Tâlhărie. Forma agravată a săvârşirii de două sau mai multe persoane împreună.
Deşi inculpaţii, patru la număr, au desfăşurat acte materiale distincte, în sensul că banii au fost luaţi de un inculpat, în timp ce un alt inculpat discuta cu partea vătămată, iar apoi toţi inculpaţii s-au aflat în autoturismul condus de unul dintre ei, fără ca nici unul dintre inculpaţi să-i ceară conducătorului auto să oprească, pentru a nu pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a victimei, care se agăţase de maşină în scopul de a-şi recupera banii, în condiţiile în care un inculpat chiar i-a cerut şoferului să meargă mai repede, iar altul a încercat să-l desprindă de maşină pe partea vătămată şi să-l împingă jos, toţi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii prevăzute în art. 211 C. pen. prin acţiuni ce se completează reciproc.
Secţia penală – Decizia penală nr. 847/05 iulie 2012
Prin sentinţa penală nr.59/16.05.2012 pronunţată de Judecătoria Avrig în dosarul nr.314/787/2012, s-au dispus următoarele:
În baza art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b, c şi alin. 21 lit. a C.p., cu aplicarea art. 75 lit. c C.p., raportat la art. 3201 alin. 7 C.p.p., a fost condamnat inculpatul C.E., la pedeapsa de 4 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b, c şi alin. 21 lit. a C.p., cu aplicarea art. 75 lit. c C.p., raportat la art. 3201 alin. 7 C.p.p., a fost condamnat inculpatul S.E.F., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b, c şi alin. 21 lit. a C.p., cu aplicarea art. 75 lit. c C.p., raportat la art. 3201 alin. 7 C.p.p., a fost condamnat inculpatul G.T., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b, c şi alin. 21 lit. a C.p., cu aplicarea art. 75 lit. c C.p. şi art. 37 lit. b C.p., raportat la art. 3201 alin. 7 C.p.p., a fost condamnat inculpatul S.M., la pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 71 alin. 1 şi 2 C.p., au fost interzise inculpaţilor C.E., S.E.F., S.M. şi G.T. drepturile prevăzute în art. 64 alin. 1 lit. a, teza a doua, şi lit. b C.p., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 350 alin. 1 C.p.p., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpaţilor.
În baza art. 88 alin. 1 C.p., s-au dedus din durata pedepselor cu închisoarea aplicate inculpaţilor timpul reţinerii şi al arestării preventive, începând cu data de 03.03.2012 şi până la zi.
În baza art. 346 alin. 1 C.p.p., s-a luat act de faptul că partea vătămată L.F., domiciliat în com. T., sat. T., str. I. nr. 538, jud. C., nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 191 alin. 1 şi 2 C.p.p., a fost obligat fiecare dintre inculpaţii C.E., S.E.F., S.M. şi G.T. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.500 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:
În data de 02.03.2012, în jurul orelor 1930, însoţiţi de minorul S.R., după o prealabilă înţelegere, inculpaţii C.E., S.E.F., G.T. şi S.M. au sustras din cabina autocamionului marca MAN, cu numărul de înmatriculare XX-09-XXX suma de 2.350 lei şi, fiind surprinşi de către partea vătămată, s-au folosit de violenţe pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a păstra banii furaţi. Aceştia au părăsit în grabă locul faptei cu autoturismul marca Audi A6 break, de culoare neagră, înmatriculat în Anglia cu nr. X256XXX şi au târât după ei partea vătămată, care se agăţase de portiera stângă spate a autovehiculului, în încercarea de a-i împiedica să fugă de la locul faptei şi de a-şi recupera banii.
Din probele administrate în faza de urmărire penală, cunoscute şi însuşite de către inculpaţi, rezultă cu certitudine faptul că, în data de 02.03.2012, în jurul orelor 1930, inculpaţii s-au deplasat cu autoturismul marca Audi menţionat mai sus într-o parcare aflată pe raza localităţii T., jud. S., cu intenţia de a sustrage bani sau alte bunuri din maşinile aflate în parcare. Ajunşi acolo, inculpaţii S.M. şi C.E. l-au trimis pe inculpatul S.E.F. să abordeze partea vătămată şi să-i distragă atenţia, timp în care inculpatul G.T. şi minorul S.R. s-au deplasat spre cabina autocamionului.
