Conţinut speţă
potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
În privinţa dispoziţiilor art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc, Tribunalul reţine următoarele:
În privinţa dispoziţiilor art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc, Tribunalul reţine următoarele:
Instanţa retine ca acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către intimata, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilităţii executării garanţiei sau a încasării asigurării, în situaţia în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit şi a imposibilităţii executării contractului de garanţie imobiliară.
În ceea ce priveşte art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, instanţa va retine ca, deşi la data încheierii contractului s-a stabilit o dobândă fixă de 3,99 % -pct. 3, lit a) Condiţii speciale ale convenţiei -, banca a modificat în mod unilateral cuantumul dobânzii stabilite iniţial, majorând-o.
Instanţa consideră că art.3 – Dobânda, litera (d) din Condiţiile speciale ale convenţiei constituie o clauza abuziva, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
TRIBUNALUL BIHOR
SECŢIA A II-A CIVILA
DECIZIA Nr. 309/A/2016
Şedinţa publică din 15 Februarie 2016
Completul compus din:
PREŞEDINTE: ..
Judecător: ..h
Grefier: ..
Pe rol fiind soluţionarea apelului litigii cu profesioniştii formulat de apelanţii MPS, .., şi MI, .., ambii cu domiciliul procedural ales în Oradea, str. .., nr. , ap. , jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata BANCA TRANSILVANIA SA, cu sediul în B.., (succesoarea SC VOLKSBANK ROMANIA SA), împotriva Sentinţei civile nr. 11627 din 24.11.2014, pronunţată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acţiune în constatare.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă pentru intimată av. Berger Hanna, în baza împuternicirii avocaţiale aflată la fila 21 în dosar, lipsă fiind apelanţii.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită faţă de părţi.
Reprezentanta intimatei depune la dosar precizare prin care arată că Banca Transilvania a preluat calitatea procesuală a Volksbank România SA prin efectul absorţiei. Solicită instanţei să ia act de această fuziune.
Instanţa ia act de fuziunea intervenită între Volksbank Romania Sa şi Banca Transilvania SA şi, prin urmare, introduce în cauză Banca Transilvania SA în calitate de succesoare a SC Volksbank România SA.
Întrebată fiind, reprezentanta intimatei învederează că nu are alte cereri de formulat sau probe de administrat în cauză. Depune extrasul de cont, reprezentând dovada cheltuielilor de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanţa, în temeiul art. 244 C.proc.civ., declară terminată cercetarea procesului şi fixează pentru astăzi termen pentru dezbaterea fondului.
În temeiul art. 392 C.proc.civ., instanţa, deschide dezbaterile asupra fondului şi acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată. Apreciază că în mod corect instanţa de fond respins acţiunea apelanţilor reclamanţi, concluzionând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în temeiul art. 394 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 482 C.proc.civ., instanţa declară închise dezbaterile în vederea deliberării.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND,
Asupra apelului de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 11627/24.11.2014, Judecătoria Oradea a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de obiect, lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare in judecata formulată de reclamanţii MPS şi A I împotriva paratei SC VOLKSBANK ROMÂNIA SA şi SC Volksbank România SA-Agenţia …
A respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
A obligat reclamanţii să plătească pârâtei suma de 1.736 lei reprezentând cheltuieli de judecată: onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiata întrucât potrivit Lg. 193/2000 în conditiile în care nu exista temei legal care sa nu permita formularea unor astfel de cereri cu care reclamantii au investit instanta.
Cu privire la exceptia lipsei de obiect şi de interes, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au indicat obiectul acţiunii, respectiv pretenţiile concrete, astfel că excepţia lipsei de obiect a fost respinsă.
Totodată, reclamanţii justifică un interes în formularea prezentei actiuni, în condiţiile în care invocă nulitatea absolută a unor clauze contractuale. Astfel, instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes, reclamanţii dovedind interes in cauza fiind o consecinta a formularii primului capăt al actiunii.
