Raspunderea disciplinara este de natura contractuala. Aceasta raspundere are caracter intuitu personae, fiind imposibila o raspundere disciplinara pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei raspunderi asupra mostenitorilor salariatului.Ea exercita o functie sanctionatorie , preventiva si educativa.
Decizia de concediere disciplinara a fost emisa de catre intimata ca urmare a savârsirii, de catre salariata, a unei abateri grave, de natura a perturba în mod serios activitatea bancii angajatoare si de a avea efecte negative importante în ceea ce priveste imaginea acesteia. Latura obiectiva – fapta, obiectul abaterii disciplinare -a fost dovedita, în mod indubitabil, de angajator, caruia, în temeiul dispozitiilor art.287, îi revine sarcina probei iar individualizarea sanctiunii se face atât în raport de circumstantele reale (împrejurarile obiective în care s-a savârsit fapta), cât si de cele personale (împrejurarile subiective, care au legatura cu salariata), circumstante ce au fost avute în vedere în mod corect de catre angajator.
Decizia Civila Nr.4415/R din 16 iunie 2009
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VIII-a – Conflicte de si Asigurari Sociale, contestatoarea PCG a solicitat a se constata nulitatea absoluta a Ordinului nr.xx/13.02.2008, emis de Presedintele executiv al intimatei RB – S.A., prin care i s-a desfacut disciplinar contractul individual de munca si, în consecinta, reîncadrarea sa în munca, pe aceeasi functie pe care a detinut-o anterior si obligarea intimatei la plata contravalorii salariului, de la momentul încetarii raporturilor de munca si pâna la data reintegrarii efective, precum si la plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentinta civila nr.5777 din data de 18.09.2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia a-VIII-a – Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a respins contestatia ca neîntemeiata.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut urmatoarea situatie de fapt si de drept :
Reclamanta a fost salariata intimatei, initial, în calitate de economist debutant, începând cu data de 05.01.2004, iar, ulterior, în calitate de manager relatii cu clientii, începând cu data de 01.01.2008.
Prin ordinul nr.xx/13.02.2008, intimata a stabilit ca, începând cu data de 13.02.2008, înceteaza contractul individual de munca al contestatoarei, în temeiul dispozitiilor art.61 lit. a) din Codul muncii.
Articolul 61 lit. a) din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce tin de persoana salariatului, în cazul în care acesta a savârsit o abatere grava sau abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de munca, contractul colectiv de munca aplicabil sau regulamentul intern, ca sanctiune disciplinara. Potrivit art.62 alin.21 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie sa fie întocmita cu respectarea dispozitiilor art.263 – 268 din Codul muncii.
Contestatoarea a invocat nulitatea deciziei de concediere, motivând ca actul nu cuprinde mentiunile privind prevederile din regulamentul intern, din contractul colectiv de munca aplicabil, privind motivele pentru care au fost înlaturate apararile sale si privind instanta competenta, iar, în ceea ce priveste abaterea constatata, a sustinut ca fapta nu se încadreaza în reglementarile enumerate în ordin, ca nu constituie abatere grava, sanctiunea aplicata fiind mult prea severa.
Prin actele depuse la dosar, s-a dovedit ca masura concedierii, ca sanctiune disciplinara, a fost dispusa ca urmare a efectuarii cercetarii disciplinare, prin parcurgerea procedurii reglementata de art.267 din Codul muncii.
Astfel, cercetarea disciplinara a avut loc la data de 07.02.2008, salariata exprimându-si punctul de vedere cu privire la fapta cercetata.
Verificând continutul deciziei de concediere, instanta constata ca aceasta cuprinde mentiunile obligatorii reglementate de art.268 alin.2 din Codul muncii, decizia de concediere fiind întocmita cu respectarea conditiilor de forma prevazute de lege.
În continutul ordinului, sunt mentionate încalcarea Contractului Colectiv de Munca si a Regulamentului de Organizare si Functionare a intimatei, recunoasterea de catre salariata a savârsirii faptei, precum si posibilitatea contestarii la instanta judecatoreasca în a carei circumscriptie îsi are domiciliul sau resedinta salariata, prevederile obligatorii enumerate de art.268 alin.2 lit. “b”, lit.”c” si lit.”f” regasindu-se în cuprinsul deciziei. Faptul ca nu sunt enumerate textele din actele interne încalcate, ca nu este indicata concret instanta judecatoreasca ce are competenta de a solutiona contestatia si ca mentiunea recunoasterii savârsirii faptei este falsa nu este de natura sa atraga nulitatea actului de concediere, de vreme ce sunt enumerate.
