Asupra recursului de faţă constată că:
La data de 03 aprilie 2013 reclamanta SC N SRL din judeţul C a chemat în judecată pe pârâta DGFP C solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, nr. F-CV 107/28.02.2013 (denumită în continuare „Decizia de impunere”) emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului C şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F – CV 73/28.02.2013 (denumit în continuare „Raportul de inspecţie fiscală) emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului C.
Acţiunea reclamantei a format obiectul dosarului nr. 1181/119/2013 a Tribunalului Covasna.
În acest dosar instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr. 1902/06.06.2013 a Tribunalului Covasna.
Prin această hotărâre s-au dispus următoarele:
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice C.
S-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC N SRL în contradictoriu cu pârâta D G F P C şi în consecinţă s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 107/28.02.2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de intimată în baza raportului de inspecţie fiscală nr. F-CV 73/28.02.2013, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii actului.
Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 832,94 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-CV 107/28.02.2013 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice C, în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 73/28.02.2013 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 73.660, constând în :
– impozit pe profit în sumă de 17.982 lei,
– majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 1973 lei,
– penalităţi de întârziere impozit pe profit în sumă de 532 lei,
– TVA în cuantum de 8217 lei,
– majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 503 lei,
– penalităţi de întârziere TVA în sumă totală de 1232 lei,
– impozit pe dividende PF în sumă de 33.579 lei,
– majorări aferente impozitului pe dividende în sumă de 4606 lei,
– penalităţi de întârziere impozit pe dividende în sumă de 5036 lei.
Potrivit art. 248 NCPC, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Potrivit art. 13 din H.G. nr. 13/2009, unităţile aflate în subordinea sau sub autoritatea Ministerului Finanţelor Publice, după caz, sunt prevăzute în anexa nr. 2.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat şi din venituri proprii, în condiţiile legii.
Potrivit anexei 2 din acul normativ amintit, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice va funcţiona aparatul propriu al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene.
Conform art. 1 din HG nr. 109/2009, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată din bugetul de stat şi din venituri proprii, iar potrivit art. 6, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are structura organizatorică formată din direcţii generale, direcţii şi alte structuri, prevăzută în anexa nr. 1. În cadrul acesteia, inclusiv în directa subordine a preşedintelui, se pot organiza, prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, servicii, birouri, compartimente şi colective temporare şi se pot stabili numărul posturilor pe fiecare structură, numărul posturilor de conducere şi numărul posturilor de execuţie, în condiţiile legii.
Totodată, conform art. 4 pct. 37 din HG nr. 109/2009, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezintă statul în faţa instanţelor şi a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind raporturile juridice fiscale şi alte activităţi ale agenţiei, direct sau prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, Garda Financiară şi unităţile sale teritoriale şi/sau Autoritatea Naţională a Vămilor şi unităţile sale subordonate, în baza mandatelor transmise; renunţarea la calea de atac, în litigiile care au legătură cu raporturile juridice fiscale, se va face conform procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Tribunalul a avut în vedere că în speţă, calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între pârâtul chemat în judecată şi persoana obligată în raportul juridic fiscal dedus judecăţii, îndreptăţirea de a fi parte în proces aparţinând numai titularului drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material şi presupunând existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titularul dreptului afirmat.
Or, tribunalul a reţinut că decizia de impunere F-Cv 107/28.02.2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală a fost emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului C, astfel că a respins ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.
Pe fond, instanţa a reţinut că, în temeiul art. 129 alin.4 din OG nr. 92/2003 şi în baza Deciziei de impunere F-Cv 107/28.02.2013, organele fiscale au instituit măsuri asiguratorii prin procesul verbal de sechestru asigurator asupra bunurilor mobile nr. 7766 din 25.03.2013 ale reclamantei şi prin care s-a aplicat sechestru asupra bunurilor mobile – autoutilitara N1-Opel Astra, autoutilitara – Fiat Doblo Cargo 223/WXB1A2A nr. de înmatriculare CV-02-… şi remorca O2- DC transport auto cu nr. de înmatriculare CV-03-… (f.23-24) pentru garantarea creanţei în sumă de 73660 lei.