Referitor la exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, instanta de fond a reţinut că potrivit art. 1 din Decretul Lege 167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Conform art. 2 din Decretul Lege 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
Articolul 3 din acelaşi act normative consacra termenul general de prescripţie de 3 ani.
Articolul 7 din Decretul Lege 167/1958 statua că prescripţia începe sa curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Sancţiunea introducerii unor clauze abuzive în contractele cu consumatorii o constituie nulitatea absolută a respectivelor clauze, în sistemtul Legii 193/2000. În sistemul vechiului Cod civil, nulitatea absolută putea fi invocată oricând. Persoana care invoca nulitatea absolută putea solicita prin aceeaşi acţiune sau printr-o acţiune separată şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic sau clauzei contractuale lovite de nulitate absolută.
Spre deosebire de acţiunea în constatarea nulităţii absolute, acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei lovite de nulitate este prescriptbilă, termenul de prescripţie fiind cel general de 3 ani în lipsa unei prevederi speciale contrare. Prescriptibilitatea acţiunii în restituirea prestaţiilor se referă la situaţia în care persoana îndreptăţită a formulat această acţiune pe cale separată, după obţinerea constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale.
În cazurile cum este cel din speţă, în care pe lângă constatarea nulităţii se solicită şi restituirea prestaţiilor, nu se poate susţine că termenul de prescripţie de 3 ani pentru restituirea prestaţiilor începe să curgă de la data plăţii fiecărei rate contractuale, deoarece o astfel de interpretare ar fi de natură a lipsi de orice utilitate posibilitatea invocării nulităţii absolute oricând.
Prin urmare, în cazul în care prin aceeaşi acţiune se solicită atât constatarea nulitaţii absolute a unui act juridic sau clauze contractuale cât şi restituirea prestaţiilor, termenul de prescripţie pentru petitul privind restituirea prestaţiilor nu începe să curgă decât din momentul în care se constată nulitatea absolută a contractului sau clauzei contractuale.
Prin urmare, având în vedere că până în prezent termenul de prescripţie extincitivă pentru restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor pretins abuzive nu a început să curgă, instanţa de fond a respins ca nefondată excepţia prescripţiei invocată de pârâtă.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În fapt, între reclamanţii MPS şi MI, în calitate de împrumutaţi şi pârâta VOLKSBANK ROMANIA S.A., denumită în continuare „Banca”, s-a încheiat convenţia de credit nr. 0141795/2008, având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în cuantum de 85800 CHF (franci elveţieni) (f. 16) cu o durata de 300 luni.
Executarea obligaţiei de rambursare a creditelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei garanţii reale imobiliare, fiind constituită o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea reclamantei.
În conformitate cu art. 3 lit. a) din aceeaşi parte ,,Condiţii Speciale’’, dobânda aferentă creditului este fixă, în cuantum de 3,99% p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către Bancă, astfel cum se prevede în art. 3 lit. d) din aceeaşi parte, coroborat cu art. 3.11 din partea Condiţii Generale.
În conformitate cu art. 5 lit. a) din partea Condiţii Speciale, Banca a prevăzut plata unui comision de risc în cuantum de 0,22%, aplicat asupra soldului creditului, plătibil lunar la scadenţa ratei de rambursare, pe toată durata de derulare a Convenţiei.
În drept, instanţa a avut în vedere în speţa de faţă prevederile art. 1 al. 3 , art. 4 al. 1, 2 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, prevederile art.35-36 din OG 50/2010, si Legea 288/2010, Directiva nr. 93/13/CEE.
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâte intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba despre raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant (pârâtele) şi consumatori (reclamanţii din prezenta cauză), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi si consumatori.
Reclamanţii au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute la art. 5 lit. a, respectiv a comisionului de risc, să dispună obligarea paratei la restituirea integrala a sumelor achitate cu titlu de comision de risc, să constate existenţa clauzei abuzive prevăzute la art. 3 lit. d, din Condiţiile speciale precum şi a art. 4 lit. a şi b din convenţie.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor “.
