violenţă în sensul legii penale.
În acest context, se poate deduce că inculpaţii prin actele lor nu au produs nici o atingere relaţiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate, astfel că se poate constata că inculpaţii prin fapta lor au adus atingere doar relaţiilor referitoare la patrimoniul persoanei, iar acest fapt întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen. în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M. S., respectiv complicitate la această infracţiune, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen. cu aplic. art. 99 C. pen. în ceea ce-l priveşte pe inculpatul Ţ. C., schimbarea încadrării juridice a faptei producându-se în mod legal şi temeinic, potrivit dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen..