Din raportul de inspecţie fiscală nr. 73/28.02.2012, cât şi din conţinutul Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-CV 107/28.02.2012 emise de D.G.F.P. C, a rezultat că s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată în suma totală sus menţionată, reţinându-se:
În perioada septembrie 2010 – septembrie 2012, societatea a achiziţionat de la diferite societăţi comerciale bunuri şi servicii constând în îmbrăcăminte, încălţăminte, maşina de tuns gazon, obiecte pentru grădinărit, mobilier, aparat de tuns, flori ornamentale, servicii de întreţinere spaţii verzi, acestea nefiind aferente realizării de venituri impozabile, fiind efectuate în favoarea asociaţilor societăţii şi prin înregistrarea acestora în evidenţele contabile, respectiv în conturile de cheltuieli, au ca efect diminuarea bazei impozabile a impozitului pe profit.
În ceea ce priveşte investiţia efectuată de societate conform autorizaţiei de construire nr. 109/28.10.2009, eliberată de Primăria mun. T având ca obiect imobilul cu destinaţie de birouri, organele de inspecţie fiscală au reţinut că acesta a fost recepţionat conform procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.1 din 23.01.2013, iar pe perioada verificată societatea şi-a desfăşurat activitatea la punctul de lucru situat în T, str. P S, nr. 28, în baza contractului de închiriere nr. 3547/069.06.2007, încheiat cu SC A R SA B….
Astfel, societatea a denaturat soldul sumei negative de TVA din decontul de TVA întocmit pentru luna septembrie 2011, sumă ce a fost preluată în deconturile întocmite pentru lunile ulterioare, a înregistrat TVA deductibil aferent unor bunuri şi prestări de servicii care nu sunt destinate folosului operaţiunilor taxabile ale acesteia
În acest sens, organele de control au reţinut prevederile art. 145 din Legea nr. 571/2003 în sensul că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunii taxabile.
În consecinţă, au stabilit un TVA suplimentar de plată la care au calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Totodată, organele de control au reţinut că societatea a efectuat achiziţii de prestări servicii de amenajare/întreţinere spaţiu verde, în perioada octombrie 2010 – martie 2012, aferente terenului unde este amplasat imobilul amintit, respectiv anterior recepţionării lucrărilor de construcţie conform proces verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 1 din 23.01.2013.
Facturile aferente acestor lucrări au fost înregistrate în evidenţa contabilă în contul 303 ”Materiale de natura obiectelor de inventar” şi ulterior în contul 603 ”Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar”, în contul 6028 „Cheltuieli privind alte materiale consumabile”, cont 6021 ”Cheltuieli cu materiale auxiliare”, cont 6024 ”Cheltuieli privind piesele de schimb”, cont 628 ”Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi” şi în contul 4426 ”TVA Deductibil”.
Organele de control au reîncadrat tranzacţiile în sensul că bunurile achiziţionate nu au scop economic, fiind utilizate de asociaţi, respectiv contravaloarea bunurilor fiind considerată drept distribuţie de dividende.
Prin urmare, achiziţiile în sumă totală de 176.291 lei au fost considerate că reprezintă dividende în favoarea asociaţilor, sens în care pentru dividendele în valoare de 209.870 lei (valoare brută) au calculat un impozit pe dividende suplimentar în valoare de 33.579 lei. La această sumă au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Tribunalul a reţinut că decizia de impunere nr. F-CV 107/28.02.2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală se bucură de prezumţia de legalitate şi determină principiul executării acesteia din oficiu.
Acest aspect a fost reţinut prin deciziile Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat în mod constant în sensul că prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin care reclamantul poate formula în paralel cu procedura prealabilă la organul emitent al actului administrativ, şi o acţiune separată la instanţa de contencios administrativ, prin care solicită suspendarea actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond, instituie o garanţie pentru persoana vătămată în ceea ce priveşte evitarea eventualelor pagube suferite ca urmare a executării actului administrativ pretins a fi nelegal, iar pe de altă parte, prin stabilirea condiţiilor de admisibilitate, previne şi limitează eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către persoanele vătămate.
