Construcţie neautorizată. Obligaţie de demolare. Cerere adresată instanţei. Prescripţie
-Legea nr. 50/1991: art. 28, art. 32
-Decretul-lege nr. 167/1958: art. 1, art. 3
Cererea de demolare a construcţiei neautorizate întemeiată pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 51/1991 se formulează în termenul general de prescripţie, termen ce curge de la data la care măsurile din procesul-verbal de contravenţie au devenit definitive.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 1122/R din 19 septembrie 2013, F.Ş.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 4026/325/2011 la data de 21.02.2011, reclamantul Municipiul Timişoara reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara a chemat în judecata pârâtul D.T. şi a solicitat obligarea acestuia la aducerea la starea iniţială a imobilului din Timişoara, […], iar în caz contrar sa fie autorizat reclamantul sa efectueze aceste lucrări pe cheltuiala paratului.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, prin procesul-verbal de contravenţie nr. 4122/28.09.2007 încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii – Inspectoratul Judeţean în Construcţii Timiş s-a constatat ca pârâtul a realizat lucrări de modernizări şi amenajări mansardare fără forme legale de autorizare şi execuţie în luna aprilie/octombrie 2007. Pe lângă amenda de 1.000 de lei, s-a dispus intrarea în legalitate a proprietarului pentru toate lucrările de amenajare la nivelul et. IV (ap. 21) şi a podului prin obţinerea autorizaţiei de construire cu respectarea prevederilor legale date de Legea nr. 50/1991 şi avizele necesare, cu termen de intrare în legalitate până la data de 15.02.2008; că, prin procesul-verbal de constatare la faţa locului cu nr. SJ2010-19860/08.02.2011 s-a constatat ca pârâtul nu s-a conformat dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie, în continuare prevederile Legii nr. 50/1991.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27, art. 28 şi art. 32 din Legea nr. 50/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 24000/29.11.2012 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocata din oficiu şi, în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria, a constatat că pârâtul a fost sancţionat contravenţional prin procesul-verbal de contravenţie nr. 4122 încheiat la data de 28.09.2007, reţinându-se în sarcina sa că la blocul de locuinţe în regim S+P+4E situat în Timişoara, […] şi la nivelul podului existent, în calitate de proprietar al ap. 21 a realizat lucrări de modernizare şi amenajări/mansardare fără forme legale de autorizare, în lunile aprilie/octombrie 2007. Prin acelaşi proces-verbal s-a dispus intrarea în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire, cu respectarea prevederilor legale date de Legea nr. 50/1991, până la data de 15.02.2008.
S-a reţinut că, la data de 08.02.2011, pârâtul nu s-a conformat masurilor dispuse. Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional nu s-au conformat în termen dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie, primăriile vor sesiza instanţa judecătorească pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor, când acestea au fost realizate fără autorizaţie.
Prima instanţă a reţinut că actul normativ menţionat nu cuprinde o normă specială referitoare la prescripţia dreptului de a cere în justiţie aducerea la îndeplinire a masurilor de desfiinţare a lucrărilor realizate ilegal. Având în vedere că acţiunea de obligare a unei persoane la desfiinţarea construcţiilor nu poate fi calificată ca o acţiune prin care se tinde la apărarea unui drept personal nepatrimonial, în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor având un obiect patrimonial fiind de 3 ani şi se naşte în momentul în care masurile din procesul-verbal de contravenţie au devenit definitive (în speţă dedusa judecaţii de la data expirării termenului limita stabilit, procesul-verbal de contravenţie nefiind contestat).
Instanţa de fond a înlăturat ca nefondate susţinerile reclamantului potrivit cu care, în lipsa obţinerii autorizaţiei de construire lucrările nu se considera finalizate, iar raportat la decizia nr. 7/2000 data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, termenul de prescripţie nu a început să curgă. Prescripţia specială de 2 ani menţionată nu este incidentă în acţiunea de demolare a construcţiilor realizate nelegal, ci se circumscrie analizei legalităţii sau nelegalităţii procesului verbal de contravenţie pe calea specială a plângerii contravenţionale. Pe cale de consecinţă, pentru ipoteza în care reclamanta apreciază ca este în termenul special de prescripţie de 2 ani, aceasta este în drept sa încheie un alt proces-verbal de contravenţie pe seama pârâtului pentru săvârşirea faptelor menţionate în procesul-verbal de contravenţie nr. 4 încheiat la data de 28.09.2007.
S-a precizat că în speţă, cauza acţiunii reclamantei o constituie procesul-verbal de contravenţie nr. 4122 încheiat la data de 28.09.2007 care constituie titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar obiectul pricinii îl constituie obligaţia de desfiinţare a construcţiilor ilegal executate al căror termen limita de desfiinţare a fost data de 15.02.2008.
S-a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 15.02.2008 şi s-a împlinit la data de 15.02.2011, iar sesizarea instanţei cu prezenta acţiune a avut loc la data de 21.02.2011, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că prima instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocata din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins ca prescrisa acţiunea formulata de reclamanta.
Contra acestei sentinţe, în termen legal, a declanşat calea de atac a apelului reclamantul.
În susţinerea căii de atac, apelantul a reproşat judecătoriei că a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, interpretând eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă şi neţinând cont de probatoriul administrat şi de situaţia faptică existentă.
Reclamantul-apelant a învederat faptul că acţiunea introdusă de această instituţie a fost promovată ca urmare a înaintării referatului nr. SC2011-1924/07.02.2011 al Instituţiei Arhitectului Şef din cadrul Municipiului Timişoara, în urma constatării pe teren a situaţiei faptice existente.
Faţă de prescripţia reţinută de către instanţa de fond, apelantul a arătat că nu este împlinit termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul de a promova prezenta acţiune deoarece în speţă este vorba de o faptă constatată de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) ce prevăd următoarele: „Controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se exercita de Inspectoratul de Stat în Construcţii, pe întregul teritoriu al tarii şi de inspectoratele teritoriale ale acestuia care dispun măsurile şi sancţiunile prevăzute de prezenta lege”.
S-a reţinut că potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: „Inspectoratul de Stat în Construcţii şi inspectoratele teritoriale încunoştinţează autoritatea administraţiei publice pe teritoriul căreia s-a efectuat controlul asupra constatărilor şi măsurilor dispuse. În această situaţie organele de control ale consiliilor judeţene sau locale, după caz, au obligaţia sa urmărească modul de conformare privind cele dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcţii”.
Raportat la dispoziţiile de mai sus s-a solicitat instanţei să aprecieze că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul încheierii procesului-verbal de constatare la faţa locului încheiat de către inspectorii de specialitate din cadrul Instituţiei Arhitectului Şef la data de 08.02.2011, acesta fiind actul ce stă la baza promovării acţiunii de faţă, atâta timp cât legiuitorul instituie în sarcina autorităţii publice locale obligaţia de a urmări modul de conformare cu privire la cele dispuse de către Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Prin decizia civilă nr. 132/A/22.02.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respins apelul declarat de reclamant, reţinându-se că termenul general de prescripţie în interiorul căruia petiţionarul avea a recurge la concursul justiţiei pentru a obţine condamnarea jurisdicţională a intimatului la a readuce imobilul în stare iniţială începea să curgă de la data stabilită chiar de petiţionari pentru intrarea în legalitate a pârâtului – 15.02.2008, iar nu de la data constatărilor efectuate de către inspectorii de specialitate, la data de 8.02.2011.
Împotriva deciziei, reclamantul Municipiul Timişoara, prin Primar a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 24000/29 noiembrie 2012, în sensul admiterii acţiunii civile formulate de reclamant.
În motivare, reclamantul-recurent a criticat decizia civilă ca nelegală întrucât nu a ţinut cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, invocând incidenţa prevederilor art. 304 punctele 7 şi 9 C. pr. civ.
Recurentul a arătat că în mod eronat prima instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât acţiunea introdusă a fost promovată ca urmare a înaintării referatului nr. S/07.02.2011 al Instituţiei Arhitectului Şef din cadrul Municipiului Timişoara, în urma constatării pe teren a situaţiei faptice existente, de către organul constatator de specialitate din cadrul instituţiei reclamante.
S-a învederat că nu este împlinit termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul de a promova prezenta acţiune, deoarece în speţă este vorba de o faptă constatată de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi s-a făcut trimitere la alin. (3) al aceluiaşi articol.
S-a solicitat, raportat la dispoziţiile de mai sus, a se aprecia că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul încheierii procesului – verbal de constatare la faţa locului de către inspectorii de specialitate din cadrul Instituţiei Arhitectului Şef, la data de 08.02.2011 cu nr. S, acesta fiind actul ce stă la baza promovării acţiunii de faţă, atâta timp cât legiuitorul instituie în sarcina autorităţii publice locale obligaţia de a urmării modul de conformare cu privire la cele dispuse de către Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Reclamantul-recurent a arătat că lucrările pentru care a fost sancţionat pârâtul au fost executate fără autorizaţie de construire în cursul anului 2007 şi, potrivit legii, asemenea lucrări nu se consideră finalizate, astfel că termenul de prescripţie pentru constatarea şi sancţionarea faptei care, aşa cum a reţinut instanţa supremă, curge de la momentul finalizării lucrării, şi nu s-a împlinit, ba mai mult, nici nu a început sa curgă.
În acelaşi sens a fost invocată Decizia nr. 7/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
Reclamantul-recurent a subliniat că prin Legea nr. 453/2001 de modificare si completare a Legii nr. 50/1991 la art. 32, tocmai pentru a nu mai exista posibilităţi de interpretare, se precizează că „lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţia de construire si dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor […]. Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum si cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute prin prezenta lege”.
Or, întrucât lucrările pentru care a fost sancţionat pârâtul au fost executate fără autorizaţie de construire în cursul anului 2007, asemenea lucrări nu se consideră finalizate, astfel că termenul de prescripţie pentru constatarea şi sancţionarea faptei nu s-a împlinit şi, de altfel, nici nu a început să curgă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamant, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept invocat şi actele depuse în susţinere, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:
În raport de soluţia pronunţată de instanţe, fiind reţinută excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi văzând că în calea de atac a recursului nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de legalitate, nu de temeinicie, instanţa are a verifica în ce măsură dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 (în vigoare la data săvârşirii contravenţiei) sunt incidente şi dacă acestea au fost corect interpretate şi aplicate speţei dedusă judecăţii, raportat şi la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991, coroborate cu decizia nr. 7/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că obiectul concret dedus judecăţii, în cauza de faţă, îl constituie cererea reclamantului Primarul Municipiului Timişoara de obligare a pârâtului D.T., la aducerea la starea iniţială a imobilului din strada A., pentru care, anterior, prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. 4/28.09.2007 încheiat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii – Inspectoratul Judeţean în Construcţii Timiş s-a constatat ca intimatul D.T. a executat în perioada aprilie – octombrie 2007 la imobilul situat în Timişoara, strada A. şi la nivelul podului existent mai multe lucrări de modernizare şi amenajare a mansardei fără forme legale de autorizare şi execuţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.
Pe seama pârâtului a fost încheiat procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 4/28.09.2007, iar pentru fapta sa agentul constatator abilitat a stabilit o amendă contravenţională în valoare de 1.000 de lei, conform art. 26 lit. a) din Legea nr. 50/1991, actualizată. Prin acelaşi proces-verbal de constatare i s-a pus în vedere contravenientului să intre în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire cu toate avizele necesare până la data de 15.02.2008.
Din această perspectivă, Curtea reţine ca nefondate susţinerile reclamantului privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 437/2001 de modificare şi completare a Legii nr. 50/1991 coroborate cu Decizia nr. 7/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, în raport de care a apreciat că termenul de prescripţie pentru constatarea şi sancţionarea faptei (de 2 ani), curge de la momentul finalizării construcţiei, neîmplinit în cauză. Aceasta, deoarece, cum rezultă fără dubiu din reglementarea invocată, textul de lege are în vedere „dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 50/1991…” şi în cauza de faţă, cum corect au reţinut şi instanţele fondului şi a subliniat constant şi reclamantul, procesul verbal de constatare a contravenţiei nr. 4 a fost încheiat de Inspectoratul de Stat în construcţii la data de 28.09.2007, punându-i-se în vedere pârâtului să intre în legalitate prin altă autorizaţie de construire până la data de 15.02.2008.
Prin urmare, în cauza de faţă nu se discută despre termenul legal de constatare şi sancţionare contravenţională ci despre termenul general de prescripţie în interiorul căruia reclamantul, (ca autoritate legală), constatând că până la termenul stabilit în sarcina pârâtului, (15.02.2008), pentru intrarea în legalitate, acesta nu s-a conformat, să obţină în instanţă condamnarea jurisdicţională a pârâtului D.T. pentru readucerea imobilului la starea iniţială.
Or, este evident că, stabilit fiind deja prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. 4/28.09.2007, un termen pentru intrare în legalitate, respectiv data de 15.02.2008, termenul general de prescripţie curge de la această dată, stabilită ca dată limită pentru readucerea imobilului la starea iniţială, şi nu de la o alta, ulterioară, în urma unor noi constatări ale inspectorilor deplasaţi în teren.
Astfel fiind, Curtea a reţinut că decizia civilă recurată este legală, şi a respins recursul reclamantului.
