Prin sentinţa civilă nr.111/CA/2009
pronunţată de Tribunalul Argeş după rejudecare, a fost
admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul av.
O.N., în sensul că a obligat pe pârâţii Baroul A şi
Comisia de disciplină să emită decizie de finalizare şi
soluţionare a anchetei disciplinare desfăşurate în urma
sesizării nr.696/2006 şi să comunice reclamantului un
răspuns scris la cererea nr.161/2007, respectiv decizia
de finalizare şi soluţionare a anchetei administrative.
A fost respins capătul de cerere privind despăgubirile
morale şi materiale, ca nedovedit.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut
că, în conformitate cu dispoziţiile art.70 din Legea
nr.51/1995 şi art.252 din Statutul profesiei de avocat,
reclamantul a formulat plângere pentru nesoluţionarea pe
fond a unui litigiu anterior finalizat cu decizia
nr.1/2006, precum şi de necomunicare a hotărârii luate,
aspecte ce se încadrează în dispoziţiile art.1 şi 8 din
Legea nr.554/2004.
Împotriva acestei sentinţe au formulat
recurs O.N. şi Baroul A.
În recursul reclamantului au fost invocate
dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură
civilă susţinându-se, în esenţă, că:
– instanţa a încălcat principiul
disponibilităţii şi a respins cererea privind
despăgubirile şi cheltuielile de judecată deşi
reclamantul precizase că înţelege să le valorifice într-
o acţiune separată;
– deşi a admis capetele 2 şi 3 din
precizarea la acţiune, instanţa a omis să se pronunţe cu
privire la obligarea pârâţilor să efectueze ancheta
disciplinară şi, de asemenea, nu s-a pronunţat cu
privire la obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de
întârziere pretinse în condiţiile art.18 din Legea
nr.554/2004.
În calea de atac declarată de Baroul A au
fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod
procedură civilă în dezvoltarea cărora s-au arătat
următoarele:
– hotărârea cuprinde motive străine de
natura pricinii, instanţa trimiţând în continuare la
decizia nr.1/2006, deşi plângerea nr.626/2006 era
îndreptată împotriva membrilor Comisiei de disciplină,
alţii decât persoana cercetată disciplinar de către
comisie, şi astfel se ajunge la stabilirea unei
obligaţii de a răspunde la sesizare pentru un motiv
străin de solicitarea reclamantului;
– în condiţiile art.264, 265 şi 268 din
Statutul profesiei de avocat, Consiliul, după efectuarea
anchetei, decide asupra exercitării sau nu a acţiunii
disciplinare, această decizie nu se poate ataca, iar
obligaţia de informare nu subzistă şi pe parcursul
procedurii, acesta urmând să primească un răspuns atunci
când se va ajunge la o concluzie. Baroul nu poate fi
obligat să exercite acţiunea disciplinară şi de aceea
obligarea la emiterea unei decizii de finalizare este
nelegală.
Examinând criticile formulate , Curtea a
constatat că ele sunt fondate în sensul celor ce se vor
arăta mai jos.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului
acesta a fost admis în sensul înlăturării dispoziţiei
adoptate de instanţă privind daunele materiale şi
morale, cu următoarea motivare:
Este adevărat că precizarea de acţiune din
14 iunie 2008 nu este formulată în termenul la care se
referă dispoziţiile art.132 din Codul de procedură
civilă, însă, se apreciază că ea se impune a fi avută în
vedere de vreme ce, în şedinţa din 3 octombrie 2008,
instanţa a apreciat că nu se impune disjungerea ei, prin
ea realizându-se numai o detaliere a pretenţiilor
iniţiale.
Dacă s-ar trece peste această apreciere ar
urma să se observe că precizarea potrivit căreia
reclamantul a solicitat să se ia act că despăgubirile
morale, materiale şi cheltuielile de judecată vor fi
cerute printr-o acţiune separată, are valoarea unei
dezinvestiri a instanţei de aceste pretenţii, chiar dacă
nu au fost invocate în mod expres prevederile art.246
din Codul de procedură civilă.
Sub aspectul penalităţilor pretinse în
temeiul art.18 din Legea nr.554/2004, se apreciază că
ele nu pot face obiect al pronunţării instanţei de
control judiciar.
Legiuitorul român stabileşte, de regulă, o
singură cale de valorificare a unor pretenţii, fără a
lăsa la alegerea părţii, între două sau mai multe
demersuri procesuale, pentru îndestularea aceloraşi
drepturi.
Pentru situaţia în care instanţa omite să se
pronunţe asupra unui capăt de cerere fie el principal,
accesoriu, conex sau incidental, partea este în drept să
solicite completarea hotărârii în conformitate cu
prevederile art.2812 Cod procedură civilă. Tocmai de
aceea, odată cu introducerea acestor dispoziţii legale a
fost reformulat şi art.304 alin.1 pct.6 în sensul că
poate constitui motiv de recurs pronunţarea instanţei pe
mai mult decât s-a cerut ori pe ceea ce nu s-a cerut.
Este recurabilă aşadar hotărârea pentru extra şi plus
petita, dar nu şi pentru minus petita, unde există o
altă cale procesuală pusă la îndemâna părţii.
Pentru aceste raţiuni, instanţa de recurs nu
poate să decidă asupra criticii privind omisiunea de
pronunţare a instanţei de fond, însă, în condiţiile
art.84 din Codul de procedură civilă, urmează să
califice această susţinere ca fiind una la care se
referă art.2812 din acelaşi act normativ şi să o trimită
spre o competentă soluţionarea aceluiaşi tribunal.