Totodată, a reţinut că, în acord cu principiile dreptului administrativ, suspendarea executării actelor administrative prin hotărâre judecătorească reprezintă o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a actului administrativ, întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate.
Or, conform art. 14 alin. 1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ,,în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Analizând cele două condiţii pe baza înscrisurilor depuse la dosar, respectiv decizia de impunere, raportul de inspecţie fiscală nr. 73/28.02.2013 şi, în limitele permise de natura specială a procedurii instituite de art.14 din Legea nr.554/2004, s-a constatat că în cauză este îndeplinită cerinţa legală a cazului bine justificat, astfel cum este acesta definit în art.2 alin.(1) lit. t) din Legea nr.554/2004 – ,,cazuri bine justificate – împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”
Astfel, instanţa de fond a constatat că stabilirea în sarcina reclamantei a sumelor suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit, taxa pe valoare adăugată, impozit pe dividende şi accesoriile aferente fiecărui impozit a avut drept temei faptul că reclamanta în perioada septembrie 2010- septembrie 2012 a achiziţionat de la diferite societăţi comerciale bunuri şi servicii, constând în îmbrăcăminte, încălţăminte, maşină de tuns gazon, obiecte pentru grădinărit, mobilier, aparat de tuns, flori ornamentale serviciu de întreţinere spaţii verzi şi care au fost calificate de organul de control ca fiind cheltuieli efectuate în interesul asociaţilor societăţii şi nu aferente realizării de venituri şi care au dus la diminuarea bazei impozabile a impozitului pe profit .
Faţă de starea de fapt descrisă în actele administrativ atacate, reclamanta a arătat prin acţiunea formulată că în anul 2007 societatea a achiziţionat un teren şi o casă, pe care ulterior au demolat-o pentru că era într-o stare avansată de degradare, şi că achiziţionarea a fost făcut în scopul construirii unui sediu cu birouri pentru societate, necesar desfăşurării activităţii acesteia.
Or, organul fiscal a recalificat această investiţie ca fiind efectuată în interesul asociaţilor societăţii în cauză, fapt pentru care au calculat impozitele descrise în actele atacate.
De asemenea, s-a reţinut că organul fiscal a apreciat ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile legate de achiziţionarea echipamentelor de protecţie pentru personalul angajat al societăţii, întrucât potrivit art. 21 din Legea nr. 571/2003, sunt deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Reclamanta a depus la dosar fişele de inventar prin care a arătat că îmbrăcămintea acordată angajaţilor ei, a fost dată ca echipament de protecţie.
Or, toate aceste împrejurări au creat o îndoială asupra temeiniciei actului administrativ fiscal atacat, în condiţiile în care nu s-au antamat în această etapă procesuală aspecte de fond; existenţa cazului bine justificat nepresupunând prezentarea unor dovezi de nelegalitate sau netemeinicie evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.
Aşa fiind, în speţă, cazul bine justificat a reieşit nu numai în simplele afirmaţii ale reclamantei sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce priveşte actul contestat, emis de pârâtă şi a cărei temeinicie şi legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată.
În acord cu prev. art. 14 alin.1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză şi aceasta desigur că nu în considerarea valorii debitului în sine, incontestabil de mare, ci faţă de specificul activităţii acesteia, raportat la alte obligaţii de plată ale acesteia decurgând din diverse acte de comerţ pe care le-a realizat în scopul realizării obiectului de activitate al societăţii, direct afectate de condiţiile în care o executare imediată ar putea atrage chiar desfiinţarea societăţii.
Toate aceste elemente, deopotrivă de ordin obiectiv şi subiectiv, au justificat suspendarea, în temeiul art.14 din Legea nr.554/2004, a executării actului administrativ fiscal a cărei legalitate şi temeinicie este contestată, până la pronunţarea instanţei de fond.
