T.V.A. CONDIŢIONAREA DREPTULUI DE DEDUCERE, DE
ÎNREGISTRAREA AGENTULUI ECONOMIC CA PLĂTITOR
DE T.V.A.
-art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată,
-art. 23 din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea
adăugată,
-art. 145 şi urm. Cod fiscal
(Notă: O.U.G. nr. 17/2000 şi Lega nr. 345/2002 au fost abrogate, în prezent taxa pe valoarea
adăugată fiind reglementată prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal)
Pentru a beneficia de dreptul de deducere, potrivit reglementărilor în
vigoare în perioada 2001-2006, prima cerinţă care trebuia îndeplinită de către
agentul economic era aceea de a-şi dovedi calitatea de persoană înregistrată ca plătitor
de T.V.A.
În absenţa unei astfel de înregistrări, dreptul de deducere nu poate fi
acordat, fapt care rezultă din interpretarea art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000, în art.
23 din Legea nr. 345/2002 şi în art. 145 şi urm. din Codul fiscal, fiind fără
relevanţă faptul că agentul economic a plătit, iar organele fiscale au încasat sumele
vărsate ca T.V.A.
(Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 527/R-C/ 16 mai
2008)
Prin sentinţa nr.239/2008, Tribunalul Vâlcea a admis în
parte acţiunea reclamantei SC U.I. SRL formulată în contradictoriu cu
D.G.F.P. V şi A.F.P. B şi a anulat actele contestate pentru suma de
48.448 lei, menţinându-le pentru 4.408 lei., cu 1.200 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că organele de
inspecţie au constatat că reclamanta s-a comportat începând cu luna mai
1999 ca plătitoare de T.V.A. şi în mod greşit organul fiscal a primit şi a
înregistrat deconturile de T.V.A. fără a atrage atenţia asupra inexistenţei
declaraţiei la care obliga legea, nerealizând o îndrumare a contribuabililor
şi ignorând rolul activ pe care se impunea să-l aibă.
În aceste condiţii, aşa cum a reţinut şi expertul contabil,
T.V.A.- ul suplimentar în sumă de 51.262.351 lei nu este datorat de către
petentă, concluzie susţinută de faptul că era îndreptăţită să colecteze
T.V.A., întrucât şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege.
Nici T.V.A.- ul suplimentar calculat nu este datorat de vreme
ce au fost primite şi înregistrate deconturile depuse, iar suma de
2.794.118 lei neînregistrată ca T.V.A. al monetarului, nu este datorată
pentru că acest monetar a fost completat în mod eronat, nefiind nevoie
să fie înregistrat în contabilitate.
Este datorată însă suma de 1.625.036 lei reprezentând TVA
pentru anumite bonuri fiscale de aprovizionare carburanţi auto, pe care
nu sunt înscrise denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare al
autovehiculului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Vâlcea,
criticând-o pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041
Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
– reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în mod
expres de lege ca la depăşirea plafonului legal să formuleze declaraţie
pentru a fi luată în evidenţă ca plătitor de taxă pe valoare adăugată. În
absenţa unei astfel de declaraţii, nu se poate beneficia de facilitatea
plătitorului, iar interpretarea pe care instanţa o dă dispoziţiilor art.7 din
Codul de procedură fiscală este greşită;
– dreptul de deducere nu poate fi exercitat decât de persoana
impozabilă înregistrată ca plătitor de T.V.A. şi aceasta în condiţiile expres
prevăzute de actele normative speciale;
– raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, de altfel
inutil soluţionării pricinii, în care se punea problema pronunţării asupra
unei chestiuni de drept, nu a răspuns obiectivelor fixate de instanţă.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt
fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Soluţionarea prezentei pricini se impune a fi făcută cu
observarea în principal a aspectelor contestate de către reclamant atât în
acţiunea cu care a investit instanţa, cât şi în contestaţia adresată organelor
fiscale, cele două având, de altfel, un conţinut aproape identic.