În timpul în care partea vătămată discuta cu inculpatul S.E.F., inculpatul G.T. a sustras din cabina autocamionului marca MAN cu nr. de înmatriculare XX-09-XXX suma de 2.350 lei, apoi a fugit spre maşina cu care veniseră, urmat la scurt timp şi de inculpatul S. Au urcat în grabă în maşină, unul dintre inculpaţi spunând cu voce tare: „Hai, dă-i, dă-i, că am furat banii !”, iar şoferul C.E., care-i aştepta cu motorul pornit, gata de plecare, a demarat. Partea vătămată a reuşit totuşi să se agaţe de portiera stângă spate şi s-a prins de haina inculpatului S.M., cerându-le inculpaţilor să-i restituie banii furaţi.
După ce l-au târât, agăţat de maşină, aproximativ 100 de metri, provocându-i leziuni uşoare la nivelul membrelor inferioare şi punându-i viaţa în pericol, prin expunerea la riscul de a fi accidentat de autovehiculele care circulau pe DN7 din sens opus, inculpaţii au oprit maşina şi, după o busculadă între partea vătămată şi inculpatul S.M., i-au restituit acestuia o parte din bani.
În timp ce partea vătămată s-a agăţat de maşină, încercând disperat să-i împiedice pe inculpaţi să părăsească locul faptei cu banii sustraşi, niciunul dintre inculpaţi nu a cerut conducătorului auto C.E. să oprească, pentru a nu pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a victimei, ci dimpotrivă, inculpaţii au încercat să scape de partea vătămată, unul dintre ei cerându-i şoferului să meargă mai repede, iar inculpatul S.M. încercând să-l desprindă de maşină şi să-l împingă jos, pe carosabil, pentru a scăpa de el.
Prejudiciul produs părţii vătămate a fost recuperat integral, după depistarea în trafic a inculpaţilor, aceştia restituindu-i şi restul de bani părţii vătămate, motiv pentru care acesta nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Instanţa a arătat că analiza probelor administrate în faza de urmărire penală relevă participarea tuturor inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru care au fost trimişi în judecată, unii realizând activităţi specifice acţiunii principale – furtului, iar alţii exercitând violenţe pentru a asigura scăparea, toţi inculpaţii având reprezentarea că prin corelarea activităţilor lor s-a realizat acţiunea de deposedare a victimei, urmată de folosirea violenţelor pentru a-şi asigura scăparea, modul de a proceda al fiecărui inculpat fiind cunoscut şi acceptat de ceilalţi coautori.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b şi c şi alin. 21 lit. a C.p., cu aplicarea art. 75 lit. c C.p.
Cu privire la încadrarea juridică a faptelor, instanţa a arătat că inculpaţii au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii de tâlhărie, în formă agravată, toţi inculpaţii desfăşurând în mod concordant activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea, pe baza unui plan conceput în comun, acţiunile celor patru inculpaţi succedându-se şi completându-se în sensul incriminării legale, toţi implicându-se nemijlocit în procesul cauzării directe a rezultatului ilicit, atrăgând în comiterea faptei şi un minor.
Faptul că doar inculpaţii C.E. şi S.M. au exercitat prin acţiunile lor acte de violenţă pentru a asigura scăparea şi a părăsi locul faptei cu banii sustraşi, în timp ce inculpaţilor G.T. şi S.E.F. le-a revenit sarcina de a executa activităţi specifice acţiunii de sustragere (furtului), nu-i exonerează de răspundere în calitate de coautori ai infracţiunii de tâlhărie pe aceştia din urmă, întrucât, potrivit prevederilor art. 28 alin. 2 C.p., circumstanţele reale privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Chiar dacă nu ei au fost cei care au executat violenţele asupra părţii vătămate, această circumstanţă reală, care este şi element constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, se răsfrânge şi asupra lor, deoarece au cunoscut-o şi au prevăzut-o. Or, în cauză, rezultă fără dubii faptul că inculpaţii S. şi G. au fost de faţă când partea vătămată, care s-a prins de maşină în speranţa de a-şi recupera banii sustraşi, a fost târâtă circa 100 de metri, agăţată de autovehicul, timp în care inculpatul S.M. încerca să o împingă jos pe carosabil, să o desprindă de el, acţiunile şoferului C.E. şi ale inculpatului S.M. fiind comise pentru ca toţi cei patru inculpaţi să-şi asigure scăparea.
