Ordonanţele Guvernului sunt emise de către o autoritate administrativă, potrivit art. 107 alin. 3 şi art. 114 din României şi au forţa juridică egală cu cea a unei legi stricto sensu.
Desigur în condiţiile expres prevăzute de textele constituţionale menţionate, emiterea ordonanţelor de către Guvern – atât în cazul în care există o lege de abilitare cât şi în cazul ordonanţelor de urgenţă -constituind o delegare legislativă. De aceea, este de principiu că în materie de ordonanţe guvernamentale se pun probleme de constituţionalitate iar nu de legalitate interesând prin urmare dacă sunt emise potrivit Constituţiei şi nu dacă pot să modifice ori că abroge o lege Aşa se explică faptul că între atribuţiile , conferite prin art. 144 din Constituţie şi prin Legea nr. 47/1992, este şi aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţi legilor şi ordonanţelor, desigur în anumite condiţii expres reglementate.
Pe de altă parte, reţinându-se că instanţa de administrativ nu este competentă a soluţiona cererea, iar necompetenţa este de ordine publică, potrivit art. 159 pct.1 Cod procedură civilă trebuie să se procedeze potrivit art. 158 alin. 3 din acelaşi cod si să se trimită dosarul la organul cu activitate jurisdicţională care în principiu este competent să soluţioneze astfel de cereri.
Secţia de Contencios Administrativ, decizia nr. 369 din 18 februarie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 790 din 25 august 1997 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de Contencios administrativ a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de către Partidul Unităţii Naţionale Române împotriva Guvernului României, prin care s-a solicitat a se constata neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă nr. 36 din 10 iulie 1997 emisă de autoritatea pârâtă.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut, în esenţă, că Ordonanţele de urgenţă sunt emise în baza delegării legislative conferite prin art. 114(4) din Constituţie iar potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 29/1990, şi că asemenea acte sunt exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, se mai arată că nu se poate sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate fiindcă în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 23 alin. 2 din Legea nr. 47/1992.
împotriva sentinţei a declarat recurs Partidul Unităţii Naţionale române ce consideră soluţia ca fiind nelegală deoarece excepţia de neconstituţionalitate este reglementată în art. 144 lit. c din Constituţie; faţă de dispoziţiile art. 150 alin. I din Constituţie art. 2 lit. A din Legea nr. 29/1990 a fost abrogat, el contravenind prevederilor constituţionale; Legea nr. 47/1992 tratează pe larg modul în care se soluţionează excepţia de neconstituţionalitate în Capitolul III, Secţiunea 1, pct.3; Instanţa de fond a încălcat flagrant prevederile art. 144 lit. c şi art. 145 alin. 1 din Constituţie precum şi prevederile art. 23 alin. 1-6 ,art. 24 alin. 1-5 şi art. 25 alin. 1-4 din Legea nr. 47/1992. Raportat la textele legale mai sus menţionate, ce sunt reproduse pe larg în recursul scris, recurentul susţine că instanţa avea obligaţia să-şi exprime opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate s-a procedat în acest mod, încălcându-se Constituţia şi legislaţia în materie. Totodată se fac aprecieri ce exced cadrul instituit prin art. 304 şi 3041 Cod procedură civilă.
Verificând sentinţa în raport de criticile formulate, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în cauză se constată următoarele:
Obiectul cert şi indiscutabil al prezentului litigiu este cererea de a se constata neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă nr. 36/1997 emisă de către Guvernul României. Or, acest tip de act normativ, deşi este emis de către o autoritate administrativă, potrivit art. 107 alin. 3 şi art. 114 din Constituţia României are forţa juridică egală cu cea a unei legi stricto sensu, desigur în condiţiile expre prevăzute în textele constituţionale menţionate, emiterea ordonanţelor de către Guvern atât în cazul în care există o lege de abilitare cât şi în cazul ordonanţelor de urgenţă constituind o delegare legislativă. De aceea, este de principiu că în materie de ordonanţe guvernamentale se pun probleme de constituţionalitate, iar nu de legalitate, interesând prin urmare dacă ele sunt emise potrivit Constituţiei şi nu dacă pot să modifice ori să abroge o lege. Aşa se explică faptul că între atribuţiile Curţii Constituţionale, conferite prin art. 144 din Constituţie şi prin Legea nr. 47/1992, este şi aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, desigur în anumite condiţii expres reglementate.
Faţă de cele mai sus corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că, instanţele de contencios administrativ nu au competenţa materială de a se pronunţa asupra constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă nr. 36/1997, chiar dacă aplicabilitatea art. 2 lit. a din Legea nr. 29/1990 poate fi pusă în discuţie – cum de altfel s-a şi procedat prin recursul scris – fiindcă potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 se poate examina doar în ce măsură printr-un act administrativ se încalcă un drept recunoscut de lege, iar nu dacă un act cu putere de lege s-a emis potrivit Constituţiei.
De asemenea, instanţa de fond a procedat corect reţinând că în cauză nu se pune problema invocării unei excepţii de neconstituţionalitate în condiţiile art. 144 lit. c din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992. într-adevăr, prin textele citate se are în vedere situaţia când există o cauză civilă, penală, comercială sau de contencios administrativ – pe rolul instanţelor judecătoreşti iar pe cale incidenţă se invocă faptul că o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, pe care se întemeiază drepturile părţilor, în acel proces, ar fi neconstituţională. Or, în prezentul proces neconstituţiona-litatea nu se invocă pe cale de excepţie, deci ca un incident procedural, ci pe cale directă şi constituie chiar obiectul acţiunii. Rezultă prin urmare că recurentul nu se află în ipoteza reglementată de textele invocate, aşa încât nici criticile formulate prin recursul scris pe acest aspect nu pot fi primite.
Pe de altă parte, reţinându-se justificat faptul că instanţa de contencios administrativ nu este competentă să soluţioneze cauza, iar necompetenţa este de ordine publică potrivit art. 159 pct.1 Cod procedură civilă, trebuia să se procedeze potrivit art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă. în consecinţă, se impunea trimiterea dosarului la organul cu activitate jurisdicţională care în principiu este competent să soluţioneze asemenea tipuri de cereri, respectiv Curţii Constituţionale, ca unică autoritate publică ce poate exercita control constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor guvernului.
în aceste condiţii, instanţa de judecată nefiind competentă să soluţioneze cauza, revine autorităţii competente să examineze condiţiile de regularitate a sesizării sale cu prezenta acţiune sub toate aspectele şi desigur, dacă apreciază că este cazul să rezolve fondul litigiului.
Concluzia se impune din moment ce, constatându-se necompetenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti, acestea nu pot rezolva nici una din problemele ce formează obiectul prezentului litigiu ci trebuie doar să se conformeze dispoziţiilor art. 158 Cod procedură civilă.
Faţă de cele mai sus arătate, văzând şi dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, urmează a admite recursul şi a trimite cauza spre soluţionare la Curtea Constituţională a României.