Prima critică din recursul formulat de
Baroul A a fost analizată prin prisma a două aspecte
procedurale. Pe de o parte că motivul prev.de art.304
pct.7 din Codul de procedură civilă este inclus de
art.312 în categoria criticilor care duc la modificare
şi nu la casare, iar pe de altă parte, observându-se
dispoziţiile art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004,
potrivit cărora, chiar dacă nu s-a judecat fondul
cauzei, instanţa de contencios nu poate casa cu
trimitere decât o singură dată.
Litigiul a fost generat, aşa cum s-a reţinut
în prima decizie de casare, de faptul că, la 15
noiembrie 2006, reclamantul a formulat o plângere prin
care solicita sancţionarea membrilor comisiei de
disciplină, membrii ce participaseră la pronunţarea
deciziei nr.1/2006. Cum la această plângere reclamantul
nu a primit răspuns a revenit cu o solicitare la 6
martie 2007.
Potrivit art.264 din Statutul profesiei de
avocat, plângerea îndreptată împotriva unui avocat se
adresează consiliului baroului în care acesta profesează
în situaţia tezei I la care se referă acest articol.
Consiliul baroului este acela care
procedează la anchetarea abaterii disciplinare (art.265)
urmând procedura la care se referă art.266 şi după
efectuarea anchetei disciplinare, consiliul baroului
decide „exercitarea acţiunii disciplinare, clasarea
cauzei sau completarea cercetărilor” (art.268).
Concluzia care se desprinde din textele
legale precitate este aceea că cercetarea disciplinară
se structurează, de principiu, pe două etape. O primă
etapă în care ancheta disciplinară se face de către
consiliul baroului, ce se finalizează cu o decizie a
acestuia, şi în măsura în care prin ea s-a dispus
exercitarea acţiunii disciplinare, o astfel de
activitate revine unui alt organism. Acesta din urmă nu
poate desfăşura nicio activitate decât în măsura în care
a fost sesizat cu exercitarea acţiunii disciplinare,
sesizare în absenţa căreia nu i se poate imputa vreo
inactivitate.
În cauză, până la acest moment, Consiliul
Baroului Argeş nu a pronunţat nicio soluţie asupra
anchetei disciplinare pe care era obligat să o
desfăşoare în condiţiile textelor amintite, aşa încât
este singurul căruia îi revenea o astfel de obligaţie şi
care trebuie îndatorat să o aducă la îndeplinire, având
în vedere şi termenul scurs de la data sesizării sale.
Soluţia ce urmează a se pronunţa va fi
comunicată persoanelor care se referă art.268 alin.2 din
Statut şi ea se poate constitui într-o sesizare a
instanţei disciplinare şi numai după acest moment se
poate imputa Baroului neîndeplinirea obligaţiilor
prevăzute de lege.
Cum în cauză nu s-a depăşit prima etapă a
cercetării disciplinare, s-a apreciat că susţinerea
Baroului A este întemeiată, sub aspectul că nu poate fi
considerat răspunzător pentru nesocotirea unei
îndatoriri legale.
Referitor la posibila susţinere potrivit
căreia Baroul răspunde şi de activitatea consiliului
său, întrucât acesta din urmă nu este decât un organ de
conducere în sensul art.65 din Statut, s-a reţinut că
faţă de modul în care îi sunt stabilite obligaţiile în
prima etapă a cercetării disciplinare, activitatea sa nu
este o activitate similară unui organ de conducere.
Faţă de această apreciere şi reţinând că în
materia contenciosului administrativ poziţie procesuală
poate dobândi orice autoritate cu sau fără personalitate
juridică, dar cu o personalitate de drept public, deci
cu dreptul de a adopta decizii care să producă efecte
juridice, consiliul baroului are legitimare procesuală
pasivă în prezenta pricină.
Pentru toate aceste considerente, ambele recursuri
au fost admise, sentinţa fiind modificată, în sensul
respingerii acţiunii faţă de Baroul A şi înlăturării
dispoziţiilor de respingere privind daunele materiale şi
morale. Critica privind penalităţile au fost calificate
drept cerere completatoare, fiind trimisă, în baza
art.2812 Cod procedură civilă, Tribunalului Argeş spre
soluţionare . Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost
menţinute.
2. Personal didactic. Evaluare şi acordare calificativ
pentru activitatea desfăşurată în cursul anului şcolar.
Instanţa competentă.
Art. 122 al.5 şi art. 146 din Legea nr. 128/1997;
Potrivit.art.146 din Legea nr.128/1997, în măsura în
care prezentul statut nu dispune altfel, personalului
didactic i se aplică celelalte dispoziţii din legislaţia
muncii. Şi în alte norme din Statutul personalului
didactic se face trimitere la contractul de muncă (de
exemplu art.17), de unde rezultă concluzia că
raporturile în care se află cadrele didactice sunt
raporturi de muncă şi nu de serviciu. Doar dacă sunt
prevederi exprese, derogatorii de la legislaţia muncii,
soluţionarea litigiilor cade în competenţa
instanţelor de contencios administrativ ( cum ar fi
pentru ipoteza mişcării cadrelor didactice – Ordinul
nr.5602/2006 abrogat şi înlocuit prin Ordinul
nr.2573/2007, precum şi pentru încheierea, modificarea,
încetarea contractului de managementului educaţional –
Ordinul nr.3142/2006, ca şi pentru contestarea
hotărârilor comisiilor după procedura contenciosului
administrativ – art.10 pct. 8 şi art.18 alin.3 din
Metodologia şi criteriile de acordare a gradaţiei de
merit şi a salariului de merit din învăţământul
preuniversitar, deşi este discutabilă atribuirea de
competenţă printr-un ordin al ministrului). În toate
celelalte situaţii, se aplică legislaţia muncii.
(Decizia nr. 1155/R-CONT din 4 noiembrie 2009)