S-a retinut, în decizia de sanctionare, ca, la data de 17.01.2008, salariata a initiat, condus si finalizat operatiunile scriptice si tehnico – informatice de natura a permite desfiintarea unui cont de depozit si transferul sumei de 2.428.330 lei, din contul unei cliente-deponent a Sucursalei T, în contul bancar al altei persoane, deschis la Sucursala Tr.
Contestatoarea a recunoscut ca a transferat suma de bani din contul unei cliente, în contul bancar al altei persoane, însa a considerat ca fapta nu se încadreaza în reglementarile enumerate în ordin, ca nu constituie abatere grava si ca sanctiunea aplicata este mult prea severa. Desi reclamanta a sustinut ca nu a cunoscut Fisa postului, iar intimata nu a depus la dosar acest document si nu a dovedit ca a înstiintat salariata despre atributiile prevazute în aceasta fisa, instanta constata ca, prin declaratia data la sediul intimatei la data de 17.02.2008 (fila 32), reclamanta a recunoscut ca avea obligatia de a verifica identitatea persoanelor care apelau la serviciile bancii, respectiv care doreau desfiintarea conturilor. În consecinta, a considerat ca nu se poate retine lipsa de vinovatie în savârsirea faptei pentru care salariata a fost sanctionata.
Aceasta fiind situatia de fapt si stabilind dispozitiile legale si cele interne aplicabile, instanta de fond a apreciat ca fapta de a desfiinta un cont de depozit si de a transfera suma de 2.428.330 lei din contul unei cliente-deponent a Sucursalei T, în contul bancar al altei persoane, fara a verifica daca persoana avea calitatea de a solicita si obtine o astfel de operatiune, constituie abatere disciplinara grava, fiind îndeplinite conditiile raspunderii disciplinare, întrucât reclamanta a actionat cu vinovatie, stiind ca intra în atributiile sale verificarea identitatii persoanelor care apelau la serviciile bancii. S-a mai retinut ca, la aprecierea gravitatii faptei, se au în vedere si consecintele abaterii disciplinare, întrucât prejudiciul, atât material, cât si cel de imagine, al bancii intimate, este considerabil.
Împotriva acestei sentinte, a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurenta-reclamanta criticând sentinta pentru urmatoarele motive de nelegalitate si netemeinicie:
– Instanta de fond a trecut cu vederea, existenta unor motive de nulitate ale Deciziei de sanctionare mentionate, decurgând din încalcarea unor norme imperative prevazute de Codul muncii, relativ la procedura de sanctionare.
– Niciuna dintre dispozitiile legale mentionate în Ordin nu arata ce anume s-a încalcat.
– În conformitate cu dispozitiile art. 268 alin. 2 lit. “c” din Codul muncii, în cuprinsul Ordinului, tot sub sanctiunea nulitatii acestuia, trebuie înscrise “motivele pentru care au fost înlaturate apararile formulate de salariat în timpul cercetarii disciplinare prealabile”. Or, dupa cum se poate constata, în declaratiile date la data de 30.01.2008 si la data de 07.02.2008, salariata a afirmat ca, prin actiunile sale, a procedat conform dispozitiilor legale si reglementarilor bancare referitoare la desfiintarea unui cont de depozit, inclusiv prin înstiintarea personalului ierarhic superior. La pct. III, alin. 2 din Ordinul nr.xx/13.02.2008, în loc sa îi fie înlaturate apararile, astfel cum prevad dispozitiile art.268 alin. 2 lit. “c” din Codul muncii, este precizat faptul ca, prin declaratiile date, ea ar fi recunoscut fapta comisa si încalcarile dispozitiilor legale si reglementarilor bancare incidente în cauza, fapt cu totul neadevarat.
– În conformitate cu dispozitiile art.268 alin. 2 lit. “f” din Codul muncii, în cuprinsul Ordinului, tot sub sanctiunea nulitatii acestuia, trebuie mentionata instanta competenta la care poate fi contestata sanctiunea. Ori, la art.3 din Ordin este stipulat doar ca acesta “va putea fi contestat la instanta judecatoreasca în a carui circumscriptie doamna PCG îsi are domiciliul”, nefiind mentionata concret care este instanta competenta, în sensul ca a fost precizata numai competenta teritoriala a instantei, dar nu a fost precizata si competenta materiala a acesteia. Recurenta considera ca protectia salariatului se realizeaza prin posibilitatea acestuia de a ataca decizia de desfacere a contractului individual de munca, aceasta fiind singura modalitate prin care el si poate sustine cauza în fata unei instante de judecata.
– Sentinta pronuntata de prima instanta este nelegala si netemeinica, întrucât se bazeaza pe un probatoriu insuficient, insuficienta datorata tocmai limitarii nejustificate, de catre instanta de fond, a probelor solicitate a fi încuviintate.
– Insuficienta probatorie generata de neadmiterea, în mod nejustificat, a probelor solicitate a generat o retinere distorsionata a situatiei de fapt, cu o consecinta succesiva, în lant, respectiv pronuntarea unei hotarâri eronate, netemeinice si nelegale.
– Neadministrarea întregului probatoriu si nerespectarea normelor legale relative la aceasta materie a condus la retinerea eronata a situatiei de fapt pe care, ulterior, instanta si-a cladit argumentatia juridica.
Analizând actele si lucrarile dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apararilor invocate prin întâmpinare, precum si, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozitiilor art.3041 din Codul de procedura civila, Curtea constata ca recursul este nefondat, astfel ca, în temeiul dispozitiilor art.312 alin.1 din Codul de procedura civila, îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce urmeaza a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Întrucât recurenta-reclamanta nu a indicat temeiurile juridice ale cererii sale de recurs, invocând doar generic dispozitiile art.299 – 316 din Codul de procedura civila, Curtea, facând aplicarea dispozitiilor art.306 alin.3 din Codul de procedura civila, apreciaza ca dezvoltarea motivelor de fapt formulate face posibila încadrarea acestora în dispozitiile art.304 pct.8 si pct.9 din Codul de procedura civila, astfel ca va analiza prezentul recurs prin prisma acestor temeiuri de drept.
Cât priveste recursul, Curtea are în vedere ca prin legea-cadru – Codul muncii (adoptat prin Legea nr.53/2003) -, se instituie cadrul si conditiile în ceea ce priveste initierea, executarea si încetarea raporturilor juridice de munca, solutionarea conflictelor de munca, precum si antrenarea raspunderii juridice a salariatilor, inclusiv a raspunderii disciplinara, cum este cazul în speta.
Raspunderea disciplinara intervine în cazurile în care o persoana încadrata în munca într-o unitate sau într-o institutie savârseste, cu vinovatie, o abatere de la obligatiile de serviciu, inclusiv de la normele de comportare.
Angajatorul dispune de prerogativa disciplinara, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sanctiuni disciplinare salariatilor sai ori de câte ori constata ca acestia au savârsit o abatere disciplinara.
Definitia legala a raspunderii disciplinare rezulta din dispozitiile art.263 alin.1 din Codul muncii, care prevad ca:
“(1) Angajatorul dispune de prerogativa disciplinara, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sanctiuni disciplinare salariatilor sai ori de câte ori constata ca acestia au savârsit o abatere disciplinara.”.
Abaterea disciplinara este definita în alin.2 al aceluiasi articol dn Cod:
“(2) Abaterea disciplinara este o fapta în legatura cu munca si care consta într-o actiune sau inactiune savârsita cu vinovatie de catre salariat, prin care acesta a încalcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil, ordinele si dispozitiile legale ale conducatorilor ierarhici.”.
Raspunderea disciplinara este de natura contractuala.
Obligatia salariatului de a respecta toate regulile care configureaza disciplina muncii se transpune într-o constrângere materiala sau de ordin moral.
Aceasta raspundere are caracter intuitu personae, fiind imposibila o raspundere disciplinara pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei raspunderi asupra mostenitorilor salariatului.
Ea exercita o functie sanctionatorie , preventiva si educativa.
Fata de cele expuse si de dispozitiile legale sus-citate, sub aspectul legalitatii masurii concedierii disciplinare, Curtea retine ca, în speta, decizia intitulata Ordin, având nr.xx/13.02.2008, prin care a fost încetat contractul individual de munca al recurentei-contestatoare începând cu data de 13.02.2008, în temeiul dispozitiilor art.61 lit. a) din Codul muncii, este legala, întrucât aceasta întruneste cerintele referitoare la efectuarea cercetarii disciplinare prealabile, prevazute de dispozitiile imperative ale art.267 din Codul muncii, cât si cerintele de fond si de forma, prevazute de dispozitiile, de asemenea, imperative, ale art.268 din Codul muncii.