În esenţă susţinerea reclamantului-intimat este aceea că
aplicarea dispoziţiilor legale privind taxa pe valoare adăugată trebuie să se
facă ţinându-se seama de faptul că în perioada ianuarie 2001-martie 2006
a plătit T.V.A. deşi nu se înregistrase la categoria persoanelor impozabile
cu această datorie fiscală, ceea ce constituie, în mare măsură, un aspect de
vinovăţie a A.F.P. B..
Nicăieri în conţinutul celor două sesizări nu se contestă
modul de calcul al cheltuielilor fiscale reţinute ca fiind datorate de către
agentul economic prin raportul de inspecţie, aşa încât erau total lipsite de
suport obiectivele fixate pentru raportul de expertiză (fila 77), obiective
încuviinţate în mare parte de către instanţă în şedinţa din 4 septembrie
2007.
Aşa cum de altfel se susţine în recurs, în cadrul procesual
constituit, raportul de expertiză contabilă reprezintă o probă inutilă.
Singurul aspect contestat era – nu întinderea obligaţiilor – ci dreptul pe
care îl are sau nu agentul economic, neînregistrat ca plătitor de T.V.A.
dar care în fapt face astfel de plăţi.
Dreptul pretins este acela de deducere, drept recunoscut în
art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000, în art. 23 din Legea nr. 345/2002 şi în
art. 145 şi urm. din Codul fiscal.
Toate dispoziţiile legale precitate condiţionează dreptul de
deducere de înregistrare a agentului economic ca plătitor de T.V.A.
Atâta vreme cât comerciantul nu s-a înregistrat ca având
calitatea de persoană impozabilă – plătitoare de T.V.A., acesta nu poate
să exercite dreptul de deducere.
Este total lipsit de relevanţă sub aspectul dreptului de
deducere, faptul că i-au fost primite plăţi din această categorie fiscală,
atâta vreme cât nu s-a depus o cerere de înregistrare ca plătitor de T.V.A.
Rolul activ pe care trebuie să-l exercite organele fiscale nu
trebuie transformat într-o obligaţie de îndrumare a activităţii agenţilor
economici, în sensul de consiliere a acestora. Nu se poate admite ca
sancţiunea pentru neformularea unei cereri de către agentul economic,
singurul în sarcina căruia este stabilită de către legiuitor obligaţia, să fie
transferată în patrimoniul organului fiscal a cărei atribuţie principală sub
acest aspect este aceea de a primi şi înregistra solicitarea formulată.
Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru a beneficia de dreptul de
deducere, potrivit reglementărilor în vigoare în perioada 2001-2006,
prima cerinţă care trebuia îndeplinită de către agentul economic era aceea
de a-şi dovedi calitatea de persoană înregistrată ca plătitor de T.V.A.
În absenţa unei astfel de înregistrări singura statuare care se
impune este aceea că dreptul de deducere nu poate fi acordat.
Faţă de această concluzie şi observând că nu s-au contestat
calculele şi întinderea obligaţiilor stabilite de organele fiscale urmează a se
reţine că începând cu ianuarie 2001 şi până în august 2006, reclamanta –
intimată datora T.V.A. în sumă de 63.044 lei din care achitase suma de
29.387 lei, rămânând de plătit 33.657 lei, sumă compusă din T.V.A. din
evidenţă de 2.509 lei şi T.V.A. debit suplimentar de 31.848 lei (fila 37).
La suma de 33.657 lei se calculează accesoriile reprezentând penalităţi şi
dobânzi plus majorări (fila 47), ajungând la un total de 52.856 lei.
Aceste calcule sunt determinate, pe de o parte, de
raţionamentul mai sus exprimat potrivit căruia agentul economic nu era
îndreptăţit să deducă T.V.A., aşa încât deducerile operate nu pot fi avute
în vedere la calculul obligaţiei fiscale, iar pe de altă parte, se impune a fi
achitată diferenţa de T.V.A. calculată de organul de control şi plătită
numai în parte de agentul economic.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursul este fondat şi în
baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează a fi admis, iar în fond
modificată sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