Doctrina şi practica judiciară au statuat că, în cazul infracţiunii de tâlhărie, participanţii sunt coautori, chiar dacă unii contribuie la realizarea acţiunii principale de furt, iar unii doar la realizarea acţiunii secundare de constrângere, fizică sau psihică.
Faptul că inculpaţii S.E.F. şi G.T. s-au ocupat efectiv de sustragerea banilor părţii vătămate, conform planului stabilit de comun acord cu inculpaţii S.M. şi C.E. şi nu au avut iniţiativă infracţională în exercitarea actelor de violenţă, dar au achiesat chiar tacit la activitatea infracţională desfăşurată de ceilalţi, nu atrage o altă formă de participaţie penală în ce-i priveşte.
Instanţa a considerat că, întrucât din mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei rezultă fapta inculpaţilor, precum şi suficiente date cu privire la persoana acestora, se poate soluţiona latura penală făcând aplicarea prevederilor art. 3201 Cod procedură penală şi a dispus condamnarea inculpaţilor la pedeapsa închisorii conform art.345 al.2 Cod procedură penală, reţinând în cazul inculpatului S.M. starea de recidivă postexecutorie, în raport de condamnarea anterioară prin sentinţa penală nr. 70 din 08.08.1996 a Tribunalului Argeş, pentru săvârşirea infracţiunilor de omor şi violare de domiciliu.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate fiecărui inculpat, realizată pe baza criteriilor generale de individualizare prevăzute în art. 72 C.p., s-au avut în vedere, în mod deosebit, activitatea infracţională desfăşurată de către fiecare dintre aceştia, precum şi persoana inculpaţilor, în aprecierea asupra acestui criteriu ţinând seama de antecedentele penale ale inculpaţilor C.E., S.E.F. şi S.M. şi de sancţiunile cu caracter administrativ aplicate acestora, precum şi de multiplele sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv 5 astfel de sancţiuni, aplicate inculpatului G.T.
De asemenea, s-a arătat că din modul de operare rezultă gradul sporit de pericol social al infracţiunii de tâlhărie pentru care inculpaţii sunt condamnaţi, precum şi periculozitatea deosebită a acestora pentru valorile sociale şi ordinea de drept.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut faptul că scopul sancţiunilor penale şi al celor cu caracter administrativ aplicate inculpaţilor, constând în prevenţia specială, nu a fost atins, aceştia continuând să lezeze valorile ocrotite de legea penală, prezentând astfel un pericol real, concret, pentru ordinea de drept.
La aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 1 lit. a, teza a doua şi lit.b Cod penal, instanţa a avut în vedere că inculpaţii, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi vătămării în acest mod a valorilor ocrotite de legea penală, pe perioada executării pedepsei principale a închisorii aplicate, sunt nedemni să-şi exercite dreptul de a fi aleşi în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
În ceea ce priveşte măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţi, instanţa a arătat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri preventive şi menţinerea acesteia pe parcursul judecăţii impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor. De asemenea, privarea în continuare de libertate a inculpaţilor este o măsură necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale membrilor societăţii, precum şi pentru desfăşurarea procesului în bune condiţii, în toate fazele procesuale. Pe de altă parte, lăsarea în libertate a inculpaţilor care au săvârşit infracţiunea de tâlhărie, de o asemenea gravitate, ar avea ca efect nerealizarea scopului măsurii arestării preventive.
Totodată, verificând din oficiu dacă măsura arestării preventive a inculpaţilor a depăşit un termen rezonabil, în accepţiunea C.E.D.O., instanţa a reţinut că privarea de libertate a acestora respectă durata unui termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această apreciere, instanţa are în vedere condiţiile şi principiile reliefate în Hotărârea Eckle c/a Germaniei, Hotărârea Toth c/a Austriei şi în Hotărârea Kudla c/a Poloniei, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat, instanţa a arătat că este justificată ca urmare a condamnării inculpaţilor, aceste cheltuieli reprezentând sumele avansate de stat pentru soluţionarea cauzei şi onorariul pentru asistenţa juridică obligatorie de care au beneficiat în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii, justificat cu împuternicirile avocaţiale depuse la dosarul cauzei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termenul prevăzut de art.385 ind.3 rap.la art.363 C.proc.pen., inculpaţii C.E., S.E.F., S.M. şi G.T., solicitând, ca în urma reanalizării fondului cauzei, să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt în ceea ce ăi priveşte pe inculpaţii G.T. şi S.E.F., având drept consecinţă reducerea pedepselor aplicate, precum şi achitarea inculpaţilor C.E. şi S.M. pentru infracţiunea de tâlhărie.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunii de tâlhărie deoarece, aceasta presupune nu numai o atingere adusă patrimoniului, ci şi folosirea violenţei, or partea vătămată a declarat că nu a suferit vătămări, că nu au fost exercitate violenţe asupra sa. În realitate, prin acţiunile întreprinse de partea vătămată în dorinţa de a recupera prejudiciul, aceasta s-a expus la situaţii care au dus la vătămarea sa, fiind cea care, în exclusivitate, a exercitat violenţe asupra sa.