Sub aspectul temeiniciei, Curtea retine ca decizia de concediere disciplinara a fost emisa de catre intimata ca urmare a savârsirii, de catre salariata, a unei abateri grave, de natura a perturba în mod serios activitatea bancii angajatoare si de a avea efecte negative importante în ceea ce priveste imaginea acesteia.
Abaterea savârsita de salariata consta în fapta acesteia, savârsita la data 17.01.2008, de a initia, conduce si finaliza operatiunile scriptice si tehnico – informatice de natura a permite desfiintarea unui cont de depozit si de a transfera suma de 2.428.330 lei, din contul unei cliente-deponent a Sucursalei T, în contul bancar al altei persoane, deschis la Sucursala Tr, fapta ce a fost recunoscuta de aceasta, care a invocat, însa, ca fapta nu se încadreaza în reglementarile enumerate în ordin, ca nu constituie abatere grava si ca sanctiunea aplicata este mult prea severa.
Curtea apreciaza ca în mod justificat prima instanta a apreciat ca apararile salariatei nu se sustin, astfel ca, în mod corect, le-a înlaturat ca nefondate.
Aceasta întrucât, în speta, sunt întrunite conditiile raspunderii disciplinare.
Astfel, în ceea ce priveste latura obiectiva – fapta, obiectul abaterii disciplinare – aceasta a fost dovedita, în mod indubitabil, de angajator, caruia, în temeiul dispozitiilor art.287, îi revine sarcina probei în prezentul conflict de munca.
În speta, obiectul abaterii disciplinare este reprezentat de valoarea sociala lezata (perturbarea serioasa a activitatii bancii angajatoare si efectele negative importante asupra imaginii acesteia), ca urmare a încalcarii disciplinei la locul de munca, prin exercitarea necorespunzatoare a atributiilor curente de serviciu, de unde rezulta caracterul ilicit al faptei salariatei, legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si rezultatul daunator, precum si gradul mare de periculozitate sociala a abaterii disciplinare.
Ca urmare, este vorba despre încalcarea, cu vinovatie, de catre salariata, a atributiilor sale obisnuite de serviciu, respectiv de încalcarea reglementarilor bancare cu care aceasta opera în mod curent, aspect în raport de care Curtea constata ca este întrunita latura subiectiva a raspunderii disciplinare – vinovatia, subiectul fiind salariata în cauza.
De asemenea, Curtea constata ca nu se regaseste, în speta, nici una dintre cauzele de exonerare de raspundere disciplinara si anume: constrângerea fizica, starea de necesitate, legitima aparare, eroarea de fapt, forta majora, cazul fortuit, sau constrângerea morala, executarea ordinului de serviciu emis în mod legal .
Cât priveste sustinerile salariatei recurente-contestatoare în sensul ca sanctiunea ce i-a fost aplicata ar fi prea severa în raport cu gravitatea abaterii disciplinare savârsite, Curtea apreciaza ca si aceste critici sunt nefondate, astfel ca le va înlatura ca atare.
Astfel, Curtea are în vedere criteriile de stabilire a sanctiunii disciplinare, care sunt expres prevazute dispozitiile art.266 din Codul muncii, potrivit carora:
“Angajatorul stabileste sanctiunea disciplinara aplicabila în raport cu gravitatea abaterii disciplinare savârsite
de salariat, avându-se în vedere urmatoarele:
a) împrejurarile în care fapta a fost savârsita;
b) gradul de vinovatie a salariatului;
c) consecintele abaterii disciplinare;
d) comportarea generala în serviciu a salariatului;
e) eventualele sanctiuni disciplinare suferite anterior de catre acesta.”.
Asadar, din textul de lege suscitat rezulta ca individualizarea sanctiunii se face atât în raport de circumstantele reale (împrejurarile obiective în care s-a savârsit fapta), cât si de cele personale (împrejurarile subiective, care au legatura cu salariata), circumstante ce au fost avute în vedere în mod corect de catre angajator, precum si de catre instanta de fond, care, în mod justificat, a respins contestatia formulata de salariata si a mentinut masura concedierii disciplinare a acesteia.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciaza ca hotarârea fondului este legala si temeinica, astfel ca o va mentine ca atare.
În consecinta, în temeiul dispozitiilor art.312 alin.1 Cod proc. civila, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamanta.