Măsurile ce au fost dispuse în cauză sunt de acord şi cu recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materia administrativă. În cuprinsul acesteia s-a arătat că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.
Totodată, sub aspectul cererii de suspendare a actului administrativ, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a plătit o cauţiune în sumă de 11.049 lei, conform recipisei de consemnare seria TA nr. 2034364/16.04.2013, depusă la dosar (f.98).
Partea reclamantă a făcut dovada că a suportat cheltuieli de judecată în sumă totală de 832,94 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial, sens în care, în baza art. 274 C.proc civ, pârâta a fost obligată la plata acestor cheltuieli de judecată, întrucât s-a aflat în culpă procesuală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice C criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-CV 107 din 28.02.2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-CV 73 din 28.02.2013 până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii actului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a adus următoarele argumente în susţinerea nelegalităţii şi netemeinicie hotărârii atacate:
Sentinţa civilă nr. 1902 din 06.06.2013 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost criticabilă şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Astfel cum s-a arătat şi prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, formularea unei astfel de cereri este condiţionată de dovada existenţei unui caz bine justificat şi pentru prevenirea unei pagube iminente, astfel cum este prevăzut la art. 14 alin. 1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”, condiţii avute în vedere şi de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia numărul 5191 din 27 octombrie 2005.
Sintagma pagubă iminentă se referă la prejudiciul material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. 1 lit ş din Legea nr. 554/2004. Cererea reclamantei nu a conţinut nici o menţiune privind dreptul vătămat, interesul legitim vătămat, cazul bine justificat şi prejudiciul iminent, ca şi cerinţe legale pe care le presupune o cerere întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Din împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, este evident că în speţă nu a existat situaţia de a se fi creat o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Aceste condiţii au fost avute în vedere şi de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când a pronunţat Decizia numărul 5191 din 27 octombrie 2005.
Ori, în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada existenţei acestor condiţii.
Astfel cum s-a arătat şi în faţa instanţei de fond, prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea ceea ce într-un stat de drept este de neconceput avându-se în vedere valorile ocrotite de legiuitor, fiind vorba de obligaţii fiscale a cărui beneficiar este întreaga societate.
Motivele invocate de către reclamantă, în baza cărora a solicitat suspendarea actului administrativ fiscal sunt: nelegalitatea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare, precum şi susţinerea acesteia cu privire la faptul că punerea în executare a actului de impunere contestat ar însemna perturbarea activităţii contribuabilului, afirmând că executarea silită o va pune în imposibilitate de plată.
Recurenta a considerat că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, care să înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu (Decizia nr. 1390 din 20 aprilie 2006 pronunţată de Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, publicată în Revista de Drept Comercial nr. 6/2006, p.129).
Instanţa de fond analizând „cazul bine justificat” constatând starea de fapt a reţinut că există o îndoială asupra temeiniciei actelor administrativ fiscale atacate.
TVA-ul suplimentar stabilit ca urmare a constatării faptului că societatea a denaturat soldul sumei negative de TVA din decontul TVA întocmit pentru luna septembrie 2011, sumă preluată în continuare în deconturile depuse pentru lunile ulterioare, totodată a înregistrat TVA deductibil aferent unor bunuri şi prestări servicii care nu au fost destinate în folosul operaţiunilor taxabile ale acestuia, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 156 2 respectiv art. 145 alin. 2 lit. a din Legea nr. 571/2003 impozit pe venit din dividende ca urmare a recalculării impozitului e profit, stabilind că au fost încălcate dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 571/2003.
În opinia recurentei, în prezenta cauză, contra celor reţinute de instanţa de fond, nici simpla susţinere a reclamantei în sensul că nu datorează suma la care a fost obligată prin actul administrativ în discuţie, nu satisface cerinţele art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Totodată, simpla executare a unui act administrativ şi fiscal, nu produce prin ea însăşi o pagubă fiind necesar ca iminenţa producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.
Faptul că s-a invocat pericolul falimentării prin eventuala executare a sumei stabilite suplimentar de plată pentru care solicită suspendarea executării silite nu este de natură să dovedească existenţa sau producerea unei pagube iminente.