Partea vătămată s-a agăţat de maşină,, a spart parbrizul, l-a scos din maşină pe inculpatul S.M., l-a tras în şanţ şi l-a lovit de mai multe ori,Acesta a solicitat celui care a furat, respectiv inculpatul G.T., să restituie suma de bani.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii S.M. şi C.E. aceştia au negat permanent că ar fi cunoscut intenţia inculpatului G. de a realiza furtul, arătând că în mod accidental şi aleatoriu se aflau în aceeaşi parcare cu partea vătămată, iar probele administrate nu demonstrează contrariul şi nici nu îndreptăţesc concluzia că vreunul dintre aceştia ar fi putut prevedea modalitatea sustragerii sau că aceştia ar fi constituit mijloc vătămător. În realitate, s-a săvârşit o infracţiune spontană de furt, timp în care inculpaţii S.M. şi C.E. se aflau la o distanţă de 50 de metri de locul faptei.
Ceilalţi doi inculpaţi care au sustras banii printr-o prealabilă înţelegere recunosc acest lucru, dar nu au exercitat violenţe asupra părţii vătămate şi i-au restituit acesteia banii, iar aceasta nu a formulat pretenţii civile în cauză.
Din probele administrate rezultă că actele de violenţă au fost exercitate exclusiv de partea vătămată în încercarea de a-şi recupera banii, faptul că inculpaţii au încercat să scape de acest atac violent constituie mijloc de protecţie a integrităţii lor fizice, dar şi a părţii vătămate, valoarea protejată fiind alta decât cea prevăzută de infracţiunea de tâlhărie. Inculpaţii nu au încercat să scape cu bunul, nu s-au folosit de violenţă pentru a scăpa cu bunul, ci au fost victimele unui atac legitim la care nu au ripostat.
Inculpatul C.E. a condus autovehiculul în aşa fel încât să nu producă vreo vătămare, s-a reîntors din carosabil pe partea dreaptă a drumului când a constatat că păgubitul se afla agăţat de maşină, pentru a-l proteja de pericolul la care s-a expus faţă de maşinile care veneau din contrasens. Din modul de săvârşire a faptei reiese că inculpaţii G. şi S. se fac vinovaţi de infracţiunea de furt calificat, iar inculpaţii C. şi S. nu se fac vinovaţi de săvârşirea vreunei infracţiuni deoarece inculpatul S. nu a întreprins nicio acţiune cu scopul de a ajuta la comiterea infracţiunii, iar inculpatul C.E. prin faptul că a condus maşina pe o distanţă de 100 de metri nu a adus vreo atingere integrităţii fizice a păgubitului şi nici nu a urmărit ca prin violenţă să scape cu bunul furat.
Referitor la circumstanţele personale ale inculpaţilor, pentru care s-a solicitat reducerea pedepselor aplicate, s-a arătat că inculpatul C.E. are mama bolnavă şi 3 copii minori din a căror alocaţii se întreţine familia.
Inculpatul S.E.F. a recunoscut săvârşirea faptei, a colaborat cu autorităţile însă nu a participat sub nicio formă la săvârşirea actului de tâlhărie, a săvârşit doar infracţiunea de furt. Are 2 copii minori, are studii liceale şi a lucrat din anul 2003.
Inculpatul G.T. nu are antecedente penale, a recunoscut furtul, a colaborat cu autorităţile şi regretă cele întâmplate. Are mama şi o soră bolnave.
