R O M Â N I A
TRIBUNALUL BUCUREŞTI
SECŢIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr. xxx
DECIZIA CIVILĂ NR. xxx A
Şedinţa publică de la 22.02.2016
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
PREŞEDINTE: xxx
JUDECĂTOR: xxx
GREFIER: xxx
Pe rol soluţionarea apelului civil declarat de către apelanta-contestatoare xxx împotriva sentinţei civile nr. xxx/07.07.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. xxx, în contradictoriu cu intimaţii-creditori xxx în reprezentarea xxx şi xxxx, având ca obiect contestaţie la executare.
Dezbaterile asupra cererilor au avut loc în şedinţa publică din data de 15.02.2016, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când tribunalul, pentru a da posibilitate părţilor să formuleze şi să depună concluzii scrise a amânat pronunţarea la data de 22.02.2016, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de faţă, a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 19.02.2015, sub nr. xxx/xxx/xxx, contestatoarea xxx în contradictoriu cu intimatul xxx reprezentata prin xxx (“xxx), a formulat contestaţie împotriva măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx /04.02.2015 comunicata la data de 05.02.2015 (Anexa 1) şi în subsidiar prin procesul verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile xxx /05.02.2015 si înștiinţarea de poprire nr xxx /05.02.2015, prin care s-au instituit următoarele masuri asigurătorii.
– poprire asigurătorii pentru disponibilităţile din conturile băneşti în lei si/sau în valuta, deschise la Raiffesien Bank, Banca Transilvania, precum si la Trezoreria Statului Sector 6 aparţinând contestatoare, conform înştiinţării de poprire (Anexa 2); sechestru asigurător asupra bunurilor imobile ale societăţii, conform procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile aflate în patrimoniul contestatoarei, solicitând desfiinţarea în tot a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx /04.02.2015 emisa de xxx si, pe cale de consecinţă anularea masurilor asigurătorii, instituite de xxx, urmare emiterii Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx /04.02.2015; anularea măsurii instituirii popririlor asigurătorii pentru disponibilităţile din conturile băneşti în lei si/sau în valuta, deschise la Raiffesien Bank, Banca Transilvania, precum şi la Trezoreria Statului Sector 6 aparţinând contestatoarei; anularea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile instituit prin procesul – verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. xxx încheiat de xxx la data de în data de 05.02.2015; obligarea xxx la ridicarea masurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx /04.02.2015, precum şi obligarea intimatei xxx la plata cheltuielilor de judecata pricinuite de prezentul litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. xxx /07.07.2015 pronunţată în dosarul nr. xxx / xxx / xxx, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei xxx în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la data de 4.02.2015; a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la data de 4.02.2015 de xxx, formulat în contradictoriu cu intimata xxx, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei xxxx și a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea XXX, în contradictoriu cu intimatele Xxx şi XXX în reprezentarea xxx, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Xxx în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. xxx emisă la data de 4.02.2015 de Xxx, instanţa a admis-o având în vedere dispoziţiile art. 36 din codul de procedura civilă, actul atacat nefiind emis de Administraţia Finanţelor publice sector 6.
Ca atare, aceasta intimată justifică calitate procesuală pasivă numai în ce priveşte actele emise în calitate de organ de executare silită, respectiv procesele verbale de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii dispuse de xxx, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 6 din codul de procedura fiscală – „Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.”
În consecinţă, instanţa a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la data de 4.02.2015 de xxx, formulat în contradictoriu cu intimata Xxx, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei xxx, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, atacată în cauză, a fost emisă de Xxx, structură organizată în cadrul ANAF, fără personalitate juridică, în consecinţă, fata de dispoziţiile art. 15 alin. 1 din HG nr. 520/2013 potrivit cărora: „În cadrul xxx fiscală se organizează şi funcţionează Xxx, structura fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire, descoperire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală.”, xxx justifica calitate procesuală pasiva din perspectiva calităţii de subiect al raportului juridic litigios dedus judecăţii, angajat în raportul juridic printr-un act emis de o structură fără personalitate juridică aflată în subordinea acesteia, în acest sens prevederile art. 17 alin. 3 din codul de procedura fiscală – „Statul este reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate cu personalitate juridică.”
Pe fondul contestaţiei la executare, instanţa a reţinut că Xxx din cadrul ccc a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx/04.02.2015, aduse la îndeplinire de Administraţia Finanţelor Publice sector 6 în temeiul art. 129 alin. 6 din codul de procedura fiscală prin procesul verbal de sechestru asigurator pentru bunurile mobile nr. xxx/05.02.2015 şi înștiinţarea de poprire nr xxx/05.02.2015, fiind instituite următoarele măsuri asigurătorii: – poprire asigurătorie pentru disponibilităţile contestatoarei din conturile băneşti în lei şi/sau în valută, deschise la Raiffesien Bank, Banca Transilvania, precum şi la Trezoreria Statului Sector 6; – sechestru asigurător asupra bunurilor imobile ale contestatoarei, identificate conform anexei la procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile (aparate instrumente, echipamente tehnologice, mijloace de transport, materii prime şi mărfuri conform balanţei de stoc) – fila 35, valoarea bunurilor sechestrate fiind estimata la suma de 315.379 de lei.
Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost emisă în baza dispoziţiilor art.129 alin.2 din OG nr.92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, constatându-se că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligaţiilor de plată estimate, constând în taxă pe valoarea adăugată în sumă de 970.125 lei şi impozit pe profit în sumă de 646.750 lei.
În motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, organul de control a arătat că, din verificările efectuate asupra documentelor financiar contabile ale contestatoarei, s-a constatat că aceasta a achiziţionat în perioada 17.09.2014-19.12.2014, fier beton de diverse cantităţi, dimensiuni şi sortimente, de la SC xxx SRL care, la rândul său, a aprovizionat marfa de la SC xxx SRL, societate cu un comportament fiscal inadecvat, în sensul că nu funcţionează la sediul social sau la punctul de lucru declarat, iar reprezentantul legal nu a dat curs invitaţiei de a se prezenta pentru efectuarea verificărilor, valoarea totală a achiziţiilor fiind de 5.012.314 lei.
Din informaţiile furnizate de ANAF a rezultat că societatea xxx SRL a avut ca principal furnizor de mărfuri în anul 2014, societatea xxx SRL, care nu funcţionează la sediul social sau la punctul de lucru declarat, fiind declarată inactivă din data de 14.11.2014, în Registrul contribuabililor inactivi. La rândul său, societatea Xxx SRL a avut ca principal furnizor de marfă pe Xxx SRL pentru care a fost emis avizul privind propunerea de declarare în inactivitate de către Direcţia Regională de Antifraudă Fiscală Bucureşti, la data de 16.07.2014, pentru comportament fiscal de tip „fantomă”. În consecinţă, organul de control a concluzionat că beneficiarul final, respectiv contestatoarea în cauză, nu avea drept de deducere a cheltuielilor cu valoarea mărfii, cât şi a TVA-ului aferent, întrucât marfa tranzacţionată pe relaţia Xxx SRL-XxxSRL-xxx SRL-xxx SRL nu a avut documente justificative potrivit legii, atâta vreme cât primele două societăţi sunt catalogate ca fiind firme de tip „fantomă”.
Organul de control a invocat ca dispoziţii legale aplicabile prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.82/1991, art.21 alin.4 lit. e din Codul fiscal şi art.146 alin.1 lit. a din Codul fiscal, potrivit cărora nu sunt deductibile cheltuielile înregistrare în contabilitate care nu au la bază un document justificativ potrivit legii, iar pentru executarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: pentru taxa datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate în beneficiul său de către o persoană impozabilă; să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art.155 alin.5 din Codul fiscal.
Împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, contestatoarea a formulat contestaţie la executare, măsurile asigurătorii fiind puse în executare prin procesele verbale de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr.xxx/05.02.2015 încheiat de xxx (bunurile mobile constând în aparate instrumente, echipamente tehnologice, mijloace de transport, materii prime şi mărfuri evaluate de contestatoare la suma de 315.379 de lei, fără TVA), invocând ca aspecte de nelegalitate nerespectarea dispoziţiilor art.151 indice 2 din Legea nr.571/2003, arătând că facturile înregistrate în evidenţa contabilă a contestatoarei, facturi emis de Xxx SRL în perioada iunie-decembrie 2014, respectă prev. Art.155 alin.19 din Legea nr.571/2003, care reglementează conţinutul facturii. În baza acestor facturi, contestatoarea a arătat că a achitat furnizorului său în integralitate contravaloarea facturilor, inclusiv TVA-ul aferent, plata fiind efectuată prin virament bancar, ca atare este exonerată de răspundere faţă de disp. Art.151 indice 2 alin.2 din Codul fiscal, potrivit cărora prin derogare de la prev. Alin.1 dacă beneficiarul dovedeşte achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ţinut răspunzător individual şi în solidar pentru plata taxei.
Contestatoarea a mai invocat neconcordanţa calculului impozitului pe profit efectuat de inspectorii antifraudă, cu suma reţinută în procesul verbal de înfiinţare a popririi emisă la 05.02.2015, existând o diferenţă în sumă de 200.000 de lei, între prejudiciul estimat cu acest titlu în sumă de 646.750 lei şi suma menţionată în înştiinţarea popririi emisă la 05.02.2015, care vizează o sumă de 846.750 lei, reprezentând astfel un pericol ca executarea silită să fie demarată pentru o sumă mai mare cu 200.000 de lei faţă de cea stabilită prin procesul verbal de constatare, aspect care, în opinia instanţei, reprezintă o eroare materială care poate fi îndreptată de organul fiscal de executare care a emis actul în condiţiile art. 48 din Codul de procedura fiscală, de vreme ce sumă nu a fost efectiv executată silit. Totodată, contestatoarea a arătat că măsurile instituite de către organul de control îi periclitează activitatea societăţii, întrucât nu există nici un pericol şi nici indicii că s-ar produce un asemenea pericol de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât nu a fost emisă o decizie de impunere, comportamentul fiscal al contestatoarei fiind adecvat şi corect.
În raport de probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că potrivit art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală măsurile asigurătorii se dispun când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea, iar potrivit alin.5, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.
Potrivit alin.3 al art.129 din Codul de procedură fiscală „Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.” Astfel, din perspectiva ultimei teze a textului de lege citat, instanţa a constatat că prejudiciul pe care-l invocă contestatoarea este un prejudiciu eventual, având în vedere că nu a fost întreprinsă nicio măsură de executare silită împotriva acesteia.
Mai mult, contestatoarea are posibilitatea de a consemna valoarea estimată prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii pentru a ridica sechestrul în condiţiile art. 129 alin. 4 din codul de procedura fiscală – „Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate”, aceasta afirmând în motivele contestaţiei (fila 16), faptul că nu ar avea nicio dificultate în a plăti această obligaţie financiară, raportând în mod constant o creştere anuală a cifrei de afaceri – 41.037.281 de lei pentru exerciţiul financiar 2013, per a contrario, instituirea măsurilor asigurătorii nu periclitează activitatea comercială a societăţii de vreme ce contestatoarea a declarat că dispune de mijloace băneşti suficiente pentru a acoperi creanţa fiscală la valoarea estimată.
În cadrul prezentei contestaţii la executare, instanţa a fost sesizată cu analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii din perspectiva condiţiilor prevăzute de art.129 alin.2 din Codul de procedură fiscală, respectiv întrunirea condiţiilor de fond şi de forma ale actelor emise de organul de executare de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii.
Ca atare, legalitatea şi temeinicia actelor de executare astfel emise poate fi apreciată de instanţa în cadrul prezentei contestaţii la executare numai din perspectiva respectării de către organul de control, respectiv de către organul de executare silită, a condiţiilor de instituire a măsurilor asiguratorii, fără a putea statua asupra existenţei sau inexistenţei în sarcina contestatoarei a obligaţiei fiscale estimate prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, obligaţia fiscală urmând a fi individualizata printr-un titlu de creanţa pentru contestarea căruia petenta are deschisă o cale separată şi specifică, reglementată de disp. Art.209 din Codul de procedură fiscală.
Astfel, raportat la primul motiv al contestaţiei la executare, respectiv pretinsa nerespectare de către organul fiscal a dispoziţiilor art. 151 ind. 2 alin. 2 din codul fiscal potrivit cărora prin derogare de la prev. Alin.1 dacă beneficiarul dovedeşte achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ţinut răspunzător individual şi în solidar pentru plata taxei, fără a statua asupra caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei fiscale şi analizând aparenta în drept pentru a putea aprecia asupra temeiniciei şi legalităţii măsurilor asiguratorii, instanţa apreciind că petenta nu se afla în această situaţie. Deşi contestatoarea a arătat că a achitat furnizorului său în integralitate contravaloarea facturilor, inclusiv TVA-ul aferent, plata fiind efectuată prin virament bancar, din constatările organului fiscal rezulta că bugetul de stat a fost prejudiciat în sensul că petenta contestatoare a dedus TVA-ul şi a majorat cheltuielile aferente unor mărfuri pentru care, pe lanţul de distribuţie, nu a fost colectat TVA-ul şi nu s-a plătit impozit pe profit, contestatoarea invocând de altfel dreptul de deducere a TVA prin răspunsul la întâmpinare.
În consecinţă, contestatoarea nu a achitat TVA-ul aferent mărfurilor achiziţionate, neproducând dovezi în acest sens, ci a dedus taxa pe valoare adăugată aferenta, ca atare nu se regăseşte în ipoteza reglementată de art. 151 ind. 2 alin. 2 din codul fiscal
xxx a motivat decizia de instituie a măsurilor asiguratorii, atât în fapt, cât şi în drept, constatând că documentele care au fost emise furnizorii contestatoarei nu au calitatea de documente justificative, instanţa reţinând incidente dispoziţiilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea 571/2003 rep. Privind Codul fiscal care prevede ca pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate în beneficiul sau de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 alin. (5);
Ori, după cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în Decizia de speţă nr. 5679/2013, în condiţiile în care nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor înscrise în facturi, operaţiunile consemnate în facturi, chiar dacă au fost înregistrate în contabilitate, sunt considerate fără documente legale de provenienţă.
De asemenea, sunt incidente prevederile art.27 alin. (3) lit. b) din O.G 92/2003-rep. Privind Codul de procedură fiscal potrivit cărora: „Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod său declarat insolvent dacă, direct ori indirect controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: (…) b) are sau a avut raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor.
Ori, în procesul verbal de constatare întocmit de Xxx s-a reţinut că din totalul aprovizionărilor din anul 2014, mai puţin furnizorii de utilităţi, cca 80% provin din relaţia firmă „fantomă” -Xxx- xxx, relaţie în care societatea Xxx a fost folosită cu scopul de a da o aparenţă legală tranzacţiilor respective, constatări bazate pe faptul că societatea Xxx SRL nu deţine capital propriu de lucru, nu deţine nici un rulaj sau mijloace de transport necesare manipulării tonelor de fier beton, nu are angajaţi pentru astfel de activitate, nu are spaţii de depozitare şi marfă nu trece fizic prin societate, fiind descărcată direct la punctul de lucru al contestatoarei. Din această perspectivă, pe lanţul de distribuţie, facturile emise îşi pierd calitatea de document justificativ care să poată fi înregistrat în contabilitate, întrucât sediile respective erau fictive.
Aşa cum însăşi contestatoarea a arătat prin răspunsul la întâmpinare, conform art. 11 alin. (12) din acelaşi act normativ: „(12) Beneficiarii care achiziţionează bunuri şi/sau servicii de la contribuabili persoane impozabile stabilite în România, după înscrierea acestora ca inactivi în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi conform art. 781 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor respective, cu excepţia achiziţiilor de bunuri efectuate în cadrul procedurii de executare silită şi/sau a achiziţiilor de bunuri/servicii de la persoane impozabile aflate în procedura falimentului potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare.
În acest sens, din relaţiile comunicate la dosar de ANAF la fila 514, rezultă că societatea Xxx SRL figurează în registrul contribuabililor inactivi începând cu data de 07.01.2015, iar decizia de declarare în inactivitate este din data de 31.07.2014, societatea Xxx SRL figurează că inactivă la 14.11.2014, iar decizia de declarare în inactivitate este din data de 15.10.2014, iar societatea Xxx SRL figurează că inactivă din data de 20.05.2015, iar decizia de declarare în inactivitate este din data de 04.03.2015. Deci cel puţin două dintre societăţile comerciale care au tranzacţionat/furnizat mărfuri achiziţionate de contestatoare ca beneficiar final, aveau decizia de declarare în inactivitate datată anterior şi în timpul perioadei vizate de controlul organului fiscal.
Pentru aceste motive, instanţa a apreciat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost luată în mod temeinic şi legal de către organul de control, fiind îndeplinite condiţiile art. 129 alin. 2 din codul de procedura fiscală, în cauză existând indicii cu privire la un comportament fiscal inadecvat al societăţilor comerciale cu care a tranzacţionat furnizorul contestatoarei, ponderea tranzacţiilor efectuate între aceiaşi subiecţi fiind de cca 80% din totalul tranzacţiilor înregistrate de contestatoare, cel puţin două dintre acestea apărând ca fiind declarate inactive la datele de 31.07.2014 şi 15.10.2014, perioada de tranzacţionare avută în vedere de organul de control fiind între 17.09.2014 şi 19.12.2014.
În privinţa cerinţelor intrinseci ale actelor emise de Administraţia Financiară sector 6, ca organ de executare, instanţa a constatat că au fost respectate prevederile art. 43 din Codul de procedura fiscală.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatoarea S.C. XXX S.R.L, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, admiterea contestaţiei, astfel cum aceasta a fost formulată şi, pe cale de consecinţa, desfiinţarea în tot a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx/04.02.2015 emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti; anularea măsurilor asigurătorii, instituite de Direcţia Regională Antifrauda Fiscala Bucureşti, urmare emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx/04.02.2015; anularea măsurii instituirii popririlor asigurătorii pentru disponibilităţile din conturile băneşti în lei şi/sau în valută, deschise la Raiffesien Bank, Banca Transilvania, precum şi la Trezoreria Statului Sector 6 aparţinând contestatoarei; anularea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile instituit prin procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. xxx încheiat de Direcţia Regională Antifrauda Fiscala Bucureşti la data de în data de 05.02.2015; obligarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Bucureşti la ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-DAF xxx/04.02.2015 și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul litigiu.
După expunerea situaţiei de fapt, apelanta a adus următoarele critic sentinţei apelate:
1.Un prim considerent se referă la faptul că prejudiciul pe care apelanta-contestatoare îl invocă este un prejudiciu eventual, având în vedere că nu a fost întreprinsa nicio măsură de executare silită împotriva acesteia. În cadrul acestui prim considerent instanţa de fond pleacă de la o premisă greşita – şi anume aceea că, societăţile Xxx SRL şi XxxSRL sunt catalogate ca fiind firme de tip” fantoma” şi ajunge la o concluzie, evident greşita – şi anume că beneficiarul final, respectiv apelanta-contestatoare nu ar avea drept de deducere a cheltuielilor cu valoarea mărfii, cât şi a TVA-ului aferent.
Sub un prim aspect (premisă greşita), prima instanţa a reţinut că societatea comercială XxxS RL, a avut ca principal furnizori de mărfuri în anul 2014, societatea comercială Xxx SRL, care nu funcţionează la sediul sau social sau la punctul de lucru declarat, fiind declarată inactiva din data de 14.11.2014, în Registrul contribuabililor inactivi. La rândul său, societatea Xxx SRL a avut ca principal furnizor de marfă pe Xxx SRL pentru care a fost emis avizul privind propunerea de declarare în inactivitate de către intimata, la data de 16.07.2014, pentru comportament fiscal de tip fantoma. Astfel, potrivit acestui raţionament greşit, instanţa a reţinut că marfa tranzacţionata pe relaţia Xxx SRL – XxxSRL – XxxSRL – xxx SRL nu a avut documente justificative potrivit legii.
Astfel, premisa avută în vedere de instanţa de fond este eronată, întrucâtva din lanţul de distribuţie enumerat de ANAF şi, mai ales, în baza constatărilor efectuate de însăşi intimata cu ocazia controalelor efectuate, ultimele 3 societăţi din această reţea, respectiv XXXSRL – xxx SRL şi contestatoarea XXX nu au fost înregistrate niciodată în Registrul contribuabililor inactivi de către intimata ANAF, nici în perioada 17.09.2014-19.12.2014 şi nici în prezent.
Având în vedere prevederile art. 781 din O.G. 92/2003, de vreme ce toate cele 3 societăţii sus-menţionate nu au figurat ca inactive, în niciun moment nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (11) şi (12) din Codul Fiscal.
Ca atare, din interpretarea „per a contrario” a textelor legale arătate – art. 781 alin. (1), (7)-(8) din CPF coroborate cu dispoziţiile art. 11 alin. (11) – (12) din CF raportate la împrejurarea potrivit cu care societăţile XXXSRL – XXX SRL şi subscrisa contestatoare XXX nu au fost înregistrate niciodată în Registrul contribuabililor inactivi de către intimata ANAF, nici în perioada 17.09.2014-19.12.2014şi nici în prezent, rezulta fără putinţă de tăgadă că bugetul de stat nu a fost prejudiciat de contestatoarea XXX în situaţia în care aceasta avea atât drept de deducere a cheltuielilor cu valoarea mărfii cât şl a TVA aferenta, astfel încât cele reţinute de prima instanţa în cuprinsul sentinţei apelate sunt netemeinice şi nelegale.
Mai mult, instanţa de fond, nu numai că interpretează greşit, dar nu a ajuns la nicio concluzie urmare probatoriului administrat în cauza – respectiv, Adresa nr. AJR xxx/10.06.2015, emisă de însăşi intimata ANAF – Direcţia Generală Juridică, depusă la dosarul cauzei din care rezultă următoarele:
Societatea comercială XXX S.R.L. figurează înregistrată în registrul contribuabililor inactivi din data de 07.01.2015 – aşadar ulterior perioadei cuprinsă între 17.09.2014 – 19.12.2014 în care contestatoarea am achiziţionat mărfurile; în concluzie această societate era activă.
Societatea comercială XXXSRL figurează că inactiva din data de 14.11.2014 – aşadar, până în luna noiembrie 2014 această societate a fost la rândul ei activa;
Societatea comercială XXX SRL – figurează că inactiva din data de 20.05.2015,aşadar la 5 luni jumătate de la perioada cuprinsă între 17.09.2014 – 19.12.2014 în care contestatoarea am achiziţionat mărfurile; în concluzie şi această societate era ACTIVĂ la momentul achiziţionării mărfurilor de către subscrisa contestatoare.
Astfel, interpretând greşit probatoriul administrat în cauză, precum şi ignorând atât aspectele de ordin legal invocate de contestatoarea-apelanta, cât înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a concluzionat că ar fi intrat în sarcina noastră obligaţia de verificare sub aspectul inactivităţii a furnizorilor furnizorilor contestatoarei.
Acest raţionament este cu atât mai greşit cu cât instanţa de fond nu a statuat în acest sens în temeiul vreunui text de lege incident, limitându-se doar la a reţine cele constatate de organul fiscal cu ocazia controalelor efectuate.
2. Sub un al doilea considerent, instanţa de fond a reţinut că apelanta -contestatoare, nu ar avea nicio dificultate în a plăti obligaţiile financiare, plecând de la premisa că raportând în mod constant o creştere anuală a cifrei de afaceri, a considerat în mod neîntemeiat ca instituirea măsurilor asigurătorii nu periclitează activitatea comercială a societăţii de vreme ce am declarat că dispunem de mijloace băneşti suficiente pentru a acoperi creanţa fiscală la valoarea estimată.
Concluzia instanţei este greşita şi din această perspectivă, fiind în esenţa determinată de considerentul eronat potrivit cu care, în situaţia în care un agent economic raportează disponibilităţi băneşti substanţiale, autoritatea fiscală poate în orice moment să instituie măsuri asigurătorii şi, astfel, să intervină în mod discreţionar în activitatea economică a persoanei juridice, privând-o în acest mod de lichidităţi, care pot fi absolut necesare asigurării rulajelor, cheltuielilor salariale, lipsa acestora putând conduce la blocarea activităţii comerciale.
3. Sub un al treilea considerent, instanţa de fond, raportat la primul motiv al contestaţiei la executare, formulată de subscrisa, respectiv nerespectarea de către organul fiscal a dispoziţiilor art. 151 ind. 2 alin. 2 din Codul Fiscal, interpretând în mod greşit textul de lege, a apreciat că nu ne aflam în situaţia prevăzută de legiuitor în acest sens.
Astfel, ignorând probatoriul administrat în cauza – viramentele bancare de plată ale facturilor către furnizorul XXXSRL (inclusiv plata TVA ului aferent achiziţionării mărfurilor de la acest furnizor) – prima instanţa a considerat în mod eronat că nu am achitat TVA-ul aferent mărfurilor achiziţionate, pe considerentul că nu am produs dovezi în acest sens – (pag 4 pară. 3 şi 4 şi 5 din cuprinsul Sentinţei apelate).
Instanţa a ajuns şi de această dată la o concluzie greşita, limitându-se să aprecieze în sensul celor arătate supra, doar în temeiul constatărilor efectuate de organul fiscal fără a statua asupra obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală în materia circuitului TVA în astfel de situaţii şi mai ales, făcând aplicarea excepţiei prevăzute de art. art. 151 ind. 2 alin. 2 din Codul Fiscal în sensul în care a considerat incidente dispoziţiile art. 146 alin. 1 lit. a) din acelaşi act normativ.
4. Sub un al patrulea aspect, instanţa de fond, omiţând probatoriul depus în acest sens în cauză, a apreciat că sunt incidente prevederile art. 27 alin. (3) lit. b) din O.G. 92/2003. Din cuprinsul Sentinţei apelate) limitându-se şi de această dată să aprecieze doar în temeiul constatărilor efectuate de intimata – constatări, eronate pentru următoarele argumente:
– furnizorul contestatoarei apelante – respectiv, XXX SRL nu a fost şi nu este nici în prezent declarat insolvabil sau insolvent;
– raporturile contractuale comerciale între XXX SRL şi contestatoarea XXX au fost în realitate, raporturi de comision materializate prin plata facturii imediat sau în unele cazuri în cel mai scurt timp posibil de la recepţionarea mărfurilor către comisionarul XXX SRL. Astfel, comitentul XXX nu a avut niciodată la cunoştinţa sau sub controlul sau preţul sau orice altă condiţie de achiziţie intre comisionarul XXX SRL şi furnizorii săi.
Riscul neonorării comenzilor către contestatoare era în întregime suportat de S.C. XXX S.R.L. Aceasta are ca activităţi autorizate a fi desfăşurate la sediul social chiar activităţile ce fac obiectul comerţului cu ridicată a fierului-beton, în acest caz neimpunându-se obligativitatea înregistrării unui sediu secundar-punct de lucru
Faţă de prevederile art. 100 alin. (2) din O.G. 92/2003, analiza de risc este o cercetare internă la nivelul organelor fiscale a activităţii contribuabilului pentru a determina în ce măsură este probabil că acesta să fi încălcat prevederile fiscale şi astfel să fie necesară o inspecţie fiscal, astfel că apelanta-contestatoare nu ar fi putut identifica riscul care apare din cauza terţilor/societăţi comerciale pentru că nici măcar inspectorii antifraudă nu au putut să-l identifice, dar cu toate acestea consideră că “vina” incumba contribuabilului bun platnic, care nu are nicio legătură cu societăţile cu comportament fiscal inadecvat.
Procesul verbal de constatare a situaţiei de fapt şi de estimare a prejudiciului încheiat în data de 05.02.2015 de inspectorii antifraudă din cadrul DRAFB-AFP Sector 6, cât şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr.A.DAF xxx/04.02.2015 nu conţin niciun element de natură să identifice riscul fiscal în sarcina apelantei şi nu poate fi reţinut că temeinic “riscul fiscal din punct de vedere al recuperării sumelor datorate bugetului de stat” în contextual în care nu s-a efectuat o inspecţie fiscală prealabila care să constate obligaţiile de plată şi nu s-a emis nici o Decizie a bazei de impunere care să valideze titlul de creanţa ce generează obligaţia de plată în sarcina XXX.
Contrar celor constatate, inspectorii fiscali au reţinut în mod netemeinic că, contestatoarea a încălcat dispoziţiile art. 6 alin (2) din Legea nr. 82/1991 Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicata cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 alin (4) lit. f) şi art. 146 alin 1 lit. a) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal. În condiţiile în care inspectorii antifraudă nu au constatat nicio neregulă din consultarea Registrelor de contabilitate: (Registrul-jurnal (cod 14-1-1), Registrul-jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b), Registrul-inventar (cod 14-1-2), Registrul Cartea mare (cod 14-1- 3), Registrul Cartea mare (şah – cod 14-1-3/a), Bunurilor de natura stocurilor – Notă de recepţie şi constatare de diferenţe (cod 14-3-1A), Dispoziţie de livrare (cod 14-3-5A), Aviz de însoţire a mărfii (cod 14-3-6A), Fişă de magazie (cod 14-3-8), Registrul stocurilor (cod 14-3-11 şi cod 14-3-11/a), Lista de inventariere (cod 14-3-12) şi (cod 14-3-12/b), precum şi a Mijloacelor băneşti şi decontări – Chitanţă (cod 14-4-1), Registru de casă (cod 14-4-7A şi cod 14-4-7bA), Borderou de achiziţie (cod 14-4-13), Jurnal privind decontările cu furnizorii (cod 14- 6-6), Situaţia încasării-achitării facturilor (cod 14-6-7), Jurnal privind consumurile şi alte ieşiri de stocuri (cod 14-6-8), Document cumulativ (cod 14-6-24 şi cod 14-6-24/b), Balanţă analitică a stocurilor (cod 14-6-30/c), puse la dispoziţia acestora (a se vedea Anexa 4) nu poate fi atrasă răspunderea în sarcina apelantei, iar indicarea textelor de lege “pretins” încălcate este netemeinica.
Măsurile asigurătorii dispuse şi contestate ar avea consecinţe grave asupra funcţionării apelantei, respectării contractelor încheiate şi, implicit asupra activităţii partenerilor acesteia, iar cei 13 angajaţi şi-ar pierde locul de muncă, întrucât activitatea lor este strict legată de folosirea acestor bunuri mobile şi mai ales de utilizarea fondurilor băneşti poprite în vederea achiziţionării şi livrării de mărfuri în scopul acoperii cheltuielilor salariale, iar într-o astfel de situaţie într-o întreprindere, existenţa unui deservent în absenţa utilajelor pe care le manipulează nu poate fi de imaginat.
În drept, apelul se întemeiază pe dispoziţiile art. 466 şi urm. Din CPC, art. 172 şi urm. din Cod proc.fiscal, adoptat prin Ordonanţa de Guvern nr. 92/2003precum şi pe celelalte texte legale la care a făcut referire.
Probe: înscrisuri, expertiza contabilă, martori, interogatoriul, precum şi alte probe a căror utilitate pertinenta şi concludenta ar reieşi din dezbateri.
Probe: înscrisuri, expertiza contabilă, martori, interogatoriul, precum şi alte probe a căror utilitate pertinenta şi concludenta ar reieşi din dezbateri.
Pârâta xxxx, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a actelor atacate, în motivare arătând următoarele:
Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că marfa tranzacţionată pe lanţul de firme antemenţionat nu a avut documente justificative potrivit legii, deoarece atât XXX SRL cât şi XXXSRL sunt firme „fantomă”, pe cale de consecinţă beneficiarul final XXX nu avea drept de deducere a cheltuielilor cu valoarea mărfii cât şi a TVA aferentă.
Pentru a nu-şi periclita activitatea, apelanta are posibilitatea (dată fiind afirmaţia referitoare la fondurile băneşti) să consemneze valoarea estimată pentru ca organul fiscal să poată dispune ridicarea sechestrului.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect în sentinţa apelată că apelanta contestatoare nu a achitat TVA-ul aferent mărfurilor achiziţionate, nu a produs dovezi în acest sens ci a dedus taxa pe valoare adăugată aferentă, astfel că se regăseşte în ipoteza de la art. 151 ind. 2 alin. 2 din Codul Fiscal, actualizat.
Apelanta contestatoare nu a probat o altă situaţie decât cea reţinută de inspectorii antifraudă.
Întrucât facturile aferente mărfii au cuprins date incorecte, în sensul că menţionau sedii fictive de societăţi, unde nu funcţionează societăţile respective, acestea îşi pierd calitatea de document justificativ care să poată fi înregistrate în contabilitate.
În drept: dispoziţiile O.G. 92/2003 privind Codul de Procedură fiscală şi prevederile Noului Cod de Procedură Civilă.
În probatoriu: înscrisuri.
xxx, în temeiul dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedura civilă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat întrucât soluţia primei instanţe este legală şi temeinică iar legalitatea şi temeinicia actelor de executare astfel emise poate fi apreciată de instanţa în cadrul prezentei contestata la executare numai din perspectiva respectării de către organul de control, respectiv de către organul de executare silită, a condiţiilor de instituire a măsurilor asigurătorii, fără a putea statua asupra existenţei sau inexistentei în sarcina contestatoarei a obligaţiei fiscale estimate prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, obligaţia fiscală urmând a fi individualizata printr-un titlu de creanţa pentru contestarea căruia petenta are deschisă o cale separată şi specifică, reglementată de dispoziţiile art. 209 Cod procedura fiscală. […j
Din lecturarea cererii de chemare în judecată, se poate observa că întreaga argumentaţie de fapt şi de drept are în vedere Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. xxx/04.02.2015, împotriva Procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile şi a Popririi asigurătorii înfiinţate de subscrisă nefiind aduse critici de legalitate.
Actele prin care au fost emise măsuri asigurătorii respectă cerinţele de formă şi de fond prevăzute de lege, respectiv cele ale art. 43 din Codul de procedură fiscală, iar apelanta nu menţionează, în concret, argumentele juridice care ar îndreptăţi la anularea Procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile şi a Popririi asigurătorii, mulţumindu-se la a relata o situaţie de fapt evazivă care nu are legătura juridică pertinentă cu pretenţiile procesuale în cauză.
Contestatoarea apelantă XXX S.R.L., în temeiul art. 201 alin. (2) CPC, a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimata xxx, prin care a arătat că apărările formulate de intimata xxx – xxx sunt în mod vădit eronate, întrucât sunt construite, atât pe interpretarea greşita a textului legal invocat, precum şi pe o construcţie logico-juridică nereală, pentru următoarele motive:
1. Dispoziţiile art. 11 alin. (12) din Codul fiscal nu sunt aplicabile în speţa, întrucât apelanta nu a achiziţionat mărfuri de la persoane impozabile înscrise în Registrul contribuabililor inactivi, de vreme ce furnizorul, XXXSRL nu a fost vreodată şi nici nu este în prezent înscris în acest registru şi, drept urmare, nu are calitatea de beneficiar al celorlalte firme aduse în atenţie, întrucât nu a achiziţionat mărfurile direct de la aceştia şi pe cale de consecinţa
2. Intimata încearcă să inducă în eroare instanţa de control, prin informaţiile oferite în legătură cu datele la care au fost emise Deciziile de declarare în inactivitate ale societăţilor XXX SRL, XXXSRL şi xxx SRL, întrucât, potrivit materialului probator administrat în fondul cauzei, în realitate prin Adresa nr. AJR xxx/10.06.2015, emisă de însăşi intimata XXX prin Direcţia Generală Juridică, depusă la dosarul cauzei a rezultat că societatea comercială XXX S.R.L. figurează înregistrată în registrul contribuabililor inactivi din data de 07.01.2015 – aşadar ulterior perioadei cuprinsă între 17.09.2014 – 19.12.2014 în care contestatoarea a achiziţionat mărfurile iar societatea comercială XXXSRL figurează că inactiva din data de 14.11.2014 – aşadar, până în luna noiembrie 2014 această societate a fost la rândul ei ACTIVA;
Societatea comercială XXXSRL – figurează că inactiva din data de 20.05.2015, aşadar la 5 luni jumătate de la perioada cuprinsă între 17.09.2014 – 19.12.2014 în care contestatoarea a achiziţionat mărfurile;
Intimata invocă în mod eronat dispoziţiile art. 130 din CPF referitoare la condiţiile de ridicare a măsurilor asigurătorii, când în fapt apelanta contestă însăşi instituirea măsurilor!
Cu toate că furnizorul apelantei-contestatoare nu a fost înregistrat niciodată în Registrul contribuabililor inactivi, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a decis recent că ANAF nu poate refuza contribuabilului dreptul de a-şi deduce taxa pe valoarea adăugată (TVA), pentru tranzacţiile încheiate chiar şi cu parteneri de afaceri inactivi din punct de vedere fiscal.
În esenţă, judecătorii europeni au decis că autorităţile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de o autorizaţie de întreprinzător individual (în speţa, furnizorii apelantei-contestatoare nu mai deţineau cod valabil de TVA) şi că, în consecinţă, nu mai are dreptul de a-şi utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informaţiile prevăzute.
Nu în ultimul rând, Curtea arată că o eventuală neîndeplinire de către furnizorul bunurilor a obligaţiei de a declara când începe activitatea ca persoană impozabilă nu poate repune în discuţie dreptul de deducere al destinatarului bunurilor livrate în ceea ce priveşte TVA-ul achitat pentru acestea. Prin urmare, destinatarul menţionat beneficiază de dreptul de deducere chiar dacă furnizorul bunurilor este o persoană impozabilă care nu este înregistrată În scopuri de TVA atunci când facturile referitoare la bunurile livrate conţin informaţiile necesare la identificarea persoanei care a întocmit facturile menţionate şi a naturii respectivelor bunuri.
“Dispoziţiile celei de a şasea directivă (…) trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum cea în discuţie în litigiul principal, prin care nu i se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factură a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent şi că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în raport cu elemente obiective şi fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrarea menţionată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere”, scrie în concluzia formulată de judecătorii europeni.
Totodată, Hotărârea CJUE a stabilit că este sarcina administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul.
Însăşi intimata xxx-xxx afirma că firmele incluse în „lanţul de distribuţie” au fost declarate inactive ulterior achiziţionării de mărfuri de către apelanta XXX.
În drept, se invocă dispoziţiile : art. 466 şi urm. CPC, art. 172 şi urm. CPF.
În apel, nu s-au administrat probe noi.
Analizând sentinţa civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate şi a prevederilor legale incidente în cauză, tribunalul a apreciat apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Art. 129 al. 2 C.p.f. în forma în vigoare la momentul instituirii măsurilor contzestate prevede că „Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”.
Din motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii rezultă că motivul pentru care au fost instituite acestea este dat de suspiciunea creării prin operaţiuni nereale, de către apelanta contestatoare a unui avantaj fiscal şi de riscul nerecuperării sumelor datorate bugetului de stat, reprezentate de TVA şi de impozitul pe profit.
De asemenea, din cuprinsul aceleiaşi decizii, reiese faptul că această suspiciune a rezultat din aprecierea globală a comportamentului tuturor societăţilor între care au avut loc tranzacţiile analizate, astfel că neînregistrarea ca inactivă a furnizorului Xxx SRL, precum şi declararea ca inactivă, în diferite momente faţă de datele operaţiunilor de vânzare-cumpărare, a Xxx, xxx SRL şi xxx, privite separat, sunt lipsite de relevanţă. Din aceleaşi raţiuni de nerelevanţă, este neîntemeiată şi critica referitoare la obligaţia ce i-ar incumba apelantei de a verifica starea furnizorului de activ/inactiv.
Neîntemeiată este şi critica referitoare la greşita constatare de către instanţa de fond a neplăţii TVA de către apelantă căci, în realitate, prima instanţă a reţinut că neplata TVA rezultă din deducerea făcută şi din majorarea cheltuielilor pentru unele mărfuri pentru care în lanţul de distribuţie nu a fost colectat TVA-ul şi nu s-a plătit impozit pe profit, adică plata întregii facturi nu împiedică deducerea TVA-ului, având în vedere că această deducere se face luându-se în considerare toate operaţiunile de vânzare-cumpărare dintr-o lună.
Contrar criticilor şi susţinerilor apelantei, tribunalul a constatat, în ceea ce priveşte identificarea riscului fiscal, faptul că în decizia de instituire acesta este identificat-nerecuperarea creanţelor fiscale şi că, potrivit art. 129 al. 3 C.p.f., instituirea măsurilor asigurătorii poate fi făcută şi înainte de emiterea titlului de creanţă.
De asemenea, este neîntemeiată şi critica referitoare la netemeinicia măsurilor asigurătorii în prezenţa documentelor justificative, având în vedere comportamentul societăţilor furnizoare, anume primele două declarându-se inactive până în momentul controlului iar cea de-a treia după control, precum şi diminuarea TVA-ului datorat şi a impozitului pe profit prin operaţiunile derulate între cele cinci societăţi comerciale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de către apelanta-contestatoare S.C. XXX S.R.L. CUI xxx, cu sediul ales la xxx, cu sediul în Bucureşti, xxx, împotriva sentinţei civile nr. xxx/07.07.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. xxx, în contradictoriu cu intimaţii-creditori xxx în reprezentarea xxx, cu sediul în Bucureşti, xxx şi xxx-XXX, cu sediul în Bucureşti, xxx.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22.02.2016.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
xxx xxx xxx
