Clauză compromisorie. Cerere introdusă la instanţa de judecată. Consecinţe. Restituire taxe judiciare. Condiţii
C.proc.civ., art. 158 alin. (1)(3), art. 23 lit. a)
Legea nr. 146/2007 modificată, art. 23 lit. a)
După admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile alin. (1) şi (3) ale art. 158 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului, iar dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.
Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, printre altele, când taxa plătită nu era datorată. Or, în speţă nu este vorba de o taxă judiciară nedatorată atâta timp cât acţiunea reclamantei era o cerere evaluabilă în bani, care se impunea a fi timbrată în conformitate cu art. 2 din legea menţionată, respectiv proporţional şi pe tranşe (exprimate în procente), art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii taxelor judiciare de timbru reglementând faptul că taxele proporţionale, ca şi cele pe tranşe, se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă taxării.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 40 din 3 martie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 1101/P.I. din 11 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 9577/325/2008 Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă a acestei instanţe şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare în contradictoriu cu pârâta S.C. P S.R.L. Timişoara având ca obiect pretenţii.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul de a se dispune declinarea competenţei în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, cu cheltuieli de judecată, susţinând că în mod greşit tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială deoarece soluţia legală în cazul admiterii unei asemenea excepţii fiind aceea de declinare a cauzei în favoarea organului cu activitate jurisdicţională competent. Astfel, prevederile art. 158 din Codul de procedură civilă stabilesc că atunci când instanţa se declară necompetentă, dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Respingerea acţiunii ca inadmisibilă este soluţia care trebuia adoptată numai în situaţia în care cauza era de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau a unei instanţe străine. De asemenea, reclamanta a precizat că apelul său nu este îndreptat împotriva soluţiei de admitere a excepţiei de necompetenţă, pe care o consideră legală, ci doar împotriva respingerii acţiunii ca inadmisibilă, în condiţiile în care soluţia justă era aceea de declinare a competenţei şi de trimitere a dosarului către organul jurisdicţional competent.
Prin decizia civilă nr. 40 din 3 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 9577/325/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul societăţii reclamante şi a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei tribunalului. Totodată, Curtea a respins atât cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă, cât şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.
În considerente s-a arătat că prima instanţă, deşi a reţinut corect starea de fapt, a pronunţat o hotărâre parţial netemeinică şi nelegală ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.
Este fără putinţă de tăgadă că litigiul comercial de faţă nu este de competenţa tribunalului, ci de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, respectiv Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, raportat la prevederile art. 340 din Codul de procedură civilă, care statuează expres că persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Prin contractul de antrepriză încheiat de părţi s-a stabilit o clauză compromisorie potrivit căreia orice litigiu în legătură cu încheierea, cuprinsul, interpretarea sau executarea acestei convenţii, care nu va putea fi rezolvat pe cale amiabilă, va fi de competenţa Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură de la sediul pârâtului, arbitrajul urmând să se desfăşoare în complet de trei arbitri, conform regulilor de procedură ale comisiei.
Potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în Cartea IV „Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă, părţile pot conveni să soluţioneze litigiile patrimoniale dintre ele pe calea arbitrajului, prin încheierea unei convenţii arbitrale în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii inserate în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis (art. 340, 343 şi 3431). Mai trebuie menţionat că, în conformitate cu art. 3433 din acelaşi cod, încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Or, în speţă, părţile au încheiat o asemenea convenţie arbitrală, sub forma unei clauze compromisorii necontestate, prin care au stabilit ca neînţelegerile patrimoniale dintre ele să fie soluţionate de către Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură de la sediul pârâtului, ceea ce exclude pentru litigiul dedus judecăţii competenţa instanţelor de drept comun.
Cu toate acestea, după admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile alin. (1) şi (3) ale art. 158 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului, iar dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.
Ca atare, Curtea apreciază că în speţă se impune schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare în contradictoriu cu pârâta intimată S.C. P S.R.L. Timişoara, având ca obiect pretenţii rezultate din contractul de antrepriză nr. 1099/17.03.2004, în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara.
În ceea ce priveşte solicitările apelantei privitoare la restituirea taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă şi acordarea cheltuielilor de judecată din apel Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, textul de lege invocat de reclamantă pentru prima cerere [art. 23 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată] nefiind incident în cauză, respectiva normă statuând fără echivoc că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, printre altele, când taxa plătită nu era datorată. Or, în speţă nu este vorba de o taxă judiciară nedatorată atâta timp cât acţiunea reclamantei era o cerere evaluabilă în bani, care se impunea a fi timbrată în conformitate cu art. 2 din legea menţionată, respectiv proporţional şi pe tranşe (exprimate în procente), art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii taxelor judiciare de timbru reglementând faptul că taxele proporţionale, ca şi cele pe tranşe, se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă taxării. Nu în ultimul rând, faţă de împrejurarea că pricina de faţă nu a fost încă soluţionată pe fond, ci tribunalul doar a constatat că ea este de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, este evident faptul că nici acordarea către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului nu poate fi făcută, urmând ca de toate aceste cheltuieli să se ţină seama cu ocazia soluţionării prezentului litigiu.
În cauză nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată din primă instanţă nici către pârâta intimată întrucât partea nu a atacat hotărârea tribunalului sub acest aspect, astfel că reclamantei apelante nu i se poate îngreuna situaţia în propria cale de atac conform principiului non reformatio in peius, ştiut fiind faptul că situaţia unei părţi care a atacat hotărârea instanţei inferioare se poate înrăutăţi numai în cazul în care şi adversarul său a introdus respectiva cale de atac şi dacă aceasta din urmă a fost admisă, iar cealaltă respinsă.