Inculpatul S.M. are 3 copii minori, fiind singurul întreţinător al familiei.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor existente la dosar, precum şi din oficiu, conf. art. 385 ind.6 din Codul de procedură penală, Curtea de apel a constat că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare :
Din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale rezultă, în esenţă, că în data de 02.03.2012, în jurul orelor 1930, însoţiţi de minorul S.R., după o prealabilă înţelegere, inculpaţii C.E., S.E.F., G.T. şi S.M. au sustras din cabina autocamionului marca MAN, cu numărul de înmatriculare XX-09-XXX suma de 2.350 lei şi, fiind surprinşi de către partea vătămată L.F., s-au folosit de violenţe pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a păstra banii furaţi. Aceştia au părăsit în grabă locul faptei cu autoturismul marca Audi A6 break, de culoare neagră, înmatriculat în Anglia cu nr. X256XXX şi au târât după ei partea vătămată, aproximativ 100 de metri, care se agăţase de portiera stângă spate a autovehiculului, în încercarea de a-i împiedica să fugă de la locul faptei şi de a-şi recupera banii.
În cele din urmă, inculpatul C.E. au oprit maşina şi i-au restituit acestuia o parte din bani.
În cursul urmăririi penale inculpaţii au recunoscut parţial săvârşirea faptelor, iar în faţa instanţei a invocat dispoziţiile art.320 ind.1 C.proc.pen., solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care şi le-au însuşit, arătând că nu solicită administrarea de probe noi.
Raportat la ansamblul materialului probatoriou administrat în cauză, Curtea de apel constată că în mod corect prima instanţa a reţinut vinovăţia inculpaţilor, încadrarea în drept a faptelor săvârşite fiind de asemenea corectă, iar pedepsele aplicate acestora au fost just individualizate în raport cu criteriile prevăzute de art.72 C.penal şi menite a contribui la realizarea scopului educativ şi coercitiv prev.de art.52 C.pen.
În ceea priveşte critica formulată de inculpaţi sub aspectul greşitei lor condamnări pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b, c şi alin. 21 lit. a se constată că nu poate fi primită.
Astfel, conform art. 211 alin. (1) C. pen., fapta inculpatului care, în urma luării fără drept a unui bun aflat în posesia altuia, a întrebuinţat violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea constituie infracţiunea de tâlhărie.
Elementele constitutive ale variantei agravate a infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen. sunt întrunite ori de câte ori fapta de tâlhărie a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în condiţiile participaţiei. În cazul în care unul dintre inculpaţi a exercitat violenţe asupra victimei, iar alţii au deposedat victima de un bun aflat asupra sa, calitatea de coautori ai infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen.
Raportând aceste prevederi la situaţia din speţă, se reţine că, la 02 martie 2012 inculpaţii C.E., S.E.F., G.T. şi S.M., după ce au sustras suma de 2.350 lei aparţinând părţii vătămate L.F. s-au folosit de violenţe pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a păstra banii furaţi.
Este pe deplin dovedit că inculpaţii au plecat în grabă cu maşina, iar partea vătămată a reuşit totuşi să se agaţe de portiera stângă spate şi s-a prins de haina inculpatului S.M., cerându-le inculpaţilor să-i restituie banii furaţi, după care l-au târât, agăţat de maşină, aproximativ 100 de metri, provocându-i leziuni uşoare la nivelul membrelor inferioare şi punându-i viaţa în pericol, împrejurări la care au asistat toţi inculpaţii.
În acest context, întrucât infracţiunea de tâlhărie are un caracter complex, este lipsit de relevanţă, pentru existenţa infracţiunii, faptul că unii dintre inculpaţi susţin că nu ar fi cunoscut intenţia inculpatului G. de a realiza furtul sau că nu au urmărit nici un moment vătămarea părţii vătămate, vătămare pe care aceasta şi-ar fi cauzat-o singură.
Deşi inculpaţii au desfăşurat acte materiale distincte- în sensul că, banii au fost luaţi de inculpatul G.T., în timp ce inculpatul S.E.F. discuta cu partea vătămată, iar apoi toţi inculpaţii s-au aflat în autoturismul condus de inculpatul C.E., fără ca niciunul dintre ei să-i ceară conducătorului auto să oprească, pentru a nu pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a victimei, ba chiar unul dintre ei, potrivit declaraţiei părţii vătămate, i-a cerut şoferului să meargă mai repede, iar inculpatul S.M. a încercat să-l desprindă de maşină şi să-l împingă jos – toţi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii prevăzute în art. 211 C. pen. prin acţiuni ce se completează reciproc.