Potrivit art. 4, alin. 2 din acelaşi act normativ o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menţionate, se impune o analiză a dispoziţiilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislaţia naţională, mai exact în lumina dispoziţiei prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil.
Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit, formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor indicate mai sus şi care transpun legislaţia comunitară în materie respectiv Directiva 93/13/CEE, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate, acestea fiind şi opiniile exprimate de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading V Abbey Naţional plc & Others şi decizia Curţii Supreme a Germaniei nr. XI ZR 167/96.
Potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispoziţiile art.4 alin.2 – dispoziţia privitoare la caracterul abuziv nu priveşte caracterul adecvat al preţului – şi art.8 – statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul-din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.
Prin urmare, trebuie analizată reglementarea statului membru, legea de transpunere a directivei.
Din interpretarea art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, lege de transpunere a directivei, reiese că evaluarea naturii abuzive a clauzelor ce vizează obiectul principal al contractului este posibilă în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Instanţa de fond a constatat că atât dobânda cât şi comisioanele enumerate în convenţie sunt clar şi inteligibil exprimate, astfel că acestea nu pot face obiectul unei analize din prisma caracterului abuziv al clauzelor. De altfel, s-a reţinut şi faptul că în convenţie a fost menţionată inclusiv dobânda anuală efectivă.
Dobanda anuala efectiva este un concept european transpus pe piata romaneasca in 2004, care permite o comparare mai exacta a ofertelor de finantare si o intelegere mai buna a obligatiilor de plata pe care le presupune un imprumut. In esenta, dobanda anuala efectiva cumuleaza toate costurile aferente unui credit si exprima costul total al acestuia, ca procent anual din valoarea totala a creditului.
Potrivit definiţiilor cuprinse la art. 3 lit. g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori :
„ (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale
(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului
Comisionul de risc constituie un element al preţului contractului şi, în speţă, prevederea perceperii sale a fost clară şi fără echivoc, fiind însuşită de reclamanti prin semnarea contractului şi a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 C.civ., lege între părţi.
Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, acest fapt fiind cunoscut de către reclamanta la data încheierii convenţiei de credit.
In speţă, reclamanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor sale. Iar o minimă diligentă îi obliga pe reclamanti să citească prevederile contractuale, inclusiv graficul de rambursare, pentru a-şi angaja în cunoştinţă de cauză voinţa juridică.
Din interogatoriul luat reclamantului MPS rezultă faptul că acesta a citit amănunţit scadenţarul de rambursare anexat contractului de credit şi a considerat abuzive clauzele din contract după ce a achitat integral creditul în anul 2012.
Instanţa a considerat că nu se poate afirma ca reclamanta a fost obligată sa adere la un contract in conditii de monopol, întrucât au avut posibilitatea reala de a accepta o oferta din multitudinea de oferte existente pe piata bancara, aspect ce denota lipsa caracterului de adeziune a contractului.
Conform art 948 C. Civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, respectiv pentru încheierea valabila a oricărui contract, sunt capacitatea de a contracta si consimţământul valabil exprimat al părţii care se obliga, la care se adaugă un obiect determinat si o cauza licita. Iar contractul de adeziune se supune aceloraşi condiţii de valabilitate ca si celelalte contracte, singura diferenţa fiind modul de exprimare a consimţământului (aderarea la oferta comerciantului). Aceste contracte nu sunt ilegale sau interzise de lege, ele nu pot fi catalogate ab initio ca fiind contracte abuzive.
Chiar dacă contractul de împrumut are un caracter prestabilit, acesta a fost negociat de către părţi, clauzele contractuale sunt clare, si stabilesc obligaţia neechivocă de plata cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinant şi nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru a o înţelege şi o aduce la îndeplinire.
