Litigii cu profesioniştii. Clauze abuzive. Contract de credit contractat în chf

TRIBUNALUL SATU MARE – SECŢIA A II-A CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

SENTINŢA CIVILĂ NR. 58/AP/LP/21.03.2016 (DEFINITIVĂ)

Litigii cu profesioniştii. Clauze abuzive. Contract de credit contractat în CHF

Instanţa apreciază că intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 şi implicit a Directivei 93/13/CEE acele clauze care au caracter abuziv din momentul încheierii contractului care le conţine. Reglementarea condiţiilor în care o clauză este considerată ca având caracter abuziv sancţionează comportamentul vânzătorilor şi furnizorilor de bunuri şi servicii care, abuzând de forţa poziţiei lor de negociere în cadrul raporturilor cu consumatorii, impun clauze care creează un dezechilibru în detrimentul acestora din urmă.

În speţă, dezechilibrul între prestaţiile părţilor a intervenit ca urmare a majorării semnificative a cursului de schimb CHF/RON. Prin urmare, dezechilibrul invocat de reclamanţi nu a existat în momentul încheierii contractului, ci a intervenit ulterior, ca urmare a modificării cursului de schimb al monedei în care a fost acordat creditul. De asemenea, acest dezechilibru nu s-a datorat comportamentului băncii, ci modificărilor care au avut loc pe pieţele financiare internaţionale.

Argumentele intimaţilor potrivit cărora banca nu a furnizat consumatorilor informaţii privind riscul de hipervalorizare a CHF nu sunt susţinute de probele administrate în cauză din acestea nerezultând nici care sunt, în concret, aceste informaţii, nici împrejurarea că banca cunoştea astfel de informaţii.

Pe de altă parte, în opinia tribunalului, obligaţia intimaţilor reclamanţi de a achita ratele în moneda în care a fost acordat creditul nu are semnificaţia suportării întregului risc valutar de către aceştia, deoarece riscul valutar se produce atât în cazul devalorizării monedei naţionale, cât şi în cazul devalorizării monedei în care a fost acordat creditul. În primul caz, riscul valutar este suportat de împrumutaţi, iar în al doilea caz riscul valutar este suportat de bancă, ceea ce înseamnă că sunt neîntemeiate susţinerile intimaţilor reclamanţi potrivit cărora clauzele contractului de credit transferă întreg riscul valutar în sarcina acestora.

În consecinţă, întrucât dezechilibrul dintre prestaţiile părţilor invocat de reclamanţi a intervenit ulterior încheierii contractului de credit, iar acest dezechilibru nu este rezultatul comportamentului băncii, instanţa apreciază că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 referitoare la clauzele abuzive.

Extras hotărâre:

Prin sentinţa civilă nr. 1208/06.10.2015 pronunţată în dosar cu nr. de mai sus, Judecătoria Carei a luat act că reclamanţii … şi … au renunţat la judecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d), pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, pct. 2.3 secţiunea 2), pct. 4.2 , pct. 8.1 litera d) din Condiţiile generale ale Contractului de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007 şi a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc şi comision de administrare, de la data acordării creditului şi până la introducerea acţiunii în sumă de 3.576,22 CHF şi în continuare până la eliminarea acestui comision, reactualizate la data plăţii efective cu dobânda legală, a respins excepţia lipsei de interes şi obiect, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă şi a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii în contradictoriu cu pârâta VOLKSBANK ROMÂNIA S.A şi, în consecinţă: a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la pct. 4.3 teză finală Secţiunea 4) din Condiţiile generale din Contractul de credit nr.0091989/IC/03.04.2007, a modificat în parte această clauză şi a stabilizat cursul de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi, la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii Contractului de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data încheierii contractului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei de interes şi obiect în formularea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc înscrisă la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei şi al clauzei privind data ajustării dobânzii, înscrisă la art. 3 lit. d din convenţie, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 4.2 raportat la 4.3 din Secţiunea 4 -„Plăţi”- din convenţia de credit şi pct. 2.3 din secţiunea 2 din condiţiile generale ale convenţiei în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind stabilizarea cursului CHF-EURO la momentul semnării convenţiilor de credit, raportat la dispoziţiile art. 23 alin. 3 din Directiva nr. 2014/17/UE şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile decurgând din Contractul de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007 pentru perioada cuprinsă între data semnării convenţiei şi data de 04.03.2012, instanţa, pe de o parte, a constatat că prima excepţie a rămas fără obiect şi a respins-o în consecinţă, având în vedere renunţarea de către reclamanţi la judecarea primelor două petite, iar, pe de altă parte, a apreciat ca neîntemeiate celelalte excepţii invocate, pentru considerentele ce succed:

Instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, cu motivarea că acţiunea formulată de către reclamanţi este admisibilă raportat la clauzele Contractul de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007, aspecte care însă au fost dezvoltate cu ocazia cercetării fondului.

Instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile decurgând din Contractul de credit nr.0091989/IC/03.04.2007 pentru perioada cuprinsă între data semnării convenţiei şi data de 04.03.2012, întrucât obiectul cererii principale îl constituie constatarea existenţei clauzelor abuzive, sancţiunea prevăzută de legiuitor pentru inserarea clauzelor abuzive în contracte fiind nulitatea, iar în aceste condiţii, capetele de cerere subsecvente având ca obiect restituirea sumelor încasate de pârâtă în baza clauzelor pretins abuzive nu au caracterul unor cereri în pretenţii formulate în baza dreptului comun, ci al unei acţiuni în repetiţiune, care are scopul de repunere a părţilor în situaţia anterioară, fapt pentru care, termenul general de prescripţie de 3 ani se calculează eventual de la data obţinerii unei hotărâri prin care să se constate caracterul abuziv.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâtă, în calitate de împrumutător, a fost încheiată Convenţia de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007 (filele 16-33), prin care Banca a acordat reclamanţilor un credit în suma de 99.000,00 CHF (pct. 1 lit. b din contract), rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenţiei (pct. 2 din contract), în scopul refinanţării unui credit în sumă de 99.826,80 RON şi a unui alt credit în sumă de 16.702,03 EUR. (pct. 1 lit. a din contract), urmând ca eventuala diferenţă dintre creditul contractat şi sumele refinanţate să fie virată în contul reclamanţilor, astfel cum reiese din pct.-ul 1 lit. d) din contract.

Potrivit extrasului de cont aflat la fila nr.104 de la dosar, se observă că diferenţa dintre creditul contractat în sumă de 99.000,00 CHF şi sumele refinanţate în cuantum de 99.826,80 RON şi 16.702,03 EUR, a fost de 21.650,00 CHF, sumă care însă a fost virată reclamanţilor în echivalent în lei, respectiv 43.141,95 RON la cursul de schimb de 1 CHF =1,9927 RON.

Prin urmare, raportat la clauzele contractuale de mai sus, instanţa a reţinut faptul că, deşi creditul a fost contractat în moneda CHF, tragerea efectivă a acestuia s-a realizat în moneda RON, urmând ca rambursarea creditului să se realizeze în CHF (pct. 4.1 Secţiunea 4 din Condiţiile generale ale contractului), sens în care „eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat” (pct. 4.3 teză finală Secţiunea 4 din Condiţiile generale ale contractului).

Din această situaţie de fapt rezultă în afara oricărei îndoieli că atât reclamanţii, cât şi pârâta, la data încheierii contractului au cunoscut şi au acceptat că obiectul efectiv al creditului îl constituie o sumă de bani în moneda RON, iar opţiunea reclamantului pentru un produs de creditare în CHF a fost una de aparenţă, lipsită de un fundament real atât timp cât moneda CHF nu circulă pe piaţa internă, şi indusă tot de către unitatea bancară prin aplicarea unei dobânzi mai reduse decât la creditele în RON sau EUR. Valuta CHF menţionată în contract nu a constituit moneda efectivă în care s-a acordat creditul, ci etalonul de determinare valorică a sumei în RON acordate, precum şi a ratelor lunare de restituire, incluzând debit principal şi dobândă.

Întrucât reclamanţii şi-au menţinut capetele de cerere având ca obiect „stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, urmând ca pârâta să restituie sumele achitate în plus începând cu aprilie 2007” şi „denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciului între rezidenţi se plăteşte cu moneda naţională”, instanţa a analizat sub aspectul caracterului abuziv, clauzele contractuale cuprinse în pct. 4.1 Secţiunea 4 din Condiţiile generale „orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului (…)” şi în pct. 4.3 teză finală Secţiunea 4 din Condiţiile generale „eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat”.

În drept, instanţa a reţinut ca fiind aplicabile: art.969 şi 1020 Cod civ. din 1864 (aplicabile în speţă în raport cu data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum) prevederile art. 1 alin. (3), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, prevederile art. 35-36 din O.G nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva 2008/48/CE.

Pentru ca o clauză să poată fi apreciată în concret ca fiind abuzivă, trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii, respectiv să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului şi să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului.

Faţă de acestea, instanţa a apreciat că se impune o analiză a dispoziţiilor referitoare la prevederile contractuale care pot face controlul caracterului abuziv, respectiv a prevederilor care sunt exceptate de la acest control.

Astfel conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Trebuie menţionat că Legea nr. 193/2000 a transpus în legislaţia naţională Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, iar potrivit art. 4 al. 2 din acest act normativ „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil”.

Conform unei jurisprudenţe recente, respectiv C-26/13 Kasler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. Otp Jelzálogbank Zrt, C.J.U.E. a interpretat că diferenţa de curs nu face parte din preţ şi de aceea instanţele naţionale pot constata, dacă toate celelalte condiţii sunt îndeplinite, că această clauză este abuzivă, această interpretare a C.J.U.E. fiind obligatorie pentru instanţele naţionale, inclusiv cele române.

În cauza dedusă judecăţii, în ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, la momentul încheierii convenţiei, raportat la circumstanţele economice din anul 2007, precum şi la posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite şi implicaţiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului în franci elveţieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în lei sau în euro, în condiţiile în care creditul în franci elveţieni era un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care reclamanţii au contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, reclamanţii s-au obligat să returneze sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate în contracte, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF – leu din perioada respectivă.

Ulterior însă, pe parcursul derulării contractului, francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cu repercusiuni grave asupra împrumutaţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a fi puşi în imposibilitatea de executare fortuită a contractelor încheiate.

Această creştere accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din lei în euro şi din euro în franci, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar şi, respectiv cursul stabilit de B.N.R., diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie.

Aşadar s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta, generate de diferenţele de curs valutar intervenite pe parcursul derulării contractului.

Sunt astfel aplicabile statuările C.J.U.E. din cauza C-26/13 Kasler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. Otp Jelzálogbank Zrt, paragraf 59, conform cărora articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Suma suplimentară pe care consumatorul este silit să o achite băncii cu titlu de diferenţă dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine nu poate fi deci considerată că ţine de obiectul principal al contractului şi, prin urmare, clauza care impune această obligaţie poate fi cercetată, în raport cu legislaţia naţională dacă este sau nu abuzivă.

În paragraful 73 al hotărârii C.J.U.E. în cauza C-26/13 Kasler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. Otp Jelzálogbank Zrt se reţine că în ceea ce priveşte o clauză contractuală care permite unui vânzător sau unui furnizor să calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator în funcţie de cursul de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de acest vânzător sau furnizor, clauză care are ca efect creşterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului, aparent fără o limită maximă, rezultă din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 literele (j) şi (l) şi din cuprinsul punctului 2 literele (b) şi (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul şi particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Potrivit paragrafului 75 al hotărârii C.J.U.E. în cauza C-26/13 Kasler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. Otp Jelzálogbank Zrt, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Prin raportare la modul în care C.J.U.E. a interpretat dispoziţiile Directivei 93/13, instanţa a avut în vedere prevederile art.4 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.193/2000, conform cărora: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată ca fiind abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, respectiv „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Legea nr.193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar prin această lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecţie mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar).

În cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), prin hotărârea din 03.06.2010, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În cauza C-241/98, Salvat Editores SA vs. José M. Sánchez Alcón Prades, C.J.U.E. recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, precum şi că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare); este contrară bunei credinţe; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Cerinţa negocierii clauzelor contractuale impusă de lege trebuie să fie una efectivă, completă, iar nu formală. În privinţa contractului de credit supus analizei, instanţa a apreciat că pârâta avea obligaţia de a explica reclamanţilor anterior încheierii contractului modul de comportare pe piaţa monetară a valutei CHF, a le aduce la cunoştinţă că pe perioade de criză economică această monedă are tendinţe de hipervalorizare, astfel încât consumatorul să fie conştient că în momentul în care îşi asumă restituirea unui credit în echivalentul monedei CHF pe o perioadă destul de lungă, de 25 de ani, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF.

Ori, aceste elemente de lămurire care erau absolut necesare pentru realizarea unui acord valabil de voinţă, sunt noţiuni abstracte, cunoscute şi înţelese exclusiv de specialiştii de pe piaţa monetar-bancară, nu şi publicului larg, care în momentul opţiunii pentru creditele în CHF a avut în vedere doar cuantumul scăzut al dobânzii raportat la creditele în RON sau EURO.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, iar aceste obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

În lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamanţilor cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, aceştia nu au avut posibilitatea de a determina consecinţe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

Având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă prin contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Clauza privind suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu a fost negociată direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor în cazul contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor. Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Art. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Conform art. 54 din Constituţie, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său şi în limitele sale, iar dacă un drept subiectiv civil este exercitat contrar scopului recunoscut de lege, astfel încât să încalce drepturile celorlalţi, este considerat abuziv.

În speţă, Banca a stipulat în convenţia încheiată cu reclamanţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nicio distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat.

De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se ia în calcul şi aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Atât suma împrumutată (capitalul), precum şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

În lumina acestor considerente, instanţa a considerat că în cauză, nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condiţiile în care pe parcursul derulării contractului reclamantul trebuie să achite suplimentar pârâtei sume apreciabile de bani decurgând din variaţia cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal, cât şi a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motive pentru care, stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF, este contrară dispoziţiilor legale.

Reţinând că prevederea contractuală privind suportarea exclusiv de către împrumutat a diferenţelor de curs valutar este una abuzivă, trebuie stabilit dacă prin eliminarea acestei clauze, contractul mai poate continua, întrucât conform art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

După cum a statuat C.J.U.E. în cauza C-26/13 Kasler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. Otp Jelzálogbank Zrt, la paragraful 85, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În consecinţă, reţinând că instanţa poate proceda la modificarea clauzei contractuale abuzive şi, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar în detrimentul consumatorului, instanţa a considerat că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic, cu atât mai mult cu cât, în acest mod este respectat inclusiv principiul nominalismului monetar (art. 1578 Cod civil din 1864), având în vedere că în anul contractării creditului – 2007, reclamanţii au primit efectiv creditul în moneda RON la cursul de schimb CHF/RON din acea perioadă, astfel că trebuie să restituie aceeaşi sumă de bani în monedă naţională RON în echivalent CHF, dar la acelaşi curs de schimb existent la data semnării convenţiei de credit.

În ce priveşte capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, instanţa a constatat că stabilirea valutei CHF în echivalent pentru calcularea cuantumului unui credit în RON şi a ratelor de restituire nu constituie în sine o clauză abuzivă într-un contract, ci abuzivă este doar clauza care impune exclusiv consumatorului să suporte riscul valutar fără a fi fost informat corespunzător în prealabil.

Astfel, în cauză, atât timp cât, la solicitarea reclamanţilor s-a încheiat contractul în moneda CHF, iar din probatoriul administrat nu a rezultat că alegerea monedei de referinţă a creditului a fost efectul unei clauze abuzive, instanţa a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Pentru toate aceste argumente de fapt şi de drept, instanţa a respins excepţia lipsei de interes şi obiect, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă, a admis în parte acţiunea precizată şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la pct. 4.3 teză finală Secţiunea 4) din Condiţiile generale din Contractul de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007, pe care a modificat-o în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi, la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii Contractului de credit nr.0091989/IC/03.04.2007, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data încheierii contractului, respingând, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Întrucât soluţia îi este defavorabilă pârâtei, rezultă că aceasta este partea care a căzut în pretenţii, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) Cod de procedură civilă, motiv pentru care instanţa a admis cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, constând în onorariu de avocat în sumă de 1.000 lei, conform chitanţă seria SM nr. 216/11.12.2014 aflată la fila 9 de la dosar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel VOLKSBANK ROMANIA SA solicitând admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi pentru clauza de la art.4.3 teza finală, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac exercitate, apelanta arată că instanţa de fond a pronunţat în mod fundamental eronat hotărârea apelată, prin ignorarea ipotezei de aplicare a clauzei 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit şi cu încălcarea limitelor legii naţionale în privinţa efectelor înlăturării clauzelor abuzive.

Subliniază faptul că în Convenţia de credit supusă judecăţii nu există clauze de risc valutar, deoarece executarea contractului nu presupune un schimb valutar, rambursarea creditului în aceeaşi monedă excluzând raportarea la un curs valutar a ratelor de credit.

În acest sens redă din teoria economică, înţelesul clauzei de risc valutar în contracte şi mecanismele de diminuare a riscului valutar. În convenţia de credit, cu precădere în privinţa clauzei reţinute de instanţă, nu se poate vorbi de o clauză de risc valutar.

Instanţa de fond a interpretat clauza 4.3. în afara oricăror reguli de interpretare a convenţiilor, întrucât interpretarea clauzelor contractuale trebuie realizată potrivit regulilor de interpretare a convenţiilor regăsite în art. 977 – 985 Cod civ. vechi., legea aplicabilă contractului încheiat la 03.04.2007 între părţile litigiului de faţă. Orice speculaţii interpretative care nu-şi pot găsi corespondent în aceste reguli de interpretare, nu vor putea constitui un temei solid în motivarea instanţei de fond.

Enumeră sumar aceste reguli, pentru a putea observa ulterior respectarea lor prin argumentele din sentinţa apelată, la care apelanta va răspunde:

– intenţia comună a părţilor, iar nu sensul literal al termenilor (art. 977);

– clauza susceptibilă de mal multe înţelesuri, în sensul în care poate avea vreun efect (978);

– termenii susceptibili de mai multe înţelesuri, în sensul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art. 979);

– după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (980);

– clauzele obişnuite se subînţeleg (981);

– unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg (982);

– în favoarea debitorului (983);

– lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii contractuali (984);

– o clauză exemplificativă nu poate fi interpretată restrictiv, numai la situaţia din exemplu, dacă obligaţia, de drept este mai extinsa (985).

Văzând aceste reguli de interpretare şi verificând aplicarea lor în privinţa clauzei reţinută de instanţă ca fiind abuzivă, nu se va putea ajunge la concluzia existenţei în contract a unei clauze care să reglementeze în vreun fel un risc valutar.

În ceea ce priveşte Clauza 4.3 din CG – dreptul băncii de a debita alte conturi, în alte monede ale împrumutatului, în cazul în care în contul creditului nu există sume suficiente pentru tragerea ratei curente, apelanta arată următoarele:

“4.2. – Împrumutatul autorizează Banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuitati/dobanzl/ comisioane/alte costuri) în baza Convenţiei, prin debitarea automata la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plata scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei Convenţii; Banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt si vor fi suportate de împrumutat.”

Învederează că a redat şi conţinutul clauzei 4.2., întrucât aceste clauze trebuie analizate împreună, ele constituind o modalitate alternativă de îndeplinire a obligaţiei de rambursare a creditului în moneda în care a fost contractat.

Clauza 4.2. reprezintă mandatul dat de împrumutat Băncii de a debita contul curent corespunzător monedei creditului, prin debitarea automată la scadenţa. În acest fel, împrumutatul nu este obligat să vina personal la bancă în ziua de scadenţă şi să efectueze plata ratei în numerar. Astfel, împrumutatul poate alimenta acest cont oricând între datele de scadenţă, cu ce sume consideră necesar, singura condiţie fiind aceea ca sumele să acopere cel puţin valoarea ratei curente/care devine exigibilă conform graficului de rambursare. Mecanismul funcţionării acestei clauze permite totodată împrumutatului să cumpere CHF (moneda creditului) de la orice agent economic care efectuează servicii de schimb valutar, nefiind obligatoriu ca schimbul valutar să fie efectuat la banca creditoare.

Clauza 4.3. reprezintă un mandat acordat băncii de a debita alte conturi în alte monede şi, de a face schimbul valutar în moneda creditului, în scopul alimentării contului curent aferent derulării creditului. Faptul că un asemenea mandat presupune un schimb valutar nu înseamnă că în contractul de credit există o clauză de risc valutar.

Acel schimb valutar este un serviciu distinct prestat de bancă, în scopul de a preveni eventuale întârzieri ale împrumutatului la plata ratelor, cu consecinţa înscrierii unui istoric de plată negativ la Biroul de Credite.

Pentru a hotărî asupra caracterului abuziv al clauzei în teza ei finală, instanţa de fond a ignorat înţelesul vădit lămurit al clauzei, neefectuând nici probatoriul adecvat.

Aplicarea acestei clauze presupunea în mod logic următoarele ipoteze cumulative :

– în contul creditului nu există la scadenţă sumele suficiente tragerii ratei de credit;

– existenţa altor conturi/depozite în lei sau alte monede;

– împrumutatul însuşi nu a făcut plata ratei de credit în alt mod.

Din considerentele hotărârii apelate nu reiese că instanţa ar fi administrat probe din care să reiasă situaţiile premise care ar fi condus la aplicarea clauzei 4.3.

Astfel, instanţa de fond a reţinut ca premisa – cu totul eronata – punerea la dispoziţie a creditului în lei (pag. 23 sentinţa). Din acest motiv, apelanta redă mai jos operaţiunile efectuate în conturile reclamanţilor, pentru a demonstra netemeinicia situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond şi dovada punerii la dispoziţie a creditului în moneda creditului CHF, din care ulterior s-au efectuat schimburi valutare în alte monede dorite de reclamanţi, ataşând şi extrasele de contre corespunzătoare:

CONT CHF

– 03.04.2007 – alimentarea contului de credit în CHF cu suma de 99.000 CHF, conform contractului de credit 91989/03.04.2007;

– 04.04.2007 – prin două operaţiuni de vânzare valută (27.770 CHF şi 49.580 CHF) se debitează contul în CHF cu suma totală de 77.350 CHF, la aceeaşi dată fiind creditat cu o sumă de 77.400 CHF. Soldul zilei este de 50 CHF.

– 16.04.2007 se mai creditează contul curent cu suma de 21.600 CHF, diferenţă credit pus la dispoziţie în CHF;

CONT LEI

-04.04.2007 se alimentează contul de lei cu suma de 99.873.78 lei, din vânzarea sumei de 49.580 CHF;

– 04.04.2007 se debitează contul cu suma de 99.856,8 lei, pentru rambursarea integrală anticipată a creditului ce făcea obiectul Contractului 26EF 000000084/14.03.2006 în valoare de 100.000 lei de la Banca Tiriac; soldul final al zilei a fost de 36,98 lei.