Pentru aceste motive, instanţa de recurs nu poate împărtăşi apărarea inculpaţilor în sensul că partea vătămată a fost singura care şi-a provocat vătămarea, în condiţiile în care, prin acţiunile şi inacţiunile lor, toţi cei patru inculpaţi au contribuit la cauzarea de leziuni părţii vătămate.
Totodată, este nefondată susţinerea că inculpaţii G. şi S. nu au săvârşit infracţiunea de tâlhărie, ci doar cea de furt, întrucât acţiunile violente ale inculpaţilor au avut ca scop păstrarea bunului şi să-şi asigure scăpare, deci fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie.
Susţinerile în sensul că partea vătămată l-a lovit pe inculpatul S.M. nu sun confirmate de probele administrate şi nu au relevanţă asupra existenţei infracţiunii de tâlhărie.
Curtea mai constată că, deşi toţii inculpaţii au declarat că recunosc în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare, apărările formulate pentru aceştia în prezentul recurs tind la stabilirea unei altei stări de fapt decât cea expusă în rechizitoriu, ceea ce este inadmisibil, raportat la procedura prevăzută de art.320 ind.1 Cod procedură penală.
În raport de toate aceste aspecte, Curtea de apel constată că, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză şi însuşindu-şi complet argumentele relevate de procuror în expunerea rechizitoriului, prima instanţă a stabilit în mod corect vinovăţia inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie sub forma coautoratului şi a dispus condamnarea acestora la pedeapsa închisorii, conform art.345 al.2 Cod procedură penală.
Solicitarea inculpaţilor de a se reduce pedepsele aplicate este de asemenea nefondată.
Instanţa de recurs constată că la individualizarea şi proporţionalizarea pedepselor aplicate fiecărui inculpat, instanţa de fond a dat eficienţă deplină tuturor criteriilor prevăzute de art.72 Cod penal respectiv limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite, ca urmare a reducerii acestora cu o treime, conform art.320 ind.1 alin.7 Cod procedură penală ( închisoarea de la 4 ani şi 8 luni la 13 ani şi 4 luni ), precum şi persoanei inculpaţilor, care nu se află la prima confruntare cu legea penală.
Curtea de apel, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepselor aplicate inculpaţilor consideră că acestea sunt în măsură, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, să-şi atingă scopurile, respectiv de exemplaritate şi educativ, dar şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni.
Împrejurările legate de situaţia familială a inculpaţilor şi atitudinea sinceră de recunoaştere a săvârşirii faptelor nu justifică reducerea cuantumului pedepselor aplicate, în contextul gravităţii infracţiunilor comise, evidenţiată prin modul de pregătire şi punere în practică a activităţii infracţionale, ceea ce a demonstrat o capacitate ridicată de conştientizare a caracterului ilicit al faptelor pe care le comit, dar şi a voinţei de a le săvârşi, aceştia dovedind perseverenţă infracţională, în condiţiile în care anterior trei dintre cei patru inculpaţi au comis fapte de furt calificat, beneficiind de aplicarea unor sancţiuni cu caracter administrativ, care însă nu şi-au atins scopul, iar inculpatul S.M. este recidivist, fiind condamnat anterior la pedeapsa de 17 ani închisoare pentru infracţiunile de omor şi violare de domiciliu.
Examinând din oficiu hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor art. 385 ind.6 din Codul de procedură penală, Curtea de apel a constat că şi celelalte dispoziţii ale primei instanţe referitoare la menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, la latura civilă a cauzei şi la stabilirea cheltuielilor judiciare sunt legale şi temeinice.
Pentru toate considerentele ce preced, având în vedere şi dispoziţiile art.385 ind.15 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, recursurile declarate de inculpaţii: C.E., S.E.F., G.T. şi S.M. împotriva sentinţei penale nr. 59/16.05.2012 pronunţată de Judecătoria Avrig în dosar penal nr. 3148/787/2012 au fost respinse ca nefondate.
În baza art. 88 C.penal, s-au dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor duratele reţinerii şi ale arestării preventive, începând cu 3.03.2012 la 5.07.2012.
În baza art. 192(2) Cod procedură penală, consecinţă a respingerii recursurilor, inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în recurs.