Recurenta a considerat că prin invocarea unor situaţii care s-ar produce nu înseamnă că s-a şi creat acel pericol iminent care să împiedice funcţionarea societăţi
Prin urmare, nici eventuala executare a sumei stabilite suplimentar de organul de control nu ar duce la crearea unei situaţii catastrofale astfel cum a descris reprezentantul legal al reclamantei.
Iminenţa prejudiciului, în opinia recurentei nu este dovedit la data prezentei. Astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1377 din 15 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 446/64/2011, aplicabile şi prezentei cauze: „argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, ori în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.”
În acest sens s-a solicitat de către recurentă a se avea în vedere şi considerentele care au fost la baza pronunţării Deciziei nr. 3486 din 21.09.2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, din actele dosarului nu a rezultat pericolul care ar duce la producerea unei pagube iminente de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ, luarea unei astfel de măsuri, în opinia recurentei ar fi o soluţie nelegală şi netemeinică.
Instanţa de fond în graba de a soluţiona această cauză, a făcut o apreciere greşită a probatoriului administrat.
Motivarea instanţei nu face altceva decât să reia susţinerile contestatoarei fără a avea însă nici un suport în probatoriul administrat.
Faptul că reclamanta a achitat valoarea cauţiunii stabilite de instanţă şi faptul că a invocat prezumtiv pericolul privind incapacitatea de plată nu este susţinută de situaţia reală a societăţii, aşadar, executarea sumei stabilite suplimentar nu este de natură să afecteze desfăşurarea normală a activităţii contestatoarei cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
Cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în Decizia civilă nr. 1377 din 15 martie 2012, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin.1 din legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate si să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională. În condiţiile în care nu s-a dovedit îndeplinirea uneia din condiţiile menţionate la art. 14 alin.1 din Legea nr. 554/2004 instanţa de fond în mod neîntemeiat a admis cererea de suspendarea a executării actelor administrativ fiscale atacate.
În subsidiar, în temeiul art. 451 alin.2 C proc civ. recurenta pârâtă a solicitat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la plata căreia a fost obligată pârâta.
Recursul şi acţiunea au fost formulate cu aplicare şi respectarea procedurii prevăzute de Noul Cod de Procedură Civilă.
În recurs nu s-au cerut alte probe de recurentă.
Faţă de recursul declarat în cauză intimata reclamantă a formulat întâmpinare, depusă în două exemplare (filele 13 -20 şi 23 – 30 dosar recurs), solicitând respingerea recursului ca nefondat argumentând pe larg susţinerile şi apărările făcute la criticile recurentei.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei conform înscrisului de la fila 31 cu menţiunea să formuleze în termen de 3 zile răspuns la întâmpinare.
Intimata reclamantă a depus dovada cheltuielilor de judecată în recurs (pentru avocat ales, filele 41 – 43 dosar recurs), dar nu a depus răspuns la întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 20 august 2013 instanţa constatând că s-a parcurs procedura prealabilă scrisă conform art. 486 – 487 din Noul Cod de Procedură Civilă a acordat cuvântul părţilor asupra recursului declarat în cauză, amânând pronunţarea pentru data de 21.08.2013.
Curtea examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa civilă atacată nr. 1902/06.06.2012 a Tribunalului Braşov, prin prisma criticilor de recurs şi a prevederilor legale aplicabile faţă de prevederile art. 14, art.15 din Legea nr.554/2004 a Contenciosului Administrativ, constată recursul declarat în cauză ca nefondat pentru următoarele considerente:
Din verificarea întregului probatoriu administrat în cauză, raportat la obiectul acţiunii reclamantei, respectiv la cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, nr. F-CV 107/28.02.2013 (denumită în continuare „Decizia de impunere”) emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului C şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F – CV 73/28.02.2013 (denumit în continuare „Raportul de inspecţie fiscală) emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului C şi faţă de dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum şi faţă de prevederile legale privind calcularea, aplicarea şi obligaţia de plată a TVA, deductibilitatea acesteia în condiţiile Legii 371/2003 se constată că în mod corect şi legal a apreciat şi reţinut instanţa de fond situaţia de drept şi de fapt dedusă judecăţii, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală şi conformă cu prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi cu probele de la dosar.
În ceea ce priveşte criticile de recurs formulate de pârâtă se reţin două critici esenţiale de fond: nelegalitatea sentinţei civile atacate pentru motivul că nu au fost îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale atacate.
Ori, în cauză se reţine că din întreg probatoriu de la dosar şi faţă de argumentele prezentate de instanţa de fond, în susţinerea soluţiei pronunţate de admitere a cererii de suspendare formulată de reclamanta SC N SRL se constată că au fost îndeplinite cumulativ cele două condiţii privind cazul bine justificat şi paguba iminentă ce s-ar produce în patrimoniu reclamantei dacă s-ar pune în executare aceste acte.
În sensul acesta instanţa de recurs reţine următoarele:
Conform art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin cazuri bine justificate se înţeleg: „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
În cauza de faţă, intimata reclamantă a mai fost controlată pe linie de TVA pentru perioada 01.08.2010-30.06.2011, control finalizat prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-CV 314/13.09.2011 şi Decizia de impunere 514/13.09.2011, prin care inspectorii Direcţia Generală a Finanţelor Publice C, au considerat că TVA-ul aferent facturilor din perioada menţionată este deductibil şi prin urmare a fost dedus în mod legal de către Societate.
De aici a rezultat prezumţia că deducerile au fost făcute în concordanţă cu legea şi prin urmare există o aparenţă de nelegalitate a actelor administrative atacate.
Cazul bine justificat a reieşit şi din faptul că există îndoieli puternice asupra
prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, iar executarea
acestuia înainte ca un tribunal independent să se pronunţe asupra legalităţii,
a constituit un motiv întemeiat la adoptarea soluţiei de suspendare.
Conform art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă în înţelesul art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ reprezintă „prejudiciul material şi viitor previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Diminuarea patrimoniului reprezintă în sine o pagubă. Eventuala executare a actului a cărui suspendare s-a cerut, în condiţiile în care există o vădită aparenţă de nelegalitate a acestuia, reprezintă o diminuare ilicită a patrimoniului intimatei reclamante, diminuare ilicită ce reprezintă o pagubă iminentă.
Executarea actului administrativ atacat ar însemna imposibilitatea efectuării unor plăţi de către reclamantă către furnizori, inclusiv a salariilor, ceea ce ar duce inevitabil la încetarea activităţii societăţii şi a pierderii clienţilor existenţi, iar ulterior la faliment.
Pe de altă parte se reţine şi faptul că în cauză nu există pericolul ca societatea să nu îşi execute obligaţiile fiscale stabilite în sarcina ei prin Decizia atacată.
Bunurile intimatei reclamante în valoare ce acoperă suma datorată au fost sechestrate, lucru dovedit cu procesul verbal de sechestru asigurător, anexat cererii introductive.
De asemenea, intimata reclamantă a făcut dovada că a achitat cauţiunea ce i-a fost pusă în vedere de către instanţa de judecată.
Soluţia suspendării actului administrativ, până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, şi este o măsură care se impune a fi luată de instanţa de judecată.
În concluzie, toate criticile şi argumentele de nelegalitate formulate de recurenta pârâtă vor fi înlăturate ca nelegale şi constatând recursul ca nefondat se va respinge în baza art. 483, art. 496 al. 1 şi art. 498 al. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere faptul că în recurs s-a reţinut culpa recurentei pârâte, instanţa va acorda cheltuielile de judecată solicitate de intimata reclamantă SC N SRL C, în sumă de 550,18 lei, conform înscrisului de la fila 42 din dosarul de recurs, în baza art. 451 al. 1 raportat la art. 453 al. 1 Noul Cod de Procedură Civilă.
Decizia civilă nr. 3614/ 21.08.2013, dosar nr. 1181/119/2013 redactat judecător I.M.
