O.G. nr. 5/2001, art. 1 C. com., art. 46
în dreptul pozitiv, voinţa societară exprimată în scris nu este condiţionată (sine qua non) de însuşirea înscrisului în mod cumulat prin semnare şi ştampilare.
Jud. Călăraşi, sent. civ. nr. 641 din 10 martie 2009, nepublicată
Prin cererea în anulare înregistrată pe rolul instanţei, reclamanta SC K. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, a solicitat desfiinţarea sentinţei civile nr. 30/06.01.2009, pronunţată de Judecătoria Călăraşi, apreciind-o ca fiind nelegală şi netemeinică. Printre alte motive, s-a invocat faptul că nu s-a făcut dovada achitării parţiale a debitului, menţionându-se şi că factura nu poartă ştampila şi semnătura reprezentantului societăţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 30/06.01.2009 instanţa a somat debitoarea reclamantă să achite creditoarei pârâte suma de 6022,91 lei, reprezentând contravaloare produse livrate conform facturii nr. (…)/03.06.2008. In pronunţarea sentinţei, instanţa s-a întemeiat, în drept, pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată.
Reclamanta a invocat faptul că factura nu a fost acceptată la plată prin semnarea şi ştampilarea acesteia de către reprezentatul său, precum şi faptul că nu a fost dovedită plata parţială a facturii.
Din această perspectivă, instanţa a constatat că factura depusă în dosarul iniţial, certificată pentru conformitate cu originalul, poartă semnătură la rubrica semnătura de primire, iar, pe de altă parte, în dreptul pozitiv, voinţa societară exprimată în scris nu este condiţionată (sine qua non) de însuşirea înscrisului în mod cumulat prin semnare şi ştampilare. Prin urmare, factura nr. (…)/03.06.2008 a fost acceptată expres, prin semnare. Nu s-a pus problema acceptării facturii în mod tacit, situaţie în care ar fi avut relevanţă dovada achitării parţiale a debitului – manifestare interpretată ca exprimând voinţa societăţii de acceptare a facturii.
Aşadar, intimata creditoare a probat, în acord cu art. 46 C. com., obligaţia de plată a debitoarei, aceasta din urmă având sarcina dovedirii executării ei (1169 C. civ. 1864). Debitoarea nu a făcut, nici în cadrul judecăţii iniţiale şi nici în faţa acestei instanţe, dovada achitării debitului pretins sau vreo cauză exoneratoare de răspundere.
Faţă de aceste considerente, critica hotărârii judecătoreşti iniţiale, ca şi aspectele învederate de contestatoare, apar ca nefondate. Astfel că instanţa, apreciind corectă soluţia, a respins ca neîntemeiată cererea în anulare formulată.