Prin decizia nr. 110/2014, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a hotărât că simpla afirmaţie că o clauză este abuzivă, întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat, nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, potrivit cărora o atare clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor .
Nu se poate reţine nici faptul că s-a creat reclamanţilor un dezechilibru semnificativ, întrucât la momentul încheierii contractului nu se putea prevedea care este riscul contractului, ţinând cont de creşterea sau micşorarea valorii imobilului ipotecat pe o perioada atât de lunga de timp, cât şi de fluctuaţiile monedei. De altfel, Banca este cea care suportă riscul garanţiei fiind de notorietate ca valorile imobilelor in momentul de fata au cunoscut o depreciere considerabila.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile concrete ale părţilor, este evident că clauzele referitoare la acestea au fost negociate de către părţi şi că au fost stabilite în funcţie de tipul de credit, moneda, suma solicitată, perioada de rambursare, valoarea maximă a ratei lunare etc. În plus, contractul s-a încheiat nu la iniţiativa pârâtei ci la cererea expresă a reclamantului, astfel că, până la momentul semnării, reclamantul a avut posibilitatea de a renunţa oricând la luarea acestui credit şi posibilitatea de a solicita un alt tip de credit.
Constituirea de către banca a unei garanţii ipotecare nu reprezintă un exces nejustificat, in condiţiile in care din 2008 criza imobiliara si financiara s-a declanşat mondial si din cauza unor credite acordate cu lejeritate si fără acoperire prin garanţii reale.
Acest comision de risc nu a suferit modificări pe perioada de derulare a contractului, aşa încât acesta are valoarea avuta in vedere de către părţi la semnarea contractului, atunci când au fost de acord cu o dobânda anuala efectiva, ceea ce denota buna credinţa a pârâtelor în relaţiile contractuale si lipsa unui dezechilibru semnificativ si contrar bunei credinţe, condiţii necesare pentru a fi declarata o clauza ca fiind abuziva.
Din comportamentul ulterior încheierii contractului, respectiv faptul că nu a contestat clauzele acestuia imediat după ce au intrat în posesia convenţiei de credit, ci au introdus acţiunea de faţă după 5 ani de la încheierea contractului, reiese dezinteresul pentru clauzele contractuale şi lipsa unei vătămări în acest sens. Reclamanta a recunoscut ca a devenit nemulţumită de condiţiile de creditare abia în anul 2010.
Susţinerea in sensul ca acest comision de risc a fost interzis odată cu apariţia OUG 50/2010 se bazează pe o interpretare eronata, întrucât prevederile OUG 50/2010 nu retroactivează.
Dat fiind art. 4 alin 2 al Directivei Europene nr. 93/13/CEE precum si art. 4 alin. 6 al Legii 193/2000 prin care se exclude preţul contractului de la analiza controlului abuziv (“evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de pret si de plata”), comisionul de risc care este parte integranta al DAE si care a fost introdus de Banca in mod corect in acest sens in contractul de credit, nu poate fi analizat de instanţa sub aspectul de-a fi abuziv, în condiţiile în care clauzele care conţin acest comision au fost clar şi inteligibil exprimate.
Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în convenția de credit nu este necesară explicarea detaliată a sa şi nici indicarea destinaţiei. Legea 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil a clauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor, ori a dobânzilor sau a destinaţiei încasărilor.
Referitor la dobânda penalizatoare prevăzută de art. 4 pct. b şi comisionul de penalizare menţionat în art. 4 lit. a din convenţia de credit, se reţin următoarele:
Art. 4 lit. a din convenţia de credit prevede un comision de penalizare de 2% flat, dar cel puţin 25 CHF, calculat la valoarea sumelor datorate şi neplătite la scadenţele menţionate la punctul 6, plătibil în maximum 5 zile de la data scadenţei.
Art. 4 lit. b menţionează rata dobânzii penalizatoare constituită din rata dobânzii curente + 5%p.a., calculată începând cu a 6-a zi de la data scadenţei.
Analizând art. 4 din convenţia de credit, instanţa de fond a constatat că părţile au prevăzut o clauză penală în situaţia neplăţii la scadenţă a ratelor.
Potrivit art. 969 C.civ., convenţia părţilor este lege între părţi.
Contrar celor susţinute de reclamanţi, prin inserarea în contract a comisionului de penalizare şi a ratei dobânzii penalizatoare, s-a stabilit aplicarea unei penalităţi în cazul neplăţii la scadenţă, clauză permisă de lege, indicându-se inclusiv modul de calcul într-un mod clar şi inteligibil exprimat.
Astfel, în timp ce art. 4 lit. a se referă la primele 5 zile de la scadenţa creditului, art. 4 lit. b stabileşte modul de calcul al dobânzi penalizatoare, începând cu a 6-a zi de la scadenţă, fără să se perceapă de două ori acelaşi comision.
Astfel, în timp ce art. 4 lit. a se referă la primele 5 zile de la scadenţa creditului, art. 4 lit. b stabileşte modul de calcul al dobânzi penalizatoare, începând cu a 6-a zi de la scadenţă, fără să se perceapă de două ori acelaşi comision.
Pentru aceste motive, considerând că art. 4 din convenţia de credit nu cuprinde clauze abuzive, instanţa de fond a respins cererea.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 5 lit. c din convenţie, instanţa de fond a constatat că prevederea perceperii comisioanelor de rambursare anticipată a fost clară şi fără echivoc, exprimată într-un limbaj accesibil unei persoane fără calificare. Mai mult decât atât, clauza a fost însuşită de reclamanţi prin semnarea convenţiei, devenind, potrivit art. 969 din Codul civil din 1864 în vigoare la data încheierii convenţiilor, lege între părţi, în concret, reclamanţii nefiind obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.
În ceea ce priveşte rezerva băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, prevăzută de art. 3 lit. d din condiţiile speciale ale convenţiei, instanţa de fond a constatat că creditul a fost rambursat integral iar reclamanţii nu au făcut dovada că pe parcursul derulării creditului, banca ar fi pus în aplicare dispoziţiile art. 3 lit. d din convenţie. De asemenea, nici pe viitor nu mai există posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 3 lit. d, întrucât contractul nu mai este în derulare.
Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de pct. 3 lit. d din condiţiile speciale ale convenţiei.
În ceea ce priveste cererea privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, in baza principiului accesorium sequitur principale, instanta de fond a respins si acest capat de cerere.
Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins cererea, conform dispozitivului.
Întrucât acţiunea s-a respins, în temeiul art. 451 CPC, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei suma de 1.736 lei reprezentând cheltuieli de judecată: onorariu avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au formulat apel apelanţii reclamanti MPS şi MI solicitând admiterea apelului şi modificarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată a apelanţilor.
In motivarea cererii de apel arata ca au solicitat in fata primei instante să se constate caracterul abuziv clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d şi art. 5 lit. a din Conditii speciale, prin art. 3.5 din Conditii generale ale conventiei de credit nr. 0141795/18.02.2008; să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 lit. c din partea Conditii speciale a aceleasi conventii de credit; sa se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive indicate; să oblige paratele, in solidar, la restituirea către reclamanti a sumei reprezentând cuantumul comisionului de risc precum şi a sumelor achitate cu titlu neavenit in temeiul celorlalte clauze abuzive, sume achitate la incheierea conventiei; cu cheltuieli de judecata.
Arata ca intre parti s-a incheiat convenţia de credit nr. 0141795/18-02-2008, având ca obiect acordarea de către bancă a unui credit in cuantum de 85800 CHF. Prin conventia initială, creditul a fost garantat cu o garantie reală –ipotecă de rangul I, constituită asupra imobilului proprietatea garantilor, situat in …, str. S, nr. , inscris in CF 4452 , reprezentând apartament nr. 3 in suprafaţă de 91,52 mp, iar conform art. 8 din partea Condiţii speciale ale convenţiei, creditul astfel garantat nu putea depăşi 75% din valoarea de evaluare a imobilului adus in această garanţie.
Totodată, apelantii au mai arătat că banca a prevăzut plata unui comision de risc in cuantum de 0,22% asupra soldului creditului, plătibil lunar la scadenta ratei de rambursare, pe toată durata de derulare a conventiei. Valoarea totală a comisionului de risc de 8131,64 lei, pana la data de 21.03.2012, conform planului de rambursare a creditului, parte integrantă a conventiei, data la care a achitat in intregime creditul.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, s-a mai relevat că aceste clauze oferă băncii posibilitatea de a modifica unilateral şi discretionar rata dobânzii aferente creditului, dupa criterii necunoscute şi fără ca această nouă rată să poată fi negociată, apelantii urmând a fi doar înstiinţati despre această modificare. Din conventia incheiată intre parti lipseste posibilitatea reclamantilor de a rezilia contractul in cazul neacceptarii modificarilor dobânzii, astfel încat clauza incriminata are caracter abuziv.
De asemenea, s-a mai învederat faptul că, la încheierea conventiei, reclamantii apelanti nu au avut posibilitatea să negocieze niciuna din clauzele contractuale, cu atât mai puţin cele privitoare la costurile creditului.
Şi comisionul de rambursare anticipata este unul abuziv şi nelegal, acesta nu se regăseşte intre comisioanele legale prevăzute de OUG 50/2010. Interesul eliminării şi a acestui comision este acela ca, in situatia in care reclamantii ar dori a rambursa anticipat anumite sume, să nu fie obligati să plătească acest comision abuziv şi nelegal.
Intimata a depus la dosarul cauzei intampinare prin care a solicitat respingerea apleului ca nefondata.
In motivarea pozitiei sale procesuale, a arătat in esenta că conventia de credit incheiata cu apelantii nu incalca prevederile Legii nr. 193/2000, ca acestia au semnat respectivul contract dupa ce au luat cunostinta de continutul acestuia si ca nu au facut dovada existentei vreunui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Se arata ca între parti s-a incheiat convenţia de credit nr 0141795/2008, in baza căreia apelantilor li s-a pus la dispoziţie integral suma de 85.800 CHF cu titlu de împrumut in conditiile si termenele stabilite in mod expres si asumate de ambele parii, contractul de credit reprezentând legea părtilor in baza prevederilor an 969 Cod civil- in vigoare la data naşterii raporturilor intre parti. Mai mult in speţa exista si un Act Adiţional implementat, care nu a introdus nici un comision nou.
Conform art. 4 al Directivei 93/13/CEE din 1993 ” evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului contractului principal al contractului , nici cu calitatea de a satisface cerinţele de pret si de plata , pe de-o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb , pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Conform prev. Art 4 din legea 193/2000 :” (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă. prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.”
Totodata, a mai solicitat a se observa ca Legea 193/2000 este o norma cu caracter special care prevede o procedura speciala pentru constatarea caracterului abuziv al unui contract sau a unor clauze contractuale. În temeiul acestei legi nu se poate vorbi despre obligarea retroactiva la plata unei sume de bani către consumator. Mai mult, reclamanţii nu dovedesc cu nimic susţinerile făcute in fata instanţe , iar in fata unui probatoriu care sa le susţină afirmaţiile acţiunea ar trebui respinsa ca nedovedita in lumina prevederilor art 1169 Cod civil.
La momentul contractării, preţul creditului sau costul creditului este chiar singurul element care se negociază in sensul ca banca oferă consumatorului un serviciu pe care acesta 1-a solicitat din proprie iniţiativa, prezentandu-i in scris, clar, concis si inteligibil costul total eşalonat al acestui serviciu, iar consumatorul accepta sau nu, tara obiectiuni incheierea contractului, singurul scop imediat al acestuia fiind doar sa uisi vada toti banii in cont”.
Referitor la art 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, nici aceasta clauza nu constituie o clauza abuziva tinand cont de toate susţinerile de mai sus si tinand cont de faptul ca reclamantii au negociat toate clauzele contractuale, nefiind aşadar intrunite prev art 4 alin 1 din Legea 193/2000 rep., iar pe de alta parte aceasta nu constituie o clauza abuziva întrucât în aceste schimbări semnificative se încadrează şi modificarea dobânzii de referinţă, precum si a dobânzii interbancare. Or, dobânda de referinţă şi dobânda interbancara reprezintă indicatori publici, despre care orice persoana, client sau nu al băncii, poate lua Ia cunoştinţa si cu atat mai mult cunoaşte ca ea poate fluctua, fiind vorba despre credite pe o durata foarte lunga de timp.
De aceea, considera ca aceasta clauza prev de art 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei este întrutotul în acord cu prevederile legale, inserarea clauzei în contract neconducand la un dezechilibru contractual intre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care această dobândă revizuibilă poate avea atât un curs ascendent, cât şi unul descendent, în funcţie de variaţiile indicatorilor publici mai înainte menţionaţi, iar subscrisei, nedeţinând nicio putere cu privire la variaţiile acestor indicatori publici.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor de apel invocate, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. (2) coroborat cu art. 479 alin. (1) C.proc.civ., Tribunalul apreciază că apelul este fondat, şi îl va admite, urmand a schimba sentinta primei instante pentru următoarele considerente:
Instanta va retine ca acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către intimata, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilităţii executării garanţiei sau a încasării asigurării, în situaţia în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit şi a imposibilităţii executării contractului de garanţie imobiliară.
Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Apelantii nu pot fi obligati să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.
Este evidentă reaua credinţă a intimatei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmăreşte, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-şi execută obligaţiile asumate atât prin contractul de credit cât şi prin contractul de garanţie imobiliară.
Intimata pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensaţii similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor contractuale din partea Băncii, în convenţia de credit dedusă judecăţii.
Orice contract implică pentru un contractant şi riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecinţele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul bancii prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce priveşte cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.
Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ. de la 1864, prin care părţile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit şi a convenţiei de garanţie imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, şi nu în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitor.
Este evident şi dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestaţia sa faţă de prestaţia bancii de a-i pune la dispoziţie suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care banca l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.
În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanţie a contractului de credit sau a convenţiei de garanţie imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanţie se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanţei de către creditor, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia. O garanţie înseamnă o indisponibilizare la dispoziţia creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca şi contravaloare a creditului acordat, şi nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanţii.
În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
În ceea ce priveşte art. 3 lit. d) din conditiile speciale ale conventiei de credit, instanta va retine ca, deşi la data încheierii contractului s-a stabilit o dobândă fixă de 3,99 % -pct. 3, lit a) Condiţii speciale ale convenţiei-, banca a modificat în mod unilateral cuantumul dobânzii stabilite iniţial, majorând-o.
Instanţa reţine că, la capitolul Condiţii speciale ale convenţiei de credit pct. 3, lit a), este stipulat ,,Rata dobânzii curente : 3,99 % p.a. – dobândă fixă’’, iar la art.3 – Dobânda, litera (d) se menţionează: „Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”
Instanţa consideră că art.3 – Dobânda, litera (d) din Condiţiile speciale ale convenţiei constituie o clauza abuziva, aceasta incalcand prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în momentul in care a fost incheiat contractul de credit, consumatorul a actionat de pe o pozitie inegala, in raport cu banca. Contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, intregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva, de catre banca. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, bancii ii revenea obligatia de a dovedi ca a negociat in mod direct clauza prevăzută la art.3 – Dobânda, litera (d) din Condiţiile speciale cu imprumutatul, ceea ce nu s-a intamplat in cauza.
Art.3 – ,,Dobânda’’, litera (d) din Condiţiile speciale ale convenţiei pune sub semnul întrebării echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, rata modificată urmând a fi aplicată începând cu data comunicării ei clientului. Or conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Astfel, clauza care da dreptul Băncii intimate de a modifica unilateral dobânda nu este raportata la un indicator precis, individualizat, determinabil, fiind indicat în mod generic: ,,în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară’’. În cazul în care nu se indică în mod concret în contract ce anume se înţelege prin sintagma ,,schimbări semnificative pe piaţa monetară’’, instanţa consideră că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea Băncii, servind doar intereselor acesteia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proportionala scopului urmarit.
In ceea ce priveste dobânda penalizatoare prevăzută de art. 4 pct. b şi comisionul de penalizare menţionat în art. 4 lit. a din convenţia de credit, in mod corect a apreciat prima instanta ca nu este abuziva.
Astfel, potrivit art. 4 lit. a din convenţia de credit prevede un comision de penalizare de 2% flat, dar cel puţin 25 CHF, calculat la valoarea sumelor datorate şi neplătite la scadenţele menţionate la punctul 6, plătibil în maximum 5 zile de la data scadenţei.Art. 4 lit. b menţionează rata dobânzii penalizatoare constituită din rata dobânzii curente + 5%p.a., calculată începând cu a 6-a zi de la data scadenţei.
Fata de continutul art. 4 din convenţia de credit, in mod corect a apreciat prima instanţa că părţile au prevăzut o clauză penală în situaţia neplăţii la scadenţă a ratelor, iar potrivit art. 969 C.civ., convenţia părţilor este lege între părţi.
Contrar celor susţinute de apelanti, prin inserarea în contract a comisionului de penalizare şi a ratei dobânzii penalizatoare, s-a stabilit aplicarea unei penalităţi în cazul neplăţii la scadenţă, clauză permisă de lege, indicându-se inclusiv modul de calcul într-un mod clar şi inteligibil exprimat.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 5 lit. c din convenţie, prima instanta a apreciat in mod corect că prevederea perceperii comisioanelor de rambursare anticipată a fost clară şi fără echivoc, exprimată într-un limbaj accesibil unei persoane fără calificare. Mai mult decât atât, clauza a fost însuşită de reclamanţi prin semnarea convenţiei, devenind, potrivit art. 969 din Codul civil din 1864 în vigoare la data încheierii convenţiilor, lege între părţi, în concret, reclamanţii nefiind obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.
Faţă de toate acestea, Tribunalul consideră că este fondat apelul formulat de reclamantii MPS şi MI, în contradictoriu cu intimata BANCA TRANSILVANIA SA, (succesoarea SC VOLKSBANK ROMANIA SA), împotriva Sentinţei civile nr. 11627 din 24.11.2014, pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care o va schimbă în parte în sensul că va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi în consecinţă va constata caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din convenţia de credit nr. 0141795/18.02.2008, obligand in consecinta pârâtele în solidar la restituirea către reclamanţii apelanti a sumelor achitate de aceştia cu titlu de comision de risc, respingand ca nefondate restul pretenţiilor.
In ceea ce priveste cheltuielile de judecata solicitate de apelanti, nu vor fi acordate, nefiind facuta dovada acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat apelul civil formulat de apelanţii MPS, .., şi MI, .., ambii cu domiciliul procedural ales în …., .. jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata BANCA TRANSILVANIA SA, cu sediul în B.., (succesoarea SC VOLKSBANK ROMANIA SA), împotriva Sentinţei civile nr. 11627 din 24.11.2014, pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care o schimbă în parte în sensul că:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi în consecinţă:
Constată caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din convenţia de credit nr. 0141795/18.02.2008.
Obligă pârâtele în solidar la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate de aceştia cu titlu de comision de risc.
Respinge ca nefondate restul pretenţiilor.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, azi, 15.02.2016.