– 17.04.2007 se creditează contul de LEI cu suma de 43.141,95 lei rezultată din vânzarea (schimbul valutar) sumei de 21.650 CHF;

– 17.04.2007 se transferă suma de 43.168,93 lei într-un cont al reclamantului la Banca Transilvania, se plăteşte un comision de 10 lei, astfel încât soldul final al zilei este de 0,00 lei.

CONT EUR

– 04.04.2007 se creditează contul cu suma de 16.750,10 EURO din vânzarea sumei de 27.770 CHF;

– 04.04.2007 se debitează contul cu suma de 16745,43 EURO pentru rambursarea anticipată a creditului ce făcea obiectul Contractului 24/17.05.2005 în sumă de 17.500 EUR de la San Paolo IMI Bank.

Învederează că a subliniat operaţiunile efectuate şi pe extrasele de cont cu aceleaşi culori, pentru a fi uşor de urmărit operaţiunile de creditare şi debitare ale celor trei conturi curente (în CHF, LEI şi EURO), inclusiv schimburile valutare efectuate din CHF în celelalte două monede, după punerea la dispoziţie a creditului.

Rezultă fără putinţă de tăgadă că suma aflată la dispoziţia reclamanţilor a fost în CHF, iar ulterior aceştia au efectuat schimbul valutar al CHF în LEI şl EURO, potrivit nevoilor lor.

În continuarea probatoriului administrat arată că instanţa nu are vreo dovadă că la scadenţă în contul de CHF nu ar fi existat sumele necesare tragerii ratelor (în aplicarea clauzei 4.2). Dimpotrivă, cu o zi înainte de scadenţă contul era alimentat de către reclamanţi cu suma necesară tragerii ratei lunare, astfel cum rezultă din extrasele de cont prezentate în continuare cu titlu de exemplu pe anii 2008, 2009, 2010.

În aplicarea clauzei (4.3.), în mod firesc, schimbul valutar se efectua la cursul zilei, practicat de bancă. Un astfel de schimb valutar, fiind un serviciu distinct de derularea creditului, şi el trebuie să aducă profit băncii, ca orice serviciu prestat.

La schimbul valutar, banca (şi în general prestatorii de schimb valutar) nu percepe comision distinct. Câştigul prestatorului de schimb valutar vine din diferenţa de curs între cursul la care cumpără o anumită monedă şi cel la care vinde aceeaşi monedă. Întrucât cursul de referinţă (cel al BNR) se modifică zilnic, în mod normal şi cursurile de schimb valutar se vor modifica şi ele zilnic.

Totodată, la efectuarea schimbului valutar este de notorietate disponibilitatea oricărui prestator de schimb valutar de a negocia cursul de schimb, în funcţie de criteriile proprii de management al lichidităţilor în fiecare monedă, deoarece nu toate monedele sunt disponibile în orice moment, în orice cantităţi; de aceea, uneori schimbul valutar nu se poate efectua pe loc. Banca nu poate efectua schimbul valutar decât la cursul oficial practicat pentru toţi clienţii băncii care solicită acest serviciu.

Menţionează că instanţa de fond a observat numai finalul clauzei, care presupunea suportarea “eventualelor diferenţe de curs valutar” de către împrumutat, fără să observe contextul în care împrumutatul are de suportat aceste “diferenţe de curs valutar”. În acest fel, instanţa a generalizat fără temei aplicarea acestei clauze la derularea întregului contract, ceea ce excede mecanismului de aplicare a clauzei 4.3.

În fapt, reclamanţii şi-au alimentat în mod constant contul creditului, fără a fi nevoie ca banca să debiteze alte conturi în aplicarea clauzei 4.3.

Neaplicarea raţionamentului din Cauza Kasler

În realitate, la un schimb valutar din LEI (în CHF) nu au de a face cu diferenţe de curs valutar, decât dacă se raportează cel mult la cursul BNR. Dacă transformarea se face din lei, există o singură operaţiune de schimb valutar, iar cursul la care poate fi cumpărat CHF cu LEI este la bancă unul singur, zilnic, fiind cursul la care banca vinde CHF (nu există diferenţe de curs valutar).

Altfel, mecanismul de derulare al clauzei presupune debitarea unui cont al clientului, într-o altă monedă {EUR/USD etc.) şi transformarea sumei în moneda creditului (CHF). Dacă contul este într-o altă monedă decât moneda naţională, iar între cele două monede străine nu există o paritate oficială (1 EUR = 1,2 CHF menţinută până în ian. 2015), atunci există două operaţiuni de schimb valutar, cu raportare la LEU ; (i) din moneda contului respectiv în LEI şi (ii) din LEI în CHF.

Numai în acest context se poate vorbi de diferenţe de curs valutar, deoarece numai un astfel de schimb valutar s-ar face la cursul de LEI diferit la vânzare de cel de la cumpărare:

(i) banca va debita contul în valuta respectivă la cursul la care ea cumpăra de la client-împrumutat moneda respectivă si dă lei în schimb;

(ii) vinde clientului CHF în schimbul sumei în LEI, la cursul de vânzare al CHF.

Deşi, nici în acest context nu există un curs diferit la vânzare de cel de la cumpărare prin raportare la două monede, deoarece în aplicarea clauzei ar avea eventual 3 monede implicate (ex. EUR – LEI, LEI – CHF).

Deci, în opinia apelantei, instanţa de fond a făcut o aplicare generală a clauzei şi la situaţii în care clauza nu se aplică, prin aplicarea “îngheţării” cursului valutar.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii în privinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzei 4.3. teza finală, apelanta arată că instanţa de fond a reţinut ca aplicabile prev. art.969 şi 1020 Cod civ., fără a arăta în ce context ar fi aplicabil art.1020 Cod civ., privitor la clauza rezolutorie subînţeleasă. În acelaşi timp, judecătorul fondului caută să aducă situaţia de fapt – diferită – la cea expusă în Cauza 26/13 – Kasler, pentru a prelua şi impune în soluţia sa, raţionamentul CJUE în respectiva cauză.

Învederează că în Cauza 26/13 instanţa europeană a stabilit că diferenţele de curs la vânzare, faţă de cursul la cumpărare al monedei în care se executau obligaţiile contractuale nu pot constitui “obiect esenţial al contractului”, pentru a fi excluse de la cercetarea caracterului abuziv. Situaţia premisă este aceea că atât punerea la dispoziţie a creditului, cât şi rambursarea efectivă se făceau în moneda naţională-forinţi, iar raportarea la CHF era o veritabilă clauză valutară, astfel cum este descrisă inclusiv în studiile pe care apelanta le-a ataşat apelului, preluat de pe site-uri de specialitate.

În privinţa Convenţiei deduse judecăţii, apelanta arată că intenţia comună a părţilor a fost aceea a contractării unui credit în CHF, motivaţia economică a reclamanţilor fiind aceea că nu ar fi fost eligibili (deci nu ar fi putut lua) un credit într-o altă monedă. Prin urmare, acordarea creditului în CHF a corespuns, la momentul contractării, intereselor economice ale consumatorilor, astfel cum rezultă fără dubiu din răspunsurile acestora la interogatoriul administrat la cererea băncii.

Precizează că dovada acestei intenţii comune este făcută cu cererea de credit completată olograf de reclamanţi şi cu contractul de credit prin care banca pune la dispoziţie o suma de 99.000 CHF.

Pe cale de consecinţă, motivarea instanţei de fond prin analogie cu Cauza Kasler este vădit neîntemeiată, în raport cu situaţia de fapt existentă între părţile prezentului litigiu.

Cerinţele legale pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale

(i) Negocierea clauzelor

a. Stabilirea monedei creditului s-a făcut exclusiv conform dorinţei reclamanţilor, astfel cum aceasta s-a materializat în completarea cererii de credit, iar punerea la dispoziţie a creditului s-a făcut în moneda efectiv menţionată în contractul de credit – CHF, astfel cum rezultă şi din extrasele de cont la care s-a făcut referire mai sus.

b. (Ne)informarea reclamanţilor, prezumata inegalitate a părţilor în procesul negocierii, este reţinută în mod eronat de către instanţă, deoarece din chiar conţinutul contractului rezultă ca reclamanţii au contractat creditul în CHF de la Volksbank pentru refinanţarea (rambursarea anticipată) a unor credite contractate anterior de la alte bănci, atât în moneda naţională, cât şi în EURO.

Astfel, se demonstrează nu numai lipsa stării de nevoie (prezumata ca determinând pe consumator să accepte un contract “defavorabil”), deoarece reclamanţii aveau deja sumele de bani necesare de la băncile anterioare, dar şi caracterul lor de consumatori avizaţi, informaţi cu privire la efectele unor credite în monedă străina.

Cu referire la circumstanţele economice din perioada 2007-2008 şi afirmaţiile din hotărâre privind “revalorizarea CHF aşteptată de specialişti”, nu există măcar un studiu din acea perioadă care să confirme o asemenea “aşteptare”.

Cursul CHF, ca şi cursul tuturor monedelor de referinţă (USD, EUR) cu circulaţie în România, încă de la data introducerii lor a avut un trend general de apreciere faţă de leu, cu variaţii mai mult sau mai puţin semnificative, însă tendinţa generală a fost de apreciere. Se poate urmări evoluţia USD încă din 1992, sau a EURO încă din 2000.

Prin urmare, era un fapt de notorietate posibilitatea aprecierii CHF faţa de LEU pe o perioadă atât de lungă cum este durata unul credit de 25-30 de ani.

Învederează că în motivarea hotărârii se insistă pe nerespectarea de către bănci, în general, iar nu de către Volksbank, ca parte în raportul concret dedus judecăţii, a obligaţiei de informare şi consiliere a consumatorilor.

În realitate, băncile, ca orice alţi comercianţi şi-au promovat şi expus produsele, fără a orienta consumatorii spre un produs de creditare sau altul. Realitatea a demonstrat că oamenii doreau cât mai mulţi bani, la un nivel de venituri limitat. Costurile reduse ale creditelor în CHF şi apetitul pentru credit al consumatorilor, au determinat alegerea creditelor în CHF. Ori, nu crede că se poate imputa Volksbank, cel puţin, că avea costuri reduse la un credit, iar prin asta orienta în sensul de a determina alegerea consumatorilor.

Informarea pre-contractuală în mod specific pentru contractele de credit, la acel moment era stabilită de L. 289/2004, dar acea lege nu se aplica creditelor mai mari de 20.000 EURO şl celor garantate cu ipotecă. Nu se poate afirma că legea era aplicabilă selectiv sau parţial, tuturor creditelor.

Totodată, art. 6 din acea lege, care prevedea obligaţia de informare pre-contractuală, se referea la informaţii legate strict de contractul de credit, iar nu de informaţii generale, privitoare la piaţa valutară.

Stabilitatea CHF, fără a fi clamată de Volksbank, sau afirmată prin materiale publicitare ale Volksbank, era o realitate. Cursul CHF a variat nesemnificativ în perioada 2005-2008 astfel cum se poate observa în graficul ataşat, ce preia informaţiile disponibile pe site-ul BNR, cu o scădere vizibila între mai-august 2007, sub 2 lei/CHF.

Faptul că variaţia cursului în perioada menţionată a fost între 2 lei/CHF şi 2,5 lei/CHF crea pentru oricine, aparenţa unei monede stabile. În aceste împrejurări, afirmaţiile privind o neinformare/dezinformare cu privire la cursul valutar, pe lângă faptul că acest curs nu era un element al creditului, nici nu sunt reale, atât timp cât acest curs nu putea fi prevăzut.

În ceea ce priveşte obligaţiile legale ale băncii în faza pre-contractuală, apelanta arată că, în realitate, în motivarea hotărârii din fond nu se au în vedere reglementări legale ale acestei obligaţii, ci argumentele sunt din nou doar de natură speculativă.

Se invocă premisa triplei inferiorităţi a consumatorului faţă de profesionist, deşi consumatorul a obţinut exact ceea ce a cerut: un credit în monedă străină. Nu este vorba de o lipsă a posibilităţii de negociere, pentru a porni de la acea premisă de inferioritate, care să determine consumatorul să adere la ceea ce i se oferă.

Raportul juridic a demarat prin chiar cererea de credit, în care reclamanţii au completat olograf moneda în care doreau creditul. Astfel, oferta generală a băncii a corespuns practic, solicitării particulare a reclamanţilor.

Mai mult, prin creditul ce face obiectul judecăţii, reclamanţii au refinanţat alte credite anterioare, contractate în lei sau în EURO de la alte bănci. Astfel, la nivel particular, reclamanţii din prezenta cerere aveau chiar termen de comparaţie în ce priveşte monedele creditelor.

Referirea la obligaţii de informare, consiliere şi avertizare este una generică, fără indicarea vreunui text legal. Trimiterile din reglementările în materia protecţiei consumatorilor se refera la obligaţia de informare a consumatorilor în mod corect, complet şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şl serviciilor oferite (art.18 OG 21/1992, art. 27, art. 45 din C. consumului). Evoluţia cursului valutar al monedei creditului nu era o caracteristică nici măcar neesenţială a contractului de credit. De asemenea, s-a analizat mai sus interesul economic al consumatorilor de a obţine credite în CHF.

Art.19, 20 din OG 21/1992, reluate în art.57 C. cons. prevăd informarea consumatorilor despre preţul final al produsului. Menţionarea DAE în contract, chiar dacă L. 289/2004 nu este aplicabilă, are exact această menire, de informare asupra costului total sau preţului final al produsului, însă acest preţ final este exprimat în moneda creditului, iar nu într-o altă monedă.

Cu referire la obligaţia de avertizare, o astfel de obligaţie de avertizare există privitoare la riscuri privind viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor este îndeplinită prin menţiuni aflate pe etichete sau ambalaje sau cartea tehnică prin simboluri grafice internaţionale uşor de înţeles (art. 46 C. cons.). Este evidentă referirea la produse individuale, la bunuri determinate, iar nu la bunuri de gen cum sunt banii, nesusceptibili de etichetare sau ambalare, iar folosirea lor nu necesită o carte tehnică.

Banca nu poate porni de la premisa că orice consumator nu cunoaşte nimic despre credite şi trebuie să ţină un curs practic de creditare cu fiecare client, ci porneşte de la premisa unui consumator mediu, atent, diligent şi informat.

Menţionează că instanţa de fond a preluat argumente din alte acţiuni ale unor avocaţi ai consumatorilor, stabilind ca un fapt dat o presupusă cunoaştere de către specialiştii bancari a evoluţiei “explozive” a CHF, fără să aibă ca probă nici cea mai mică dovadă în acest sens. Nu există niciun fapt vecin şi conex care să îndreptăţească instanţa de fond să prezume că specialişti bancari, sau concret că specialişti ai Volksbank, ar fi cunoscut evoluţia ulterioară a cursului de schimb al CHF.

(ii) Dezechilibrul contractual, generat cu rea-credintă

Consideră că instanţa de fond a greşit în mod evident şi în valorificarea acestei cerinţe legale, depăşind statutul său de arbitru al conflictului juridic şi situându-se în mod vădit de partea reclamanţilor, prin argumente lipsite de obiectivitate şi nereflectate în probatoriul administrat în cauză.

Se pretinde (pag.27 hotărâre) că “În speţă, banca a stipulat în convenţia încheiată cu reclamanţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de curs valutar, fără nicio distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel încât, în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile (de ce la plural ? – subl. ns. E.Ş) de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.”

S-a arătat mai sus, în capitolul destinat interpretării clauzei 4.3. “distincţiile şi limitele” în care clauza devenea aplicabilă.

Motivarea instanţei, în realitate se raportează la o clauză în raport cu care nu s-a constatat caracterul abuziv, aceea din art. 4.1. privind restituirea creditului în moneda în care acesta s-a acordat.

Învederează că, fără un temei legal, instanţa de fond a interpretat voinţa reală a părţilor în sensul contractării şi acordării unei sume de bani în lei, dedusă din prezentarea unul extras de cont în care s-a efectuat un schimb valutar în lei, din moneda creditului. Apelanta a prezentat mai sus şi am ataşat apelului extrasele de cont care reflectă exact operaţiunile legate de punerea la dispoziţie a creditului şi schimburile valutare ulterioare. Această voinţă “reală” a fost dedusă de instanţă în ciuda afirmaţiilor din răspunsul reclamanţilor la interogatoriu, care arătau că nu s-ar fi calificat, nu ar fi fost eligibili pentru un credit în lei şi în ciuda evidenţei şi notorietăţii posibilităţii băncii de a acorda în mod direct un credit în lei.

Aşadar, premisa de la care instanţa a pornit în soluţionarea cauzei este una nereală, iar dezechilibrul “constatat” de instanţa de fond este inexistent.

Deci, obiectul creditului a fost de la început acordarea unei sume în CHF, iar nu în lei. Nu a existat doar o raportare formală la CHF astfel cum eronat a reţinut instanţa de fond, motivat de faptul că CHF nu circulă pe piaţa internă. O astfel de afirmaţie nu are un suport probator. În mod evident, ca orice altă monedă străină, CHF circulă pe piaţa internă, pentru că altfel nu ar avea o cotaţie oficială a cursului de schimb.

Cotaţiile monedelor străine se reglementează zilnic la nivelul BNR prin cererea şi oferta acestor monede pe piaţa inter-bancară. Faptul că între persoane fizice tranzacţiile se raportează la EURO şi nu la CHF, nu conduc la concluzia că CHF “nu circulă pe piaţa internă”. Din nou afirmaţia a fost preluată de la av. Piperea, fără ca instanţa să aibă suportul probator necesar valorizării afirmaţiei în cadrul sentinţei.

Faptul că CHF nu este o monedă curentă de schimb şi că împrumutaţii nu aveau un interes special de a solicita un credit în CHF este contrazisă de cererea de credit completată olograf şi de afirmaţiile din răspunsurile la interogatoriu, potrivit cărora interesul “special” era dat de obţinerea unei sume de bani mai mare decât se putea obţine în cazul creditelor în lei sau în EURO.

Referirea generică la “momentul oferirii de împrumuturi, la care CHF se afla la pragul minim istoric înregistrat” nu are legătură cu data acordării creditului – 03.04.2007. Chiar din datele oferite de BNR, acel minim “istoric” a fost în august 2007, deci după acordarea creditului.

Reprezintă din nou o speculaţie, afirmaţia potrivit căreia contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu. Afirmaţia este în esenţă corectă, pentru că în fapt, contractul de credit nici nu este aleatoriu. Numai că, ceea ce se pretinde prin hotărârea apelată a fi elementul alea este un element extern contractului de credit. Cursul de schimb LEU/CHF nu este în nici un caz un element al contractului de credit.

Riscul dat de volatilitatea cursului de schimb al CHF, pe lângă faptul că nu putea fi prevăzut de nimeni nici nu reprezintă o împrejurare aflată sub controlul Volksbank, pentru a determina critici la adresa clauzei contractuale deduse judecăţii.

Administrarea riscului valutar nu putea fi realizată de către bancă pentru simplul motiv că nu era un risc aferent obligaţiei sale de a pune la dispoziţie o sumă de bani într-o anumită monedă, deoarece pe de o parte, acea obligaţie a fost îndeplinită uno ictu, nefiind supusă unor diferenţe de curs valutar, iar pe de altă parte, riscul valutar care afecta obligaţia reclamanţilor de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat nu putea fi administrat de către bancă, deoarece evoluţia cursului de schimb al monedei respective nu se afla sub controlul său. Nu se poate imputa în niciun caz băncii că nu a administrat riscul unor evenimente externe activităţii/conduitei şi controlului său.

Faptul că după contractarea creditului, din cauza împrejurării externe, extra-contractuale dată de evoluţia cursului valutar al CHF, reclamanţii consideră că au contractat un credit care le afectează interesul economic (modificat acum faţă de cel declarat la încheierea contractului), apelanta nu crede că era un motiv legitim de admitere a acţiunii.

În continuare apelanta redă o opinie a unui analist financiar, din care rezultă că “a opta pentru un credit în franci elveţieni sau în euro era o variantă legitimă” în perioada 2007-2008.

• în apr. 2007 CHF nu se afla la un minim istoric, acest minim fiind atins în august 2007, conform graficului ataşat;

• creditarea în CHF urmată de obligaţia împrumutaţilor de restituire tot în CHF era una firească logică într-un raţionament de bun-simţ comun, de a da înapoi exact ce ai luat cu împrumut.

• CHF este o monedă de refugiu – ceea ce însemna o apreciere previzibilă. Afirmaţia reprezintă o speculaţie, chiar faţă de evoluţia reală. Acea apreciere semnificativă a intervenit abia în 2010, după ce moneda elveţiană a depăşit pragul de 3 lei/CHF, apreciindu-se totodată şi faţă de celelalte monede. S-au ataşat apelului atât graficele cu privire la evoluţia cursului faţă de leu, pornind de la datele oferite pe site-ul BNR, dar şi poziţia exprimată de Guvernatorul Băncii Elveţiei cu privire la “explozia francului elveţian”, din care rezultă că o astfel de măsura nu a fost cunoscută nici măcar de şefa Fondului Monetar Internaţional. Este relevantă informaţia, pentru a se combate pretenţia reclamanţilor şi a instanţei de fond ca Volksbank să fi prevăzut evoluţia cursului valutar al CHF şi să fi informat consumatorii. Astfel de măsuri nu sunt făcute publice tocmai pentru a se preveni speculaţii monetare, pe cursul de schimb (de genul celei operată de magnatul Soros cu lira sterlină în 16 sept. 1992, despre care apelanta ataşează câteva articole). Tot în scopul combaterii afirmaţiei nerealiste că Volksbank putea prevedea evoluţia cursului valutar al CHF, redăm şi opinia lui George Soros exprimată la retragerea sa din activitate, potrivit căreia, “… de la criza din 2008 legătura dintre pieţele financiare şi afacerile internaţionale este tot mai strânsă, ceea ce face lucrurile dificile, relatează MarketWatch. „Acest fapt a sporit nivelul incertitudinilor, volatilităţii şi impredictibilităţii pe pieţele financiare şi în afacerile Internaţionale… Astfel, interacţiunea sporită dintre cele două, domenii se transpune în şocuri externe pentru ambele”, a arătat Soros”.

Această opinie atrage 2 concluzii: (i) volatilitatea şi incertitudinile au apărut în urma crizei din 2008, deci înainte exista o anumită stabilitate şi, (ii) factorii care guvernează aceste schimbări sunt impredictibili. Dacă o personalitate ca George Soros afirmă că pieţele financiare sunt impredictibile, atunci o astfel de realitate nu crede apelanta că poate fi combătută.

Consumatorii-reclamanţi, chiar dacă nu cunoşteau evoluţia CHF, ştiau la nivel general că există un risc atunci când tranzacţionezi într-o monedă în care nu realizezi venituri. Însă la nivelul anului 2007, atracţia obţinerii unei sume de bani cât mai mari, la un nivel de venituri dat, a fost mai mare decât reţinerea dată de riscul valutar.

Dezechilibrul este dat, în opinia instanţei de fond, de diferenţa de curs LEI/CHF de la momentul acţiunii faţă de momentul acordării creditului. Argumentaţia admiterii acţiunii se bazează pe o pretinsă obligaţie de informare a consumatorilor cu privire la riscul valutar şi pe nerespectarea acesteia, precum şi pe inserarea unor clauze despre care consumatorii nu au putut lua cunoştinţă la încheierea contractelor.

Obligaţia de informare, potrivit textelor evocate chiar în acţiune (art. 25, 27 C. cons., art. 45 C. cons.) se referă la caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului. Însă, schimbul valutar nu era un element nici măcar neesenţial al convenţiei de credit, astfel încât, fiind un element extrinsec contractului, obligaţia de informare nu îl putea avea în vedere. Pe de altă parte, obligaţia de informare nu este una absolută, care să tinda la educarea consumatorilor. Un atare deziderat ţine de atribuţiile autorităţilor şi nu ale agenţilor economici. Nu se va putea indica un text legal care să stabilească în sarcina operatorilor economici obligaţii de educare a consumatorilor.

Pretinsa încălcare a intereselor economice ale consumatorilor prin solicitarea restituirii obiectului împrumutat este la rândul său nefondată. Interesele economice ale consumatorilor nu sunt absolute, ele se circumscriu produselor sau serviciilor contractate. Reiterând faptul că schimbul valutar este un element distinct de contractul de credit, nu se poate pretinde că se încalcă interesul economic al consumatorilor prin obligaţia lor de restituire exactă a obiectului împrumutat.

În orice caz, restituirea creditului contractat într-o sumă egală cu cea împrumutată nu poate fi considerată că ar genera un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dimpotrivă, ea reprezintă o preluare în contract a legii, care nu este prin ipoteză, abuzivă.

În contract suma de restituit nu se raportează la CHF, ci este chiar moneda respectivă. Prin terminologia sentinţei apelate se tinde la o apropiere forţată de speţa Kasler, pentru a pronunţa o soluţie similară, ceea ce este cu totul eronat.

Afirmaţia că dezechilibrul constă în aceea că reclamanţii suportă integral riscul valutar este o afirmaţie eronată: din moment ce acest risc nu este unul care să rezulte din mecanismul derulării contractului de credit, deoarece operaţiunea de schimb valutar este una externă contractului, nu se poate vorbi de un dezechilibru generat de contractul de credit, de clauza ce obligă la restituirea exactă a ceea ce s-a solicitat şi s-a primit.

Mal mult, apelanta arată că Lg. 193/2000 prevede că cerinţele legale care conturează caracterul abuziv sunt verificate prin raportare la momentul încheierii contractului, moment la care dezechilibrul ar fi trebuit să existe. Ori, ceea ce afirmă reclamanţii este un “dezechilibru” generat de un element extra-contractual, care a intervenit ulterior încheierii contractului (deprecierea leului faţă de CHF).

Chiar prin motivare instanţa a apreciat ca dezechilibru un factor ulterior încheierii contractului.

Nu în ultimul rând, evaluând natura “abuzivă” a clauzei 4.1. prin prisma naturii produsului, trebuie avut în vedere că nominalismul monetar este cu atât mai actual în cazul unui credit acordat de o instituţie de credit, pornind de la modalitatea de constituire a fondurilor destinate acordării de credite. Aceste fonduri sunt procurate de bancă fie din depozite, fie din alte credite interbancare. În oricare din aceste situaţii, fie deponenţii, fie creditorii băncii, pretind la rândul lor restituirea exactă a sumelor puse la dispoziţia Băncii în CHF.

Nu se poate cere deponenţilor de CHF să accepte LEI, ba chiar şi la un curs istoric, numai pentru că beneficiarii de credite în CHF au de suportat un curs de schimb majorat. În mod evident, banca nu va transfera asupra deponenţilor impactul unei eventuale admiteri a acţiunii.

Pentru aceleaşi considerente, conversia creditului (realizată practic prin novaţie) nu se poate face foarte uşor, ci numai în funcţie de posibilitatea băncii de a-şi asigura, din alte surse decât rambursarea creditului de faţă, lichidităţi în CHF care să acopere eventuale cereri de restituire de depozite, ori restituirea altor credite interbancare la scadenţă.

În nici un caz nu se poate considera că acea clauză care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost primit ar fi o clauză care supune consumatorul unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala să ia cunoştinţa la momentul încheierii contractului – pct. 1 lit. b din Anexa L193/2000:

(i) cursul valutar al CHF nu este o condiţie contractuala;

(ii) cursul valutar ce nemulţumeşte pe reclamanţi nu este unul existent la momentul încheierii contractului, ci ulterior, neputând fi prevăzut de nimeni.

(iii) Cu privire la condiţia relei-credinţe a băncii, apelanta arată că, în primul rând, buna-credinţă se prezumă, iar, în al doilea rând, reclamanţii ar fi trebuit să răstoarne această prezumţie, făcând dovada relei-credinţe a băncii la inserarea unei cerinţe de bun-simţ: restituirea exactă a obiectului împrumutat, inclusiv din perspectiva art.970 Cod civ. (…”urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”). Conformitatea clauzei cu dispoziţiile legale elimină orice discuţie privind reaua-credinţă în inserarea clauzei, pentru că în acest caz legea ar consfinţi o pretinsă rea-credinţă, ceea ce este absurd.

Referitor la efectul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale – analogia forţată cu Cauza Kasler, apelanta arată că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive nu conduce la reconstruirea contractului în sensul dorit de către reclamanţi – stabilizarea cursului valutar de la data acordării creditului. O astfel de intervenţie depăşeşte cu mult competenţa materială şi generală a instanţei.

Instanţa, înţelegând aici chiar puterea judecătorească, nu are atribuţii de legiferare nici chiar la nivelul particular al unui contract între un consumator şi un profesionist. Instanţa nu poate modifica clauzele existente în sensul dorit de consumator.

Consideră că instanţa de fond a interpretat într-un mod nepermis chiar paragraful la care se referă – par. 85 din Cauza Kasler – în sensul că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, (…) aceasta dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Pentru a proceda la un astfel de “efect constructiv” instanţa trebuia chiar potrivit raţionamentului său:

(i) să evoce prevederea din dreptul naţional care permite o astfel de intervenţie pozitivă/constructivă. Ori art.5 şi 7 din L. 193/2000 nu conferă instanţei naţionale posibilitatea înlocuirii unei clauze înlăturate din contract cu altceva. Aceste texte dau dreptul numai la rămânerea fără efect fată de consumator a clauzelor al cărui caracter abuziv este constatat.

Tocmai de aceea, textul prevede că în cazul în care contractul nu mai poate continua după înlăturarea clauzelor abuzive, consumatorul poate cere rezoluţiunea contractului, cu daune.

(ii) înlocuirea cu o normă supletivă de drept naţional. Nici de această dată judecătorul de fond nu indica acea normă supletivă de drept naţional pe care a aplicat-o, “stabilizând” cursul CHF la nivelul de la data contractării creditului.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului CHF la cursul de la data încheierii contractului – inadmisibilitate şi netemeinicie (apărări de fond), apelanta arată următoarele:

Deşi soluţia instanţei ar crea impresia că stabilizarea cursului ar fi consecinţa înlăturării unei clauze abuzive de risc valutar, în realitate, faţă de efectele şi limitele stabilirii caracterului abuziv al unor clauze, instanţa de fond a adăugat în mod nepermis o clauză contractuală, care de altfel nici nu poate fi aplicată:

– obligaţia rambursării creditului în moneda în care a fost acordat nu a fost înlăturată, ea fiind una legală, stabilită de art.1578,1584 C. civ.;

– niciun operator de schimb valutar nu va putea vinde reclamanţilor CHF acum la cursul din 3.04.2007;

– nu există obligaţia reclamanţilor de a cumpăra CHF numai de la Volksbank, pentru a fi aplicabili “îngheţarea” cursului. Sau, în mod corelativ, nu există obligaţia Volksbank de a avea CHF la casa de schimb, pentru ca reclamanţii să cumpere această monedă la un curs istoric.

Prin urmare, soluţia imaginată de instanţa de fond este una imposibil de executat. În acelaşi sens sunt de menţionat şi demersurile reglementării situaţiei creditelor în monedă străină prin lege, iar nu prin soluţii judiciare.

Referitor şa inadmisibilitatea soluţiei prin raportare la art. 4 (2) din Directiva 93/13 – moneda creditului face parte din obiectul principal al contractului, apelanta reiterează argumentele de aplicare indirectă a Directivei 93/13 prin observarea art. 4 (2) din Directivi.

Din acest text comunitar rezultă că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutată, pe care reclamanţii urmăresc să o restituie numai în parte, ca efect al “îngheţării cursului valutar al CHF” la cursul LEI/CHF de la data încheierii contractului de credit.

De altfel, această soluţie a fost reţinută şl de CJUE în cauza C-26/13, care a statuat că o clauză intră în sfera obiectului principal al contractului, dacă aceasta are caracter esenţial, revenind instanţei de judecată să analizeze dacă pretinsa clauză are, în contractul analizat, caracter esenţial.

Din punctul de vedere al apelantei este de domeniul evidenţei faptul că însăşi clauza care stabileşte capitalul împrumutat, face parte din obiectul contractului, fiind chiar obiectul esenţial al operaţiunii juridice, fiind exclusă de plano orice analiză a vreunui caracter abuziv.

Ceea ce au dorit reclamanţii, iar instanţa de fond a dat, constituie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu încălcarea legii care instituie principiul nominalismului, precum şi cu depăşirea atribuţiilor instanţei judecătoreşti, care să se substituie legiuitorului în instituirea unei norme derogatorii de la principiul nominalismului, ceea ce este inadmisibil şi profund nelegal.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea în raport cu dispoziţiile de drept comun – Codul civil, apelanta arată că solicitările reclamanţilor în sensul de a se dispune modificarea contractului prin stabilizarea cursului monedei creditului CHF, precum şi recalcularea preţului contractului, ca o consecinţă a stabilirii cursului CHF – leu raportat la data încheierii contractului, iar nu la data plăţii, sunt inadmisibile, deoarece se solicită instanţei să intervină în contract şi să substituie voinţa uneia din părţi cu dorinţa celeilalte.

În acest context, apelanta reaminteşte că, atât prin cererea de credit formulată, cât şi prin răspunsurile date la interogatoriu, reclamanţii au optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, CHF, fără a fi împiedicaţi să opteze pentru contractarea unui credit în lei sau EURO, sau într-o monedă diferită. Odată cu încheierea contractului, s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, care au agreat integral condiţiile stipulate în acest act juridic şi a luat naştere legea părţilor, conform art. 969 C. civ. 1864, potrivit căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţi. Convenţia a fost legal încheiată, reclamanţii optând în deplină cunoştinţă de cauză pentru un credit în CHF; creditarea în monedă străină fiind perfect legală şi practicată constant în piaţa bancară, dovadă fiind şi creditele anterioare ale reclamanţilor îî EURO.

Prin soluţia pronunţată instanţa a decis modificarea unui element esenţial al contractului, adică însuşi obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, în contra şi cu încălcarea voinţei creditoarei apelantei.

Stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, înseamnă că, dacă s-ar admite îngheţarea francului la valoarea de la momentul iniţial, nu s-ar restitui întreaga sumă împrumutată.

Or, instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţe al părţilor, modificând, prin decizia sa, însuşi obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din preţul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un terţ, fie el şi instanţă de judecată.

De altfel, în Codul civil 1864 există chiar o aplicaţie a acestei reguli în materia vânzării, care interzice instanţei de judecată să determine ea însăşi preţul vânzării sau persoana terţului desemnat de către părţi, în virtutea art.1304 C. civ., în lipsa acordului dintre părţi. (a se vedea în acest sens şi F. Deak, “Tratat de drept civil. Contracte Speciale”, vol. I, Ed. Universul Juridic, ed. a IV-a, pag. 85).

De asemenea, apelanta consideră că soluţia instanţei de fond ignoră şi principiul bunei-credinţe (art.970 C. civ.) în respectarea obligaţiilor contractuale. Se pretinde că s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului. Ori, în contract nu s-a prevăzut în mod expres o anumită paritate LEU-CHF, pentru a se considera că s-au schimbat aceste împrejurări avute în vedere de părţi. Reclamanţii, făcând o analiză proprie, au decis contractarea creditului în CHF – conform cererii de credit. Chiar dacă aceştia au avut în vedere în această analiză proprie cursul de schimb de la data respectivă, acest curs de schimb nu a fost/nu este un element al contractului.

Mai mult, chiar art. 970 (2) C. civ. prevede: “Ele (convenţiile – n. ns. E.S) obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”,

Legea, consacră principiul nominalismului monetar şi restituirea unui împrumut în aceeaşi monedă în care a fost acordat.

Echitatea trebuie să vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor faţă de ambele părţi co-contractante:

– îndeplinirea obligaţiei de rambursare în moneda creditului este la această dată împovărătoare pentru împrumutaţi, însă împovărarea lor nu este rezultatul conduitei Băncii şi nu are drept corespondent un câştig pentru bancă;

– în schimb, “îngheţarea” cursului de schimb şi raportarea obligaţiei de restituire la un curs istoric, favorizează pe împrumutaţi, însă conduce şi la o pierdere masivă pentru bancă, fără ca o astfel de pierdere să-şi aibă sorgintea în prevederile contractuale, ori într-o conduită incorectă a băncii. Practic, o astfel de măsură ar diminua valoarea în CHF a creditului de rambursat, măsuri care înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 şi art. 1584 C. civ.

În aceste condiţii nu se mai poate vorbi despre echitate, sau despre suportarea în comun a pierderilor contractuale şi nici despre o măsură care să corespundă voinţei concordante a părţilor.

Învederează că hotărârea instanţei de fond atrage modificarea contractului prin introducerea unei clauze noi, inexistente în contract. Ori, o asemenea solicitare este inadmisibilă în limitele date de legea specială privind sancţionarea clauzelor abuzive. Judecătorul nu poate reforma contractul, dincolo de voinţa părţilor, ci poate doar înlătura clauzele abuzive din contract, în temeiul disp. art. 6,7 din L. 193/2000.

În ceea ce priveşte neaplicarea principiului rebus sic stantibus/teoria impreviziunii, apelanta arată următoarele:

(a) Deşi nu se invocă în mod direct în motivarea soluţiei teoria impreviziunii, deoarece soluţia instanţei de fond nu se raportează în verificarea clauzelor la momentul încheierii contractului, ci la un moment ulterior, rezultă că în acest caz nu se mai află pe tărâmul clauzelor abuzive, reglementate de Legea nr. 193/2000, ci se tinde a restabili un echilibru ulterior, rezultat din derularea contractului. Nu se mai verifică existenţa unui dezechilibru originar, static, existent la încheierea contractului, ci se afirmă apariţia potenţialului dezechilibru ulterior momentului încheierii contractului.

În acest context, apelanta arată, în primul rând, că, potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile art. 1.271 din noul Cod civil referitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, în timp ce prin acţiunea formulată este dedus judecăţii un contract de credit încheiat anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2011.

Dacă instanţa aprecia că impreviziunea putea fi aplicabilă, în acest caz urma a fi avută în vedere şi excepţia de la art. 1.271 alin. (3) lit. b) C. civ., în sensul că reclamanţii trebuiau să aibă în vedere în mod rezonabil probabilitatea aprecierii CHF raportat la leu, în condiţiile în care existenţa riscului valutar este de notorietate pentru orice persoană cu o capacitate medie de înţelegere si, în plus, creşterea cursului CHF reprezintă o problemă de politică monetară care ţine exclusiv de administrarea Băncii Centrale Elveţiene. Or, politica monetară a unei bănci străine nu reprezintă o împrejurare excepţională (cum a fost, de exemplu, declanşarea primului război mondial în cauza Lascăr Catargiu vs. Banca Bercovici, 1920, Tribunalul Ilfov).

De asemenea, apelanta susţine inaplicabilitatea impreviziunii raportat la excepţiile de la art. 1.271 alin. (3) lit. c) si d) C. civ., potrivit cărora nu se aplică impreviziunea în cazul în care debitorul şi-a asumat riscul împrejurării invocate sau nu a încercat, într-un termen rezonabil, şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şl echitabile a contractului.

Or, ambele ipoteze sunt îndeplinite în aceste cauze: pe de-o parte, debitorul şi-a asumat acest risc din moment ce a ales cu bună-ştiinţă un credit în CHF pentru a înlocui credite anterioare în lei şi EURO, iar pe de altă parte, reclamanţii nu au încercat, cu bună-credinţă vreo negociere. Nu s-a depus la dosar vreun document din care să rezulte o încercare de negociere în vederea adaptării contractului. Nu se poate pretinde că acest drept a fost exercitat acum, prin cererea de chemare în judecată. Un astfel de mod de acţiune exclude intenţia de negociere şi buna-credinţă, deoarece se încearcă forţarea obţinerii consimţământului celeilalte părţi şi nu manifestarea liberă a voinţei acesteia.

Pentru argumentele de mai sus, apelanta apreciază ca nelegală soluţia instanţei de fond:

(i) sub aspectul reţinerii caracterului abuziv al clauzei 4.3. ipoteza finală, care se referea la un eventual schimb valutar efectuat de bancă în situaţii strict limitative, ipoteză extinsă de instanţă la întreaga executare a contractului şi,

(ii) prin statuarea unui efect nelegal – stabilizarea cursului valutar – al înlăturării unei clauze de risc valutar inexistentă în contract.

În consecinţă, solicită admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei 4.3. şl a capătului de cerere privind “stabilizarea” cursului valutar la nivelul parităţii LEU/CHF de la data încheierii contractului de credit.

Prin întâmpinarea formulată (filele 55-60), intimaţii … solicită respingerea apelului şi menţinerea sentinţei pronunţate de Judecătoria Carei sub aspectul îngheţării cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, până la sfârşitul perioadei de contractare, cu restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre sumele achitate în plus; cu cheltuieli de judecata în apel conform chitanţei reprezentând onorar de avocat.

În fapt, arată că instanţa de fond a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea din momentul încheierii convenţiei de credit 03.04.2007, dincolo de clauza 4.3. din condiţiile generale, iar motivarea instanţei nu se bazează doar pe aceasta clauză, ci şi pe faptul că nu există o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF, implicit întregul risc fiind suportat doar de către consumator.

Învederează că prin convenţia de credit din 3.04.2007 intimaţii au împrumutat de la apelantă suma de 99.000 CHF. Din extrasul de cont-SMA.251101674079 CHF rezultă că, la data de 04.04.2007, s-au virat în cont 77.400 lei, sumă care de fapt în aceiaşi zi este convertită 27770,00 CHF/în 16.750,10 EURO la rata de schimb 1,6579, şi 49.580,00CHF în 99.893,78 Ron la data schimb:2,0148, din cont aşa cum arata extrasele de cont în lei şi EURO depuse la dosarul cauzei, fiind ridicaţi de altfel EURO şi LEI. La data de 16.04.2007, banca a virat în acelaşi cont o diferenţă de credit de 21.600 CHF, care la 17.04.2007 prin vânzare valută devin 43.141,95 lei (curs schimb 1,9927) fiind ridicaţi din cont, conform extrasului de cont în lei, suma în lei.

Precizează că aceste operaţiuni s-au făcut scriptic în CHF, dar, în realitate, sumele au fost transformate în EURO şi LEI, fiind virate şi ridicate de intimaţi în aceste monede, fiind de notorietate faptul că la momentul încheierii contractului, precum şi în prezent, pe piaţa monetara internă plăţile se fac în RON sau în EURO, francul fiind o monedă de refugiu folosită de marii investitori pentru a-şi conserva capitalurile, datorită stabilităţii sale, până la demararea crizei economice. Tot în baza acestei stabilităţi (care presupunea ca fiind exclusă o devalorizare a acestei monede) a fost iniţiată oferta băncii în această monedă, şi acceptarea creditului de către intimaţi.

Însă, obiectul real şi efectiv al contractului de credit a fost acordarea unei sume de bani în moneda naţionala sau EURO (echivalentul sumei etalon de 99.000 CHF la cursul de schimb de la acea data, suma în lei derivând din vânzarea către bancă a sumei în franci elveţieni şi să cumpere de la aceasta moneda naţională, iar pentru restituirea sumelor de bani lunare mecanismul de plată a fost invers, respectiv intimaţii reclamanţi au cumpărat cu moneda naţională moneda străină CHF pentru a putea achita ratele (la cursul BNR pentru ca la casele de schimb valutar lipsea această monedă).

Învederează că diferenţa dintre cursul de schimb valutar la vânzare şi cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costului creditelor producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor, cu efectul obţinerii unor foloase de către bancă, fără contraprestaţie din partea acesteia.

Menţionează că admiterea acţiunii în sensul îngheţării cursului la data încheierii convenţiei de creditare, s-a întemeiat şi pe lipsa bunei credinţe a băncii, care avea obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare pentru a evalua consecinţele economice (art.18 din OUG 21/1992), evident banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul.

În opinia intimaţilor, omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sever sancţionată de dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate. Suportarea riscului valutar exclusiv de către cumpărători este o clauza abuzivă, de aceea îngheţarea cursului CHF la valoarea de la data încheierii şi semnării contractelor, reprezintă o modalitate de a asigura proporţionalitatea prestaţiilor asumate care să corespundă manifestării de voinţa în sensul angajării în acest raport juridic.

Contractul de credit are un caracter aleatoriu fiind un contract cumulativ caracterizat prin faptul ca întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în momentul încheierii contractului este determinată şi determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-a manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi la oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.

Subliniază că norma BNR 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsura în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Învederează că la acea dată apelanta împreuna cu alte unităţi bancare au făcut multă reclamă acestui nou produs apărut pe piaţă, garantând stabilitate, dobândă mică, rată lunară mică, cu acordarea unui credit considerabil pentru cei ce au un venit al familiei de 3000 RON, acţionând cu rea-credinţă atâta timp cât nu au informat cumpărătorii şi despre eventualele riscuri şi majorări ale costului contractului.

De asemenea, intimaţii arată că acţiunea de îngheţare a cursului CHF nu se întemeiază neapărat doar pe legislaţia clauzelor abuzive, ci şi pe aceea privind obligaţia băncii de informare a consumatorului, pe legislaţia privind practicile înşelătoare sau agresive ale profesioniştilor, precum şi pe legislaţia privind produsele defectuoase şi reclama deceptiva, care au fost aspru sancţionate şi de CJUE.

Menţionează că apelanta a motivat că banca porneşte de la premiza unui consumator mediu, adică diligent şi informat, dar indiferent de categoria socială care apelează la aceste împrumuturi, banca are întotdeauna o poziţie dominantă, exprimată prin contracte standard fără posibilitatea implementării unor clauze ale consumatorului, şi prin norme are stabilită obligaţia de a informa consumatorul şi asupra tuturor riscurilor, inclusiv ale creşterii costului creditului, pentru că, spre deosebire de consumator, aceasta are consultanţi financiari care puteau analiza şi evoluţia CHF, având obligaţia informării asupra unui eveniment viitor şi incert, şi că acest risc nu va fi suportat în totalitate doar de cumpărătorul produsului. În această situaţie explosivă a cursului CHF, nici consumatorul nu poate administra evoluţia cursului, cum de altfel nici banca, dar la fel de bine banca cunoştea că vinde un produs care pe viitor poate să nu mai aibă aceiaşi stabilitate, să suporte modificări, în fond fiind produsul vândut de către bancă.

Având în vedere prevederile art.966-970 din vechiul Cod civil raportat la data încheierii convenţiei, din interpretarea textului de lege, rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea, cât şi la încheierea contractului, pe timpul executării acestuia, iar în temeiul art. 968 Cod civil părţile trebuie să-şi întemeieze obligaţiile pe o cauză licită şi morală.

Întrucât s-au modificat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi, pe cale de consecinţă şi efectele actului juridic au ajuns să fie altele prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, teoria impreviziunii care este acum reglementată legal ca urmare a soluţiilor conturate în practica judiciară.

Chiar în situaţia vechiului Cod civil din 1864, intimaţii arată că există, de asemenea, dispoziţiile art.1578 şi 1579, astfel art.1578 alin.(2) preciza că o sporire sau scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie decât suma aflătoare în curs în momentul plăţii, iar art.1579 alin.(3), atunci când împrumutul s-a făcut în moneda de aur sau argint şi s-a dispus o restituire în aceiaşi specie sau calitate, sau se va altera valoarea intrinseca a monedelor, nu se vor găsi sau sunt scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

De la acel moment şi până la momentul încheierii convenţiei, leul românesc era singura specie aflătoare în curs pe teritoriul României, creditul a fost tras tot în lei, a existat doar impresia că s-a primit credit în franci elveţieni, acestia erau de altfel monede de depozit, nu au fost remis fizic sau prin virament bancar intimaţilor, în realitate în momentul virării în cont aceştia au fost convertiţi în lei, în mod fizic fiind remis în lei creditul.

Învederează că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui la data acordării creditului.

În alin.(l) al art. 1579 Cod civil (1864) se arată ca regula parităţii sumei numerice arătate în contract, edictată pentru împrumutul în bani, nu se aplică în cazul împrumutului în verigi metalice şi producte.

Practic aceste obiecte nu sunt bani, în sensul real al noţiunii, ci instrumente reale de tezaurizare, de genul lingourilor de aur care sunt marcate corespunzător şi în consecinţă pot fi individual determinate. Pentru aceste lucruri împrumutate, obligaţia de restituire este fixată asupra aceleiaşi cantităţi şi calităţi oricare ar fi „suirea sau scăderea” preţului lor, fiind o obligaţie similară cu restituirea în natură.

În schimb alin.(3) al art.1579 din vechiul cod civil poate fi aplicat împrumutului în bani, mai precis împrumutul în moneda de aur sau argint poate fi asimilat cu împrumutul în valută.

Chiar dacă s-a stabilit de legiuitor că obligaţia restituirii se va face în aceiaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutat, adică raportat la speţă, la momentul la care CHF a fost împrumutat.

Subliniază că îngheţarea cursului la acel moment, nu reprezintă o intervenţie a instanţei în convenţia părţilor, aşa cum se susţine de către apelanta, pentru că instanţa nu a modificat voinţa părţilor din convenţie, a păstrat ca monedă de restituire CHF, ci doar a înlăturat clauza abuzivă de risc valutar, în condiţiile în care pe parcursul derulării contractului, intimaţii au achitat apelantei sume apreciabile de bani, şi efectul dezechilibrului creat în defavoarea uneia dintre părţi.

Totodată, intimaţii arată că instanţa de judecată, în concordanţă cu practica CJUE, a interpretat clauza riscului valutar din punct de vedere al Directivei 93/13, în sensul că o clauză contractuală trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

Faţă de aspectele invocate în apel, că instanţa de fond ar fi avut în considerare dispoziţiile noului cod cu privire la impreviziunea stipulată de legiuitor în noul Cod civil, în art.1271 Noul cod civil, aceste susţineri nu sunt reale, pentru că în pag.24 alin.(2) al sentinţei Judecătoriei Carei, instanţa a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile vechiului cod conform principiului „tempus regit actum”.

Conform art.75 şi 76 din Lg.296/2004 privind codul consumatorului, contractele trebuie să conţină clauze clare, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art.77 prevăzând că, în caz de dubii asupra interpretării unor cauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Faţă de cele de mai sus, intimaţii solicită respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea formulată (fila 104), BANCA TRANSILVANIA SA arată că a preluat calitatea procesuala a Volksbank România SA prin efectul fuziunii prin absorbţie. Prin încheierea nr.3267/25.11.2015, Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor Băncii Transilvania SA din data de 08.12.2015 şi a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor Volksbank România SA din data de 19.10.2015, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorbţie dintre Banca Transilvania SA şi Volksbank România SA.

Astfel, personalitatea juridica a Volksbank România SA a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către Banca Transilvania SA. De aceea, arată că toate drepturile şi obligaţiile de drept procesual sau substanţial, inclusiv calitatea procesuala, care s-au născut sau se vor naşte din litigiul ce face obiectul dosarului nr. …/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, au fost sau vor fi preluate (în cazul celor viitoare) de Banca Transilvania SA.

Ataşat precizării se află încheierea nr. 3267/25.11.2015, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. …/2015.

Prin răspunsul la întâmpinare (filele 110-114), BANCA TRANSILVANIA SA arată că apărările din întâmpinare sunt contradictorii şi inconsecvente logic.

1. Soluţia instanţei depăşeşte limitele clauzei 4.3.

Se încearcă în realitate a se completa motivarea hotărârii de fond dincolo de motivarea instanţei, încercându-se să se aducă practic argumente noi şi motive noi care să completeze acţiunea iniţială.

Se pretinde că instanţa de fond nu şi-a întemeiat soluţia numai pe clauza 4.3., în raport cu care s-a explicat în motivele de apel de ce instanţa a dat o soluţie profund eronată. Dincolo de motivarea instanţei, se pretinde că acea soluţie de la fond s-a întemeiat şi pe faptul că în contract nu există o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF.

Subliniază că este de acord că o astfel de clauză nu există, iar motivele inexistenţei sale sunt detaliate în motivele de apel (orice schimb valutar este o operaţiune externă contractului de credit). În acest caz însă, instanţa de fond şi, intimaţii-reclamanţi în susţinerea acestor afirmaţii, ar fi trebuit să arate şi textul legal care dădea competenţa instanţei de a interveni într-un contract şi de a adăuga noi clauze, peste voinţa uneia din părţi.

Nici legislaţia specială în materia protecţiei consumatorilor şi nici legislaţia generală (Codul civil vechi sau nou) nu lasă o astfel de posibilitate instanţei. Dacă noul Cod civil introduce instituţia “impreviziunii”, aplicabilă numai noilor contracte şi în condiţiile expres prevăzute de art.1271, vechiul Cod civil nu cunoştea o astfel de instituţie de reformare a contractului. Prin urmare, şi dacă instanţa de fond ar fi avut în vedere considerentele expuse în întâmpinarea la apel, un astfel de demers era din start unul în afara puterii instanţelor judecătoreşti.

Aşadar, dacă soluţia instanţei de fond nu vine ca efect al constatării caracterului abuziv al unei clauze (deşi s-a arătat că şi o astfel de constatare nu poate conduce la re-scrierea contractului), atunci soluţia dată este cu atât mai puţin întemeiată în drept.

2. Moneda acordării creditului

Văzând că ataşate apelului au fost depuse documentele din care rezultă fără dubiu acordarea creditului în CHF, urmat de schimbul valutar dorit de intimaţi, în întâmpinarea la apel aceştia recunosc că într-adevăr au primit în cont CHF, dar că au efectuat schimburi valutare repetate, în EURO şi lei, potrivit dorinţei şi necesităţilor domniilor lor.

Consideră că prin această recunoaştere intimaţii confirmă greşita stabilire a faptelor de către prima instanţă. Operaţiunile au fost făcute din CHF în monedele dorite de către intimaţi, ceea ce nu înseamnă că s-a acordat credit în lei sau EURO şi, cu atât mal puţin un credit multi-valută (combinat lei şl EURO). Creditul a fost acordat în CHF, fiind fără semnificaţie schimburile valutare ulterioare punerii la dispoziţie a sumei în CHF.

Iarăşi, faptul că plăţile în România se fac în lei sau EURO nu are nicio semnificaţie (în paranteză fie spus, plăţile se fac numai în lei, doar cu raportare „scriptică” la EURO, deoarece Regulamentul Valutar interzice plăţile curente în valută între rezidenţi).

Subliniază că intimaţii nu arată de ce nu au luat creditul în lei/Euro dacă ştiau că au nevoie de acele valute. Mai mult, în întâmpinare nu se hotărăsc, afirmând că obiectul real al creditului a fost acordarea unei sume în moneda naţională sau, Euro.

Este de remarcat că înşişi intimaţii în întâmpinare recunosc că moneda elveţiană a avut până la declanşarea crizei financiare o relativă stabilitate, aşa cum de altfel a demonstrat şi apelanta, prin depunerea graficelor ce conţin valorile din arhiva decurs valutara BNR (din 2005 la zi cu referire la CHF).

Nu înţelege apelanta la ce “diferenţă de curs valutar de vânzare şi de cumpărare” se referă intimaţii, care să fi condus la majorarea costului creditelor, întrucât mecanismul derulării creditului a presupus punerea la dispoziţie a unei sume în CHF, care trebuie rambursată tot în CHF. În ce priveşte rambursarea, atât timp cât intimaţii nu obţin venituri în CHF, aceştia cumpără CHF (deci sunt supuşi unui curs de “vânzare” de la un operator de schimb valutar). Deci nu există niciodată o diferenţă între un curs de vânzare şi unul de cumpărare. În acest mecanism de cumpărare de valută Banca Transilvania/Volksbank nu a avut/nu are nicio implicare, intimaţii putând alege liber operatorul de la care să cumpere CHF.

3. Admiterea acţiunii în sensul îngheţării cursului valutar nu se putea întemeia pe lipsa bunei-credinţe şi pe nerespectarea unor obligaţii legale

a. Obligaţia de informare, îndeplinită în mod corespunzător de către bancă, se referea numai la elementele esenţiale ale creditului, iar cursul valutar sau operaţiunea de schimb valutar erau elemente exterioare contractului de credit.

b. Acceptând prin absurd, ipoteza lansată de intimaţi în întâmpinare, chiar dacă ar fi fost posibilă o sancţiune, întemeiată pe o presupusă rea-credinţă, sancţiunea nu putea fi în niciun caz introducerea unei clauze noi în contract. Nici răspunderea civilă contractuală şi nici cea delictuală nu pot da naştere unei asemenea sancţiuni.

“Îngheţarea” cursului valutar modifică esenţial contractul, adăugând o prevedere nouă, nesupusă măcar vreunei negocieri între părţile contractului. Instanţa de fond şi-a arogat puterea de a opera o astfel de “completare” a contractului, fără ca o asemenea putere să-i fi fost conferită de lege.

Logica intimaţilor este de neînţeles: suportarea riscului valutar de către consumatori este o clauză abuzivă, dar dacă o asemenea clauză nu există în contract, este abuzivă omisiunea de a insera o clauză care să arate cine suportă acest risc.

Reaminteşte faptul că Lg.193/2000 sancţionează numai clauze existente, concrete din contracte, iar nu clauze inexistente, ori presupuse omisiuni de înserare a unor clauze. Iar efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze este numai lipsirea de efecte a acelei clauze, nu şi înlocuirea ei cu altceva.

Încercarea de a găsi un temei vag, nedefinit în “legislaţia privind practici înşelătoare sau agresive”, ori în “legislaţia privind produsele defectuoase şi reclama deceptivă”, în opinia apelantei, nu poate avea succes.

Învederează că nu se arată clar care ar fi textul concret încălcat şt nici în ce ar fi constat o practică înşelătoare sau agresivă din partea Volksbank la momentul încheierii contractului de credit, atât timp cât mai sus chiar intimaţii au recunoscut că la acel moment moneda elveţiană era o monedă stabilă, iar banca putea acorda credite în oricare din monedele evocate de intimaţi.

Realitatea unor costuri mai reduse la creditele în CHF nu a fost deloc amintită de intimaţi atât timp cât au beneficiat de această situaţie. Când însă moneda creditului a suferit o evoluţie nefavorabilă, atunci intimaţii au găsit de cuviinţă să reproşeze băncii că le-a oferit un credit “defectuos”, pentru că nu le-a oferit numai avantaje.

Calitatea de consumator nu presupune în niciun caz un raport contractual numai cu avantaje pentru cel care achiziţionează un produs sau serviciu. Nicio prevedere legală nu garantează consumatorului numai avantaje/beneficii dintr-un contract.

Ceea ce garantează această legislaţie specială este dreptul la o informare completă, efectivă şi corespunzătoare, în legătură cu produsul sau serviciul pe care cumpărătorul doreşte să le achiziţioneze.

Menţionează că se reproşează băncii că ştia că vinde un produs care pe viitor să nu mai aibă aceeaşi stabilitate, însă orice consumator de bună-credinţă, faţă de evoluţia generală a monedei naţionale faţă de celelalte monede europene, pe parcursul a cea 20 de ani de piaţă valutară în România, se putea aştepta la o devalorizare a monedei naţionale.

Amploarea acestei devalorizări nu putea fi prevăzută de nimeni, aşa încât nu s-ar fi putut pretinde băncii să ştie şi să informeze asupra unui eveniment imposibil de prevăzut.

4. Neaplicarea impreviziunii unui contract încheiat anterior apariţiei noului Cod civil. Interpretarea deformata a principiului nominalismului monetar

Învederează că intimaţii susţin că s-au modificat condiţiile contractului şi, drept urmare, în temeiul impreviziunii, contractul poate fi revizuit.

a. Condiţiile contractuale nu s-au modificat, deoarece în contractul de credit nu există vreo menţiune cu privire la cursul valutar sau vreo raportare la un anumit curs de schimb. În ceea ce priveşte cursul valutar la care reclamanţii îşi procură moneda contractului, apelanta repetă că este un element extrinsec contractului de credit, astfel încât nu se poate pretinde că s-au modificat condiţiile contractuale.

b. Art. 107 din L. 71/2011 prevede în mod expres că această instituţie nu se aplică în contractele încheiate anterior noului Cod civil. Aşa fiind, apelanta nu înţelege de ce se insistă în aplicarea unei prevederi legale şi a unei instituţii juridice inaplicabile.

Mai mult, instanţa de fond nu şi-a întemeiat soluţia pe instituţia impreviziunii, fiind probabil conştientă că această instituţie juridică nu se aplică.

c. Dacă se recunoaşte că debitorul trebuie să restituie – potrivit art. 1578 (2) C. civ. – suma aflătoare în curs la momentul plătii, de ce să se fi dispus “îngheţarea” cursului la un alt moment ?

CHF are un curs oficial în România începând din 2005 până în prezent, astfel încât nu se poate spune că această monedă nu ar fi “o specie aflătoare în curs”, pentru a se căuta un substitut. Analogia cu monedele de aur/argint din art. 1579 Cod civ., în opinia apelantei, nu-şi are vreun sens, deoarece nu se vorbeşte de un împrumut în aur/argint.

d. Încercarea intimaţilor de a relua teza potrivit căreia “doar în vis” au primit CHF, în realitate, prin virament în contul de CHF deschis au primit lei este o absurditate, mai ales în contextul în care la începutul întâmpinării recunoşteau că au primit în cont CHF şi au efectuat imediat după aceea schimbul valutar. Dacă nu ar fi fost remis prin virament suma în CHF în cont, în mod absolut logic, intimaţii nu ar fi avut ce să schimbe în EURO sau în LEI.

e. Este o afirmaţie cu totul nouă cea potrivit căreia moneda statului elveţian nu ar fi o specie a genului “bani”, ci ar fi de fapt “instrumente de tezaurizare de genul lingourilor de aur” ?, iar o astfel de aberaţie, apelanta nu o poate comenta.

f. Desigur că principiul nominalismului monetar nu interzice “îngheţarea” cursului valutar, dar o asemenea operaţiune, care echivalează cu o remitere de datorie, deoarece conduce la o nerestituire integrală a ceea ce s-a primit, poate fi acceptată însă convenţional, iar nu impusă de o instanţă.

g. Dacă legiuitorul a stabilit restituirea în aceeaşi calitate şi cantitate, ca excepţie (dacă ar fi vorba de o excepţie) ar fi trebuit să fie prevăzută ipoteza avansată de intimaţi – aceea a fluctuaţiei monedei – şi efectul “liberatoriu” al restituirii după dorinţa celui ce se obligă (un astfel de efect pur potestativ nu putea fi prevăzut).

Reaminteşte că interpretarea clauzelor contractuale trebuie realizată potrivit regulilor de interpretare a convenţiilor regăsite în art.977-985 Cod civ. vechi, legea aplicabilă contractului încheiat la 03.04.2007 între părţile litigiului de faţă. Orice speculaţii interpretative care nu-şi pot găsi corespondent în aceste reguli de interpretare, nu vor putea constitui un temei solid în motivarea instanţei de fond.

h. Consideră că instanţa de fond nu a interpretat nicio clauză de risc valutar potrivit jurisprudenţei CJUE. Clauza4.3 teza finală nu este în niciun caz o clauză de risc valutar, pentru motivele arătate în apel.

Inclusiv pentru argumentele expuse în prezentul răspuns la întâmpinare, apelanta apreciază ca nelegală soluţia instanţei de fond:

(ii) prin statuarea unui efect nelegal al înlăturării unei clauze de risc valutar inexistentă în contract – stabilizarea cursului valutar, ceea ce înseamnă o modificare nepermisă a contractului de credit.

În consecinţă, solicită admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei 4.3. şi a capătului de cerere privind “stabilizarea” cursului valutar la nivelul parităţii LEU/CHF de la data încheierii contractului de credit.

În ce priveşte noile înscrisuri depuse de intimaţi, care ar susţine ideile din întâmpinare, apelanta face următoarele observaţii:

– acele tabele redactate de intimaţi cu privire la evoluţia cursului nu demonstrează nimic în contra extraselor de cont depuse din care rezultă punerea efectivă la dispoziţie a creditului în CHF;

– oferta de preluare prin novaţie a creditului de la Volksbank de către Banca Transilvania şi transformarea lui în EURO, demonstrează încă odată că intimaţii îşi asumă în mod conştient contractarea creditului în altă monedă decât cea în care realizează venituri;

– sumele plătite băncii la cumpărarea de CHF nu reprezintă sume încasate în plus, aşa cum ar apărea din tabelul redactat de intimaţi, ci reprezintă o operaţiune distinctă, de cumpărare de valută, care în mod evident, nu se putea face decât la cursul propriu al băncii, pentru motivele dezvoltate în apel; nu în ultimul rând, efectuarea schimbului valutar se putea face la orice alt operator de schimb valutar, căruia nu i s-ar fi putut cere să vândă CHF la un anume curs de schimb;

– istoricul evoluţiei Volksbank şi dialogul avut de reprezentanţii BNR cu comisia parlamentară de elaborare a unei legi de soluţionare a problemei creşterii CHF, nu demonstrează nimic în defavoarea Volksbank, nu demonstrează că cineva din bancă ar fi ştiut că în mod cert va urma o devalorizare semnificativă a monedei naţionale faţă de CHF;

– nu în ultimul rând, practica judiciară depusă, nu se referă la soluţii pronunţate împotriva Volksbank, ci la soluţii care vizează contracte ale altor bănci. Neavând certitudinea unor clauze similare, nici soluţia de urmat nu poate fi identică.

Atât apelanta, cât şi intimaţii au depus concluzii scrise, reiterând, în esenţă, motivele cuprinse în cadrul căii de atac exercitate, respectiv apărările cuprinse în cadrul întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare.

Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, instanţa a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele motive:

Instanţa constată că apelul formulat are ca obiect soluţia primei instanţe cu privire la perceperea ratelor de credit la un curs de schimb CHF/ RON diferit faţă de cel avut în vedere la data încheierii contractului de credit.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4.3 teza finală Secţiunea 4) din condiţiile generale ale contractului de credit nr. 0091989/IC/03.04.2007.

Tribunalul reţine că la art. 4.3 din condiţiile generale ale contractului de credit părţile au prevăzut că dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat.

Analizând conţinutul clauzei, instanţa constată că aceasta se referă la împrejurarea în care împrumutaţii nu îşi execută la scadenţă obligaţia de plată a ratelor de credit, situaţie în care banca are posibilitatea să debiteze sumele restante din alte conturi de disponibilităţi sau de depozit ale împrumutaţilor indiferent de moneda în care sunt aceste conturi, iar eventualele diferenţe de curs valutar se suportă de împrumutaţi.

Din motivele de fapt invocate de intimaţii reclamanţi în susţinerea acţiunii rezultă că aceştia apreciază ca fiind abuzivă obligaţia lor de a achita ratele de credit în CHF la cursul din momentul plăţii şi nu la cel din momentul încheierii contractului, însă diferenţele de curs valutar menţionate la art. 4.3 nu se referă la această obligaţie, ci la situaţia în care împrumutaţii nu achită la scadenţă ratele de credit, banca având posibilitatea de a recupera sumele respective din alte conturi deţinute de împrumutaţi deschise în temeiul altor raporturi juridice, indiferent de moneda în care sunt aceste conturi.

Prin urmare, tribunalul apreciază ca fiind nelegală soluţia primei instanţe de obligare a apelantei la restituirea sumelor plătite în plus, rezultând din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data încheierii contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4.3 teza finală din condiţiile generale ale convenţiei de credit în situaţia în care nici din susţinerile părţilor şi nici din probele administrate în cauză nu rezultă că sumele respective au fost achitate în condiţiile prevăzute la art. 4.3 din contract, respectiv prin debitarea altor conturi deţinute de împrumutaţi ca urmare a neachitării la scadenţă a ratelor de credit.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al obligaţiei intimaţilor reclamanţi de a achita ratele de credit în CHF la cursul din momentul plăţii şi nu la cursul din momentul încheierii contractului tribunalul apreciază că existenţa la un moment dat în cursul desfăşurării raporturilor contractuale a unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor nu conduce la concluzia că este abuzivă clauza care prevede aceste drepturi şi obligaţii.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe de altă parte, în hotărârea din data de 03.06.2010 pronunţată în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Prin urmare, instanţa apreciază că intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 şi implicit a Directivei 93/13/CEE acele clauze care au caracter abuziv din momentul încheierii contractului care le conţine. Reglementarea condiţiilor în care o clauză este considerată ca având caracter abuziv sancţionează comportamentul vânzătorilor şi furnizorilor de bunuri şi servicii care, abuzând de forţa poziţiei lor de negociere în cadrul raporturilor cu consumatorii, impun clauze care creează un dezechilibru în detrimentul acestora din urmă.

Având în vedere toate aceste motive, în temeiul art.480 alin.2 Cod proc.civ., tribunalul va admite apelul, va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că respinge cererea prin care reclamanţii au solicitat stabilirea cursului de schimb CHF- leu la momentul semnării contractului, menţinerea acestuia pe toată perioada derulării contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus de reclamanţi începând cu aprilie 2007 ca neîntemeiată. Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Bănci. Operaţiuni bancare

What we do and what can you expect from us

Litigii cu profesioniştii. Clauze abuzive. Contract de credit contractat în chf

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri