Competenţa instanţei romane. Prorogare de competenţă. Contract în formă simplificată. Plată nedatorată.
Secţia a II – a civilă – Decizia nr. 33/04 mai 2012
Prin Sentinţa nr. 1190/2011/C pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată ulterior, formulată de reclamanta SC C.M.P. SRL Şelimbăr în contradictoriu cu pârâta C.S. Italia şi, în consecinţă, s-a dispus, obligarea pârâtei să restituie reclamantei suma de 184.950 lei reprezentând echivalentul în lei a valorii de 45.000 EUR, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.251,6 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, potrivit ordinelor de plată emise în data de 5.02.2009 şi respectiv 8.05.2009, reclamanta SC C.M.P. SRL a procedat la efectuarea, din eroare, a unei plăţi în sumă totală de 45.000 EUR (15.000 EUR + 30.000 EUR) către pârâta C.S., fapt dovedit prin actele depuse la dosar.
Întrucât pârâta a contestat împrejurarea că suma încasată ar reprezenta o plată nedatorată menţionând că aceasta reprezintă contravaloarea prestaţiei efectuate pentru activitatea de control a produselor furnizate de către reclamantă către beneficiara F.I., în perioada 22.10.2007-2.12.2007, instanţa i-a pus în vedere, în mod repetat, acestei pârâte să facă dovada a existenţei unor raporturi comerciale derulate între părţi în baza unui contract sau a unei comenzi urmate de executare.
Din probele depuse la dosar, confirmate de recunoaşterea ambelor părţi, a rezultat că, în perioada menţionată, s-au derulat raporturi comerciale între reclamantă în calitate de furnizor şi F.I., în calitate de beneficiar, pentru realizarea unor piese componente la autovehiculele produse de către aceasta.
Controlul de calitate a produselor livrate s-a efectuat de către pârâtă, aşa cum rezultă din corespondenţa în sistem electronic depusă de către pârâta la filele X dosar la cererea beneficiarei F.I. Acest fapt se coroborează şi cu adresa depusă de către pârâta la fila X dosar, prin care se confirmă împrejurarea că beneficiarul (F.I.) a impus furnizorului ( reclamanta SC C.M.P. SRL) efectuarea unui control complet al tuturor produselor pregătite pentru livrare, control efectuat de o firmă specializată agreată şi acreditată de către beneficiar, respectiv pârâta C.S.
Faţă de aceste considerente s-a constatat că raporturile comerciale născute în baza comenzii urmate de executare s-au derulat la solicitarea beneficiarului F.I. către pârâta C.S. şi nu la cererea reclamantei, în calitate de furnizor al produselor livrate.
Drept urmare reclamanta nu avea obligaţia de a achita contravaloarea facturilor depuse la filele X dosar, ce reprezintă contravaloarea prestaţiei efectuate privind controlul de calitate al produselor livrate în perioada 22.10.2007-2.12.2007.
Pe cale de consecinţă, instanţa a constatat că suma achitată prin ordinele de plată din 5.02.2009 şi 8.05.2009, în valoare totală de 45.000 EUR, reprezintă o plată nedatorată ce constă în executarea de către reclamantă (solvens), din eroare, a unei prestaţii faţă de pârâtă (accipiens), prestaţie la care nu era îndatorată şi fără intenţia de a efectua o plată pentru altul.
Rezultă aşadar, că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unei plăţi nedatorate, reglementate expres prin dispoziţiile art.992-997 Cod civil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C.T.S. solicitând casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantei.
În motivarea apelului pârâta a invocat necompetenţa teritorială a instanţei române, întrucât are sediul în Italia. Litigiul este supus legii italiene. C.M.P.S. II Spania este acţionar unic al reclamantei. Acţionarul unic a condus activitatea reclamantei, a purtat corespondenţă cu pârâta şi a efectuat plăţile de 45.000 Eur. Urmare a iniţiativei C.M.P.S. II Spania s-au derulat raporturile dintre pârâtă şi reclamantă în ce priveşte controlul calităţii pieselor produse de reclamantă pentru concernul F. Reclamanta avea obligaţia de a plăti pârâtei cheltuielile pentru controlul calităţii produselor. Tribunalul a reţinut, nejustificat, că reclamanta a achitat integral facturile emise de pârâtă, deşi nu avea acea obligaţie. Nu sunt îndeplinite condiţiile legii române pentru întoarcerea plăţii. Reclamanta nu a dovedit efectuarea plăţii către pârâtă. Plata s-a făcut de către asociatul unic al reclamantei şi doar acesta ar fi putut să invoce nedatorarea plăţii. Acţiunea reclamantei are un caracter tendenţios. Între părţi există şi alte litigii de valoare mult mai mare. Reclamanta nu a contestat niciodată serviciile prestate de pârâtă şi nici nu a solicitat restituirea sumei de 45.000 EUR timp de peste doi ani. Există suspiciuni de fals cu privire la unul dintre documentele bancare.
În drept s-au invocat prevederile art. 149 şi 104 din Legea nr. 105/1992 şi art. 993 C.civ.
