În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, în raport de gravitatea extrem de ridicată a faptei comisă de inculpată, de circumstanţele concrete în care aceasta a acţionat, precum şi de nivelul ridicat al actelor de violenţă exercitate nemijlocit de acesta, astfel cum acestea au fost descrise la momentul expunerii situaţiei de fapt, văzând şi consecinţele aduse integrităţii fizice ale părţilor vătămate, instanţa apreciază că executarea în regim de detenţie a pedepsei aplicate este singura modalitate adecvată ce poate fi de natură să asigure realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 52 Cod penal, respectiv prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
În acest sens, instanţa constată că, deşi formal, inculpata are vocaţie la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, acest beneficiu al legii poate fi aplicat doar în considerarea persoanei sale, prin aprecierea, în raport de datele ce o caracterizează pe acesta, că simpla condamnare constituie un avertisment şi că nu va mai săvârşit infracţiuni, chiar dacă nu va executa pedeapsa în regim de detenţie.
Or, faţă de conduita inculpatei şi modalitatea comiterii infracţiunii imputate, instanţa nu are o astfel de convingere.
În acest sens, va reţine că inculpata, făcând parte dintr-o familie legal constituită a beneficiat în principiu de modele psihocomportamentale pozitive, iar prin prisma educaţiei primite a avut posibilitatea de a conştientiza toate aspectele negative şi antisociale ale faptei comise, lucru care nu a oprit-o să acţioneze extrem de agresiv şi determinat, neavând însă nici remuşcare, nici compasiune faţă de victimele sale.
De altfel, inculpata a fost cea care, în mod determinat, înainte de comiterea infracţiunii, a rupt orice legătură cu familia sa, mutându-se cu inculpatul GC, iar la momentul la care coinculpatul MI le-a propus „să dea o cioată”, toţi s-au declarat amuzaţi de idee, inculpata fiind prima care a iniţiat acţiunea violentă, ducându-se la prima parte vătămată şi smulgând de geanta acesteia, îmbrâncind-o, lovind-o în cap cu cheia tubulară, manifestări care au fost departe de a avea un caracter circumstanţial, în condiţiile în care, ulterior primului act material de sustragere, inculpata a fost cea care s-a declarat uimită de rezistenţa fizică a victimei, care a ripostat chiar dacă fusese lovită cu cheia tubulară în cap.
În plus, comiterea primului act de sustragere prin violenţă nu a determinat nici o transformare pozitivă în conştiinţa inculpatei, care a reiterat actele de violenţă, de această dată de o amplitudine mai ridicată; mai mult, inculpata a fost cea care a observat-o pe partea vătămată SMA şi a luat hotărârea să procedeze ca în noaptea precedentă, aspecte care exclud caracterul accidental al comportamentului infracţional al inculpatei şi determină instanţa să aprecieze cu rezervă manifestarea de regret expusă de inculpată de la momentul arestării sale.
Conform art. 350 alin. 1 Cod procedură penală, va menţine starea de arest preventiv a inculpatei şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 Cod procedură penală, cu referire la art. 136 Cod procedură penală şi art. 145 Cod procedură penală, respinge cererea formulată de inculpată, prin apărătorul ales, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa are în vedere că, la momentul pronunţării faţă de inculpată a unei hotărâri (chiar nedefinitive) de condamnare a acesteia, în care a apreciat că singura modalitate de executare posibilă cea în regim de detenţie, necesitatea menţinerii sau nu a arestării preventive, în conformitate cu dispoziţiile art. 350 Cod procedură penală, se apreciază pe alte temeiuri decât verificările periodice privind arestarea inculpatului pe care instanţa este obligată să le facă în cursul judecăţii, în conformitate cu prevederile art. 3002 şi art. 160b Cod procedură penală.
În acest sens, instanţa reţine că potrivit deciziei nr. 178 din 20.01.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „pronunţarea cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive prin hotărârea primei instanţe, în condiţiile art. 350 C. proc. pen., este un accesoriu al soluţiei pe care prima instanţă o pronunţă cu privire la fondul cauzei, depinde de această soluţie şi, prin urmare, nu reclamă o dezbatere separată asupra menţinerii măsurii arestării preventive”, decizie ce este conformă jurisprudenţei CEDO, legalitatea privării de libertate a unei persoane după pronunţarea unei hotărâri de condamnare, chiar nedefinitive, în ceea ce o priveşte, urmând a fi examinată în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a din Convenţie.
Curtea a statuat că persoana arestată preventiv în cauză, din momentul condamnării sale în primă instanţă, are calitatea de „condamnat”, privarea sa de libertate ulterior acestui moment intrând sub incidenţa literei „a” şi trebuind să îndeplinească condiţiile textului menţionat, chiar dacă împotriva hotărârii de condamnare se exercită căi de atac şi chiar dacă legea internă îl consideră un arestat preventiv.
Soluţia este logică, întrucât instanţa care pronunţă hotărârea de condamnare a inculpatului dezleagă problema vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia şi stabileşte modalitatea de executare a pedepsei, iar pentru această instanţă nu se mai pune problema existenţei unor „indicii privind vinovăţia inculpatului”, ci a existenţei „probelor certe de vinovăţie”, chiar dacă inculpatul beneficiază, până la soluţionarea definitivă a cauzei, de prezumţia de nevinovăţie.
Sintetizând, în condiţiile în care instanţa nu numai că a apreciat existenţa vinovăţiei inculpatei dincolo de orice îndoială rezonabilă, dar şi că este necesar ca aceasta să execute pedeapsa în regim de detenţie, se impune ca arestarea preventivă a acesteia să fie menţinută, considerând că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea nu este suficientă pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
