Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prin care numai banca îşi rezervă dreptul de a converti contractul de împrumut bancar din valută (chf) în lei.


Prin Sentinţa civilă nr. 11971/17.12.2013, Judecătoria Galaţi a respins acţiunea promovată de reclamanta C.N. în contradictoriu cu SC V R SA, prin care se solicitase:

1. obligarea pârâtei la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 4.2 din Convenţia de credit nr. x/11.08.2008, în sensul de a converti în RON creditul acordat împrumutatului în baza convenţiei, utilizând în acest scop cursul de schimb CHF/RON practicat de către aceasta la data efectuării conversiei, începând de la data de 02.10.2008, moment în care cursul de schimb pentru moneda creditului (franc elveţian) a fluctuat, în sens crescător, cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia, de la data semnării convenţiei şi, în consecinţă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept;

2. desfiinţarea cu efect retroactiv, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a clauzei instituite în mod unilateral şi abuziv prin pct. B lit. f) din adresa nr. y/03.09.2010, prin care comisionul de risc a fost redenumit de pârâtă „comision de administrare credit” şi a fost calculat şi perceput ilegal de către pârâtă până la data formulării acţiunii şi, în consecinţă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept.

Recursul declarat de reclamanta C.N. este fondat pentru următoarele motive:

Hotărârea primei instanţe se bazează pe o analiză trunchiată a capetelor de cerere cu care a fost învestită precum şi a apărărilor făcute în cauză de intimata-pârâtă şi, deşi au fost administrate probe cu înscrisuri, interogatorii, acestea nu au fost analizate. Totodată au fost ignorate atât reglementările în dreptul intern invocate de părţi, cât şi directivele europene la care a făcut referire reclamanta respectiv, Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi jurisprudenţa în materie. Astfel, au fost ignorate interpretările date dreptului comunitar prin cauza C-26/13 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea Directivei nr. 93/13/CEE privind admisibilitatea clauzelor abuzive referitoare la contractele de credit de consum încheiate în monedă străină – clauzele referitoare la cursurile de schimb.

De asemenea, instanţa de fond a interpretat clauzele contractuale în sensul în care acestea nu produc efecte juridice, dând o interpretare pur formală clauzelor contractuale, fără a realiza o interpretare teleologică a acestora.

Astfel, instanţa, ţinând cont de dispoziţiile art. 304 ind. 1 C.p.civ. şi 304 pct. 9 C.p.civ. vechi, constată că recursul este admisibil şi va realiza o reanalizare a capetelor de cerere pe fond prin prisma prevederilor legale şi a celor comunitare în vigoare până la acest moment:

1. Referitor la capătul de cerere prin care recurenta a solicitat instanţei de fond obligarea pârâtei să pună în aplicare dispoziţiile art. 4.2 din Convenţia de credit nr. x/11.08.2008 instanţa de recurs reţine următoarele:

Potrivit art. 4.2. din convenţia de credit, părţile au convenit că este dreptul, nu şi obligaţia băncii de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situaţia în care cursul valutar se majora cu mai mult de 10 % faţă de cursul valutar existent la momentul acordării creditului.

Potrivit art. 970 C.civ. vechi (aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convenţiei) convenţiile trebuie executate de părţi cu bună-credinţă. În cauză banca avea dreptul, nu şi obligaţia, de a modifica contractul din valuta CHF în RON. O astfel de clauză a fost introdusă pentru protecţia băncii de riscul valutar. Cât timp partea contractantă nu solicita şi ea modificarea monezii în care s-a acordat creditul, în condiţiile de creştere a cursului valutar, banca se manifesta în relaţia contractuală ca fiind de bună-credinţă.

Din momentul în care împrumutatul (reclamanta) a solicitat în repetate rânduri de a beneficia şi ea de protecţia prevăzută de art. 4.2 în favoarea băncii, echilibrul contractual a fost deteriorat, iar banca s-a manifestat cu rea-credinţă în executarea prevederilor contractuale, urmărind practic îndatorarea excesivă a debitorului prin suportarea creşterii efectului cursului de schimb şi, per total, a costului creditului şi aducea sa în stare de insolvenţă.

Instanţa reţine că, potrivit articolul 4 din Directiva 93/13:

„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde;

(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător-furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât şi la nivelul de informare, aderarea la condiţiile redactate în prealabil de furnizor, fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influenţă asupra conținutului acestora, articolul 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prevăzând în fapt o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de protecţie a consumatorilor, dispoziţia fiind de strictă interpretare.

Mai mult, potrivit interpretării date de Curtea Europeană de justiţie în cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., pct. 59 ”o clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”

De asemenea, la punctul 73 al aceleiaşi hotărâri, s-a reţinut că: „clauza contractuală care permite unui vânzător sau unui furnizor să calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de acest vânzător sau furnizor, clauză care are ca efect creșterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului, aparent fără o limită maximă, rezultă din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea prin analogie Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).”

În continuare, la pct. 74 se prevede că „îi revine instanţei de trimitere sarcina a stabili dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător .., un consumator mediu, normal informat,…, putea nu numai să cunoască diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, pentru acesta ale aplicării cursului de schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în definitiv obligat şi, prin urmare, costul total al împrumutului său”. Totodată Curtea Europeană a apreciat că diferenţa de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii instanţei cu privire la caracterul său abuziv.

Faţă de aceste interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind directiva 93/13, instanţa apreciază că în anul 2008 şi anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elveţian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta şi în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea şi mai atractiv împrumutul pentru recurentă.

Reclamanta, ca şi un consumator mediu şi normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian. Banca, având mai multe informaţii de pe piaţa interbancară, a inserat ca mod de protecţie a sa împotriva riscului valutar clauza în litigiu (de la art. 4.2 din contract) privind conversia creditului din CHF în RON.

Astfel, acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite şi împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecţie şi fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părţi şi pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, în contract s-a inserat o clauză abuzivă. Astfel, s-a îngreunat voit situaţia debitorului, în timp ce banca nu avea nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care şi-a asumat-o ca pe un beneficiu.

Prin urmare, instanţa constată că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul şi particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său.

În schimb, părţile au prevăzut un prag minim de la care se activează o astfel de clauză, respectiv atunci când cursul de schimb valutar creşte cu peste 10% faţă de cel avut în vedere la momentul semnării contractului. O astfel de creştere a cursului de schimb CHF/RON a avut loc la data de 02.10.2008. Ca urmare, de la această dată se putea modifica contractul din monedă CHF în RON.

Reclamanta a solicitat o astfel de transformare, dar banca a refuzat constant a da curs clauzei contractuale, fără să se precizeze vreun argument plauzibil. În aceste condiţii, acţiunea reclamantei este întemeiată, iar instanţa va obliga intimata-pârâtă să convertească creditul acordat reclamantei din CHF în RON, la un curs de schimb majorat cu 10% faţă de cel avut în vedere de părţi la data acordării creditului. Această modificare operează cu data de 02.10.2008, adică după momentul la care a fost îndeplinită condiţia premisă prevăzută de art. 4.2 din contract, respectiv creşterea cursului de schimb cu peste 10% faţă de cel avut în vedere la momentul semnării contractului de către părţi.

2. Referitor la capătul de cerere prin care recurenta a solicitat instanţei obligarea pârâtei să desfiinţeze cu efect retroactiv, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a clauzei prin care comisionul de risc a fost redenumit de pârâtă „comision de administrare credit” şi obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept, instanţa de recurs reţine următoarele:

Instanţa de fond a respins acest capăt de cerere pe motiv că nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei, ci instituirea caracterului abuziv al clauzei. Instanţa de fond a dat o interpretare strict literară solicitărilor reclamantei, fără a vedea motivele de fapt invocate de reclamantă, care nu a fost asistată de avocat la momentul redactării şi depunerii acţiunii. În mod clar din motivele acţiunii rezultă faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii clauzei, respectiv a comisionului de administrare care a fost introdus de bancă prin fraudă la lege.

Astfel, reclamanta nu a solicitat să se constate caracterul abuziv a comisionului de risc până la momentul apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, ci doar a arătat că plata unui astfel de comision, indiferent de denumirea dată de bancă în continuare, este contrară dispoziţiilor legale impuse tocmai de această normă.

Ca urmare, instanţa este chemată să analizeze legalitatea clauzei privind perceperii comisionului de risc de către bancă, redenumit comision de administrare, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv din a 91-a zi de la intrarea în vigoare a legii.

Prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile puteau să le perceapă. Printre aceste comisioane permise de legea (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) nu se număra şi comisionul de risc, pe care părţile l-au inserat în contractul de credit la punctul 5.1. lit. a din condiţiile speciale şi 3.5. din condiţiile generale ale contractului. În aceste condiţii, banca-pârâtă trebuia să înlăture acest comision.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială a legii:

„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. (…)

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.”

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate, instanţa reţine că pentru a opera modificarea clauzelor contractuale, în cazul de faţă pentru ca un comision de risc să se transforme în comision de administrare, era necesar ca banca să facă dovada că a depus diligenţe pentru a informa consumatorul. Reclamanta a depus la dosar adresa nr. y/03.09.2010 trimisă de bancă, dar nu s-a depus dovada comunicării acesteia, pentru a şti dacă curge termenul de răspuns din partea reclamantei. Reclamanta a susţinut că nu i-a fost comunicată la adresa de corespondenţă pe care a lăsat-o băncii, dar în cauză nu există nici o dovadă a comunicării acestei adrese la nici un domiciliu sau adresă de corespondenţă a părţii.

În aceste condiţii, nici prevederea introdusă de art. II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică, prevedere prin care se stipulează că: ”(2) Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Astfel, cât timp reclamanta nu a avut cunoştinţă despre modificările propuse de bancă, nu putea opera modificarea clauzelor contractuale şi nici nu avea cum să notifice banca în 60 zile de la intrarea în vigoare a legii, cât timp nu cunoştea aceste modificări. În aceste condiţii, perceperea unui comision de administrare în locul comisionului de risc, contravine prevederilor legale mai sus arătate. Totodată nici comisionul de risc nu se mai putea percepe de către bancă, deoarece era un comision nepermis de lege.

Instanţa de recurs reţine că pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voinţa juridică de a contracta. Nefiind realizată această voinţă juridică comună a părţilor, modificarea contractuală nu poate opera, mai ales că reclamanta, când a aflat de modificarea operată de bancă, s-a opus acestei modificări. Din interpretarea art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părţi, operată de intimată, cu privire la comisionul de risc şi de administrare reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română şi consacrată expres în art. 969 Cod civil şi în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare.

Ca urmare, perceperea comisionului de administrare în locul comisionului de risc, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010  este contrară acestui act normativ, cât şi dispoziţiilor legale privind încheierea unei convenţii valabil făcute, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 948 şi următoarele din vechiul C.civ. (lipseşte voinţa juridică comună în sensul modificării prevederilor contractuale).

 Faţă de toate considerentele mai sus arătate, instanţa de recurs a admis cererea reclamantei şi cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, a constatat nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare credit. În consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.017,77lei, reprezentând comisionul de risc, redenumit comision de administrare calculat până la data de 10.12.2012, aşa cum a indicat reclamanta în precizările de la fond.

În concluzie, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 în referire la art. 3041 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi în rejudecare, a admis acţiunea cu menţiunile mai sus arătate pentru fiecare capăt de cerere analizat.