Apelul a fost legal timbrat cu 2240 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.
Reclamanta SC C.M.P. SRL a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului.
Reclamanta a arătat că locul plăţii este în România, instanţele din România fiind competente, potrivit art. 149 pct. 5 din Legea nr. 105/1992. A fost dovedită îndeplinirea condiţiilor pentru existenţa unei plăţi nedatorate potrivit art. 992-997 C.civ.
Verificând apelul pârâtei C.T.S., faţă de motivele invocate, raportat la dispoziţiile art. 295 şi 296 C.pr.civ., curtea de apel a constat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepţia necompetenţei instanţelor române, curtea de apel a constat că ambele părţi având domiciliul într-un stat membru al Uniunii europene, reglementarea competenţei este dată de Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului din 22.12.2000. Regulamentul are aplicabilitate directă în temeiul art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fost art. 249 din TCE). Prin urmare, trimiterea făcută de părţi la prevederile Legii nr. 105/1992 este eronată.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, regula este aceea a competenţei instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţiile prevăzute de art. 5 din acelaşi Regulament.
De la aceste reguli se stipulează o excepţie de prorogare a competenţei, prin art. 24 din Regulament.
Potrivit art. 24 din Regulamentul nr. 44/2001, în situaţia în care pârâtul se înfăţişează în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, aceasta devine competentă dacă înfăţişarea nu are ca obiect chiar contestarea competenţei sau competenţa este reglementată exclusiv potrivit art. 22 din acelaşi regulament.
În speţă, faţă de obiectul cauzei, reglementarea nu este supusă prevederilor art. 22.
Pârâta C.T.S. s-a prezentat în faţa Tribunalului Sibiu, prin avocat (filele X din dosarul Tribunalului Sibiu) şi nu a contestat competenţa acestei instanţe. Dimpotrivă, pârâta a solicitat conexarea cauzei la un alt dosar aflat tot pe rolul Tribunalului Sibiu.
Prin urmare, după 15.06.2010, când pârâta s-a prezentat în faţa Tribunalului Sibiu fără a contesta competenţa instanţelor române, pârâta nu mai putea invoca necompetenţa instanţelor române.
Pârâta a mai invocat şi aplicabilitatea legii italiene.
Curtea de apel a constat că, în situaţia conflictului de legi în care intervine un element de extraneitate, reglementarea este dată de Regulamentul nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11.07.2007, raportat la faptul că reclamanta invocă o obligaţie necontractuală (aceea a restituirii unei plăţi nedatorate).
Curtea de apel a constat că legea aplicabilă este, potrivit art. 10 alin. 1 din Regulamentul nr. 864/2007, legea română, raportul dintre părţi derulându-se în România, unde pârâta a efectuat controlul calităţii bunurilor produse de reclamantă.
În această situaţie, curtea de apel a constat că, în mod corect, s-a raportat prima instanţă la dispoziţiile art. 992-997 din vechiul Cod civil.
Părţile au avut poziţii diferite cu privire la raporturile juridice şi comerciale derulate între ele.
Reclamanta a arătat că nu au existat relaţii comerciale sau alt fel de raporturi juridice cu pârâta.
Pârâta a susţinut că între părţi a existat un contract în formă simplificată prin solicitarea unei oferte pentru controlul calităţii produselor realizate de reclamantă şi acceptarea ofertei făcute de către pârâtă.
Prima instanţă a apreciat că raporturile legate de controlul calităţii produselor pârâtei s-au derulat la cererea făcută pârâtei de către beneficiarul pieselor F.I.
Această apreciere a raporturilor părţilor este greşită, cel puţin în parte.
Reclamanta a recunoscut la interogatoriul luat de Tribunalul Sibiu (fila 51) că fabrica subansambluri (bucşe) pentru beneficiarii B. şi M.M. Aceste piese erau livrate beneficiarului final F.G. Faptul că beneficiarul final era F.G. a fost recunoscut de reclamantă şi confirmat de împrejurarea că F.G. a notificat la 3.12.2007 chiar reclamantei că există probleme de calitate a subansamblurilor folosite de Fiat şi produse de reclamantă (fila X dosarul Tribunalului Sibiu). Această notificare a fost înaintată pârâtei de directorul A.I.L.S. de la departamentul de management şi vânzări al C.M.P.S. II (fila X dosarul Tribunalului Sibiu). Notificarea (fila X dosarul Tribunalului Sibiu) a fost emisă, fără îndoială, reclamantei şi anume, managerului responsabil de calitatea produselor livrate, R.U. Notificarea viza controlul calităţii şi anume aplicarea clauzei CSL 2.
Contractele de producere şi furnizare piese auto cuprind clauze standardizate. Clauza CSL 2 se aplică dacă, în urma constatării unor deficienţe la produsele livrate şi al controlului propriu al furnizorului, nu sunt remediate deficienţele.
În speţă, reclamanta nu neagă faptul că beneficiarul final a solicitat un control de calitate conform clauzei CSL 2. