Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond se poate pronunţa în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
In analiza unei cereri de suspendare, instanţa este obligată să observe, cu grijă sporită, întreg amalgamul de interese divergente, care îi sunt prezentate, pentru a alege calea cea mai puţin prejudiciabilă.
Eliminarea, în materia suspendării, a cerinţei caracterului ireversibil al pagubei nu înseamnă că instanţa nu va ţine cont de acest aspect, ci doar că nu va fi singurul luat în considerare, cu ocazia aprecierii echilibrului între varietatea de interese divergente unul din factori trebuind să fie şi posibilitatea de reparare a pagubei, sub aspectul proporţiei şi rapidităţii reparaţiei.
Alături de cvasi-imposibilitatea obţinerii unei întoarceri a executării prompte şi integrale, cuantumul obligaţiei suplimentare constatate, de peste 2.000.000 RON a fost considerat de natură să sublinieze importanţa pagubei iminente pe care reclamanta o poate suferi prin punerea în aplicare a actului administrativ-fiscal. Este adevărat că un cuantum ridicat nu justifică eo ipso suspendarea, însă acesta poate fi un motiv care să determine suspendarea, alături de alte raţiuni, cum ar fi dificultăţile unei eventuale întoarceri a executării.
Sentinta civilă nr. 296 din 18 mai 2007
Prin cererea de suspendare înaintată de reclamanta SC “M. Câmpia Turzii” SA împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a solicitat suspendarea efectelor actului administrativ – Decizia de impunere nr. 33/26.02.2007 emisa de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala – Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili Activitatea de inspecţie fiscala şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat în 26.02.2007 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale reprezentând contribuţia datorată la Fondul de Solidaritate Socială şi penalităţi de întârziere în cuantum de 2.639.623 lei, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii actelor.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare a controlului efectuat de reprezentanţii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice cu privire la modul de constituire şi înregistrarea contribuţiei lunare la Fondul de solidaritate socială s-a constatat că SC M. Câmpia Turzii SA datorează la bugetul consolidat al statului suma de 1.702.894 lei pentru perioada 01.04.2004 -30.06.2006 precum şi accesoriile aferente respectiv dobânzi în valoare de 867.004 lei şi 69.725 lei penalităţi de întârziere.
În baza Raportului de inspecţie fiscală încheiat în 26.02.2007 a fost emisă decizia nr. 33/2007 reprezentând titlul de creanţă.
Împotriva acestor acte administrative, reclamanta, în termen legal a formulat contestaţie, înregistrată la ANAF sub nr. 150.369/26.03.2007.
În contestaţie s-au invocat motive de nulitate a Deciziei de impunere nr. 33/2007, respectiv lipsa calităţii de reprezentant al inspectorilor fiscali, verificarea unei perioade anterioare celei menţionate de organul de control al societăţii, registru unic de control al societăţii, raportul de inspecţie fiscală emis la data de 26.02.2007 cu încălcarea prevederilor art. 102 alin 2 Cod procedură fiscală; motive de nelegalitate şi netemeinicie pe fondul cauzei, care tind să demonstreze că societatea a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 43 alin. 2 din OUG nr. 102/1999 şi nu datorează nici o sumă cu titlu de contribuţie la Fondul de Solidaritate Socială.
Reclamanta consideră că actele administrative emise de ANAF sunt vădit abuzive, iar cererea de suspendare întruneşte condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte condiţia existentei unui caz bine justificat care să determine măsura suspendării reclamanta arată că din starea de fapt şi de drept expusa rezultă argumente juridice aparent valabile în privinţa nelegalităţii şi netemeiniciei actelor administrative contestate.
Având în vedere cuantumul obligaţiei suplimentare constatate, executarea silita prin blocarea conturilor societăţii reclamante ar duce, în opinia sa, implicit la o paguba iminenta cu consecinţe deosebit de grave, respectiv paralizarea activităţii de producţie, neplata creanţelor bugetare scadente, neîndeplinirea obligaţiilor investiţionale asumate prin contractul de privatizare a societăţii, imposibilitatea onorării obligaţiilor contractuale, a achitării salariilor angajaţilor, societatea fiind pusă în situaţia de a nu-şi putea desfăşura activitatea, deşi nu a încălcat nici o dispoziţie legală.
Fiind cea mai mare societate din judeţul Cluj (având aproximativ 4.000 de salariaţi) şi luând în considerare statutul municipiului Câmpia Turzii ca oraş monoindustrial, neplata salariilor ca urmare a blocării conturilor urmată de oprirea activităţii, ar duce în mod cert la mişcări sociale.
Prin întâmpinarea depusă, intimata Direcţia Generală de Administrare Mari Contribuabili, a solicitat respingerea cererii, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de S.C. “M. Câmpia Turzii” S.A.
Astfel, cererea de suspendare formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă având în vedere faptul că împotriva reclamantei s-a declanşat procedura de silită, iar suspendarea efectelor actului administrativ – Decizia de impunere nr. 33/2007 se poate obţine numai în cazul formulării unei contestaţii la executare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 169 şi urm. din Codul de procedură fiscală coroborate cu prevederile Codului de procedura civilă.
S-a precizat faptul că S.C. “M. Câmpia Turzii” S.A. a formulat contestaţie la executare solicitând totodată şi suspendarea executării silite, cererea făcând obiectul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Turda, acesta având următorul termen de judecată în data de 24.05.2007.
În fapt, s-a considerat că cererea este neîntemeiată, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
Conform dispoziţiilor art. 14 din Legea nr554/2004, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ până la soluţionarea contestaţiei, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: – existenta unui caz bine justificat; – prevenirea unei pagube iminente.
În ceea ce priveşte existenta unui caz bine justificat, intimata apreciază că susţinerile
reclamantei privind nelegalitatea actului administrativ fiscal nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalităţii actului administrativ fiscal
Până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, iar pârâta consideră că în caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni
dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/2004.
De asemenea, întrucât până la o eventuală anulare de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, obligaţiile S.C. “M. Câmpia Turzii” S.A., stabilite prin Decizia de impunere nr. 33/2007; reprezintă creanţe certe, lichide şi exigibile. Faţă de această situaţie nu se poate aduce ca argument, pentru dovedirea cazului bine justificat, faptul că reclamanta nu datorează bugetului de stat contribuţia de 2.639.623 lei RON reprezentând
vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu neîncadrate.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, respectiv prevenirea unei pagube iminente, art.14 din Legea nr.554/2004, nu oferă nici un criteriu legal după care s-ar putea aprecia în concret iminenta producerii prejudiciului, motiv pentru care instanţa în raport cu circumstanţele cauzei şi natura juridică a raportului juridic de drept material dedus judecăţii, urmează să aprecieze, făcând şi o analiză sistematică a legislaţiei incidente, daca această măsură se impune prin prisma acestei condiţii.
Susţinerile S.C. “M. Câmpia Turzii” S.A. potrivit căreia „executarea silita prin blocarea conturilor societăţii ar duce implicit la o paguba iminentă cu consecinţe deosebit de grave”, nu justifica aplicarea unui tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili din alte domenii de activitate şi nu poate constitui un argument care să justifice admiterea acestei cereri.
De asemenea, nici împrejurarea potrivit căreia debitul stabilit prin Decizia de impunere nr. 33/2007 este mare, nu poate constitui un argument care să justifice admiterea acestei cereri.
Pârâta mai arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 6912/2004, a reţinut faptul că “împrejurarea potrivit căreia debitul pentru care petenta a formulat contestaţie este mare nu reprezintă un motiv suficient, prin el însuşi pentru a justifica suspendarea executării actului administrativ atacat”.
Totodată, în analizarea acestei cereri s-a solicitat să se aibă în vedere şi faptul că potrivit criteriilor de selecţie prevăzute în Anexa 1 la OMFP nr. 753/2006 privind organizarea activităţii de administrare a marilor contribuabili, astfel cum a fost modificat prin OMFP nr. 1013/2006, intra în categoria marilor contribuabili persoanele juridice care au o cifra de afaceri raportată în situaţiile financiare încheiate la data de 31 decembrie a anului precedent celui în care se efectuează actualizarea, mai mare sau egală cu 70.000.000 lei (RON).
Având în vedere faptul că S.C. “M. Câmpia Turzii” S.A. se încadrează în categoria marilor contribuabili intimata solicită a se constata faptul că, raportat la cifra de afaceri, masurile de executare luate faţă de aceasta nu pot genera imposibilitatea reclamantei de a-şi continua activitatea.
În subsidiar, intimata solicită a se dispune suspendarea actului administrativ atacat, în temeiul art. 185 al. 2 Cod procedura fiscală şi plata unei cauţiuni spre maximum prevăzut de articolul menţionat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond se poate pronunţa în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente. Această formulare nu sugerează că ar fi necesare două condiţii, aşa cum s-ar părea prima facie şi cum susţine pârâta: 1. caz bine justificat; 2. prevenirea unei pagube iminente, instanţa urmând să analizeze numai existenţa unei pagube iminente pe care executarea actului administrativ atacat ar produce-o, însă ţinând cont de toate interesele confruntate în proces. Orice soluţie pronunţată de o instanţă de judecată trebuie să fie justificată, atât în fapt, cât şi în drept, ceea ce înseamnă că, de fiecare dată şi în orice procedură, instanţa analizează dacă cazul care i se prezintă spre soluţionare este justificat în măsura necesară pronunţării unei măsuri, ordin, dispoziţie, cu alte cuvinte, pentru aplicarea imperium-ului care-i este conferit. Formularea din textul în discuţie arată doar că examinarea temeiniciei cererii deduse spre judecată se face, în această materie, cu o intensitate sporită şi cu o chibzuire mai aprofundată, instanţa trebuind să fie deosebit de atentă cu tranşarea provizorie a materiei litigioase.
Instanţa este obligată să analizeze, cu grijă sporită, întreg amalgamul de interese divergente, care îi sunt prezentate, pentru a alege calea cea mai puţin prejudiciabilă. În alţi termeni, este posibil ca şi în cazul în care se dovedeşte existenţa unei pagube iminente pe care executarea actului administrativ atacat ar produce-o, cererea să fie respinsă dacă, exempli gratia, prejudiciul pe care suspendarea l-ar provoca pârâtului ar fi mai mare, sau paguba reclamantului ar putea fi lesnicios reparată ulterior.
Paguba iminentă este, în acest caz, prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă, suspendarea trebuind admisă, pentru identitate de raţiune, şi în cazul unui prejudiciu în derulare, consumat parţial.
Eliminarea, în această materie, a cerinţei caracterului ireversibil al pagubei nu înseamnă că instanţa nu va ţine cont de acest aspect, ci doar că nu va fi singurul luat în considerare, cu ocazia aprecierii echilibrului între varietatea de interese divergente unul din factori trebuind să fie şi posibilitatea de reparare a pagubei, sub aspectul proporţiei şi rapidităţii reparaţiei. Cu alte cuvinte, trebuie luate în calcul posibilităţile de întoarcere a executării, aceasta fiind modalitatea de reparare a pagubei suferite, cu cât aceasta este mai dificilă, cu atât mai mult se impune suspendarea actului administrativ. În acest sens, dificultatea extremă a unei eventuale întoarceri a executării în materie fiscală, precum şi lipsa de efect a acesteia asupra consecinţelor negative din punct de vedere economic, justifică suspendarea executării actului administrativ-fiscal.
Pârâta alegă inadmisibilitatea cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru faptul că împotriva reclamantei s-a declanşat procedura de executare silită, iar suspendarea efectelor actului administrativ s-ar putea obţine numai în cazul formulării unei contestaţii la executare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 169 şi urm. din Codul de procedură fiscală coroborate cu prevederile Codului de procedură civilă. Pârâta se află într-o confuzie evidentă, în cadrul contestaţiei la executare se obţine suspendarea executării, iar în prezenta cerere cea a efectelor actului, cele două instituţii distincte putând fi invocate şi analizate separat. În plus, art. 185 din Codul de procedură fiscală permite expres solicitarea suspendării actului atacat în contencios conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Alături de cvasi-imposibilitatea obţinerii unei întoarceri a executării prompte şi integrale, cuantumul obligaţiei suplimentare constatate, de peste 2.000.000 RON este de natură să sublinieze importanţa pagubei iminente pe care reclamanta o poate suferi prin punerea în aplicare a actului administrativ-fiscal. Este adevărat că un cuantum ridicat nu justifică eo ipso suspendarea, aşa cum pârâta susţine şi cum Înalta Curte s-a pronunţat în decizia invocată de pârâtă, însă acesta poate fi un motiv care să determine suspendarea în speţă, deoarece există şi alte raţiuni, cele legate de dificultăţile unei eventuale întoarceri a executării fiind cazul elocvent. Pe de altă parte, însăşi pârâta utilizează argumente de scală, cantitative, atunci când se prevalează de calitatea de mare
contribuabil (i. e., o cifră de afaceri anuală mai mare de 70.000.000 RON), iar a pari şi pentru egalitate de trebuie îngăduit şi reclamantei acelaşi lucru.
Cu privire la argumentul pârâtei potrivit căruia reclamanta S.C. “M. Câmpia Turzii” S.A. se încadrează în categoria marilor contribuabili şi că, raportat la cifra de afaceri, măsurile de executare luate faţă de ea nu îi pot genera imposibilitatea de a-şi continua activitatea, trebuie observat totuşi că sumele pretinse sunt aproape la nivelul profitului brut realizat de reclamantă pe primul semestru al acestui an, iar o eventuală executare a acestora ar lipsi-o fără îndoială, fără existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva ei şi fără ca prezumţia de nevinovăţie să fie răsturnată, de fondurile necesare acoperirii altor datorii bugetare curente sau investiţiilor.
Din acest punct de vedere, al modului în care în materie se aplică prezumţia de nevinovăţie şi necesitatea examinării temeinice de către o instanţă de judecată a oportunităţii suspendării actului administrativ, trebuie menţionată şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea apreciază că art. 6 alin. 1 din Convenţie conţine un drept de „acces la instanţă” – din care dreptul de acces este un aspect – ca un element al dreptului la un proces echitabil. Acest drept nu este unul absolut, putând face obiectul unor limitări care însă nu pot să restrângă sau reducă accesul persoanei în aşa fel sau în aşa măsură încât însăşi esenţa dreptului este afectată. În plus, prin limitare trebuie să fie urmărit un scop legitim, să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (între altele, Deweer împotriva Belgiei, hotărârea din 27 februarie 1980). Convenţia intenţionează garantarea unor drepturi care nu sunt teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective, scop care trebuie urmărit cu cea mai mare atenţie în cazul accesului la instanţă, având în vedere rolul proeminent deţinut într-o societate democratică de dreptul la un proces echitabil (Airey împotriva Irlandei, hotărârea din 9 octombrie 1979).
În cauza Janosevici împotriva Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002, relevantă pentru cazul de faţă, Curtea a reţinut încălcarea dreptului de acces la instanţă în situaţia în care autorităţile fiscale au impus reclamantului plata de taxe şi accesorii stabilite retroactiv, care au fost puse în executare înainte ca o instanţă competentă să se pronunţe asupra legalităţii actului administrativ fiscal.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, instanţa consideră că suspendarea executării actelor administrativ-fiscale în discuţie este, per ansamblu, calea care prejudiciază cel mai puţin şi induce un echilibru între varietatea de interese divergente.
Potrivit art. 185 din Codul de procedură fiscală, instanţa competentă poate suspenda executarea numai dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei. Prin urmare, cauţiunea nu este una fixă, ci doar una plafonată maximal, instanţa având libertatea să stabilească cuantumul acesteia, fără să o poată însă elimina complet. Faţă de împrejurările concrete ale speţei, Curtea apreciază suficientă o cauţiune de 5000 RON este suficientă, nivelul acesteia permiţând autorităţii să compenseze eventualul prejudiciu generat de lipsa de folosinţă a sumelor urmărite.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa urmează să admită cererea, să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 33/26.02.2007 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 26.02.2007, emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond. Totodată, în temeiul art. 185 alin. 2 din Codul de procedură fiscală va obliga reclamanta să depună o cauţiune în sumă de 5000 RON. (Judecător Sergiu-Leon Rus)
Notă: Recursul declarat împotriva deciziei rezumate mai sus a fost respins prin decizia nr. 432 din 5 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
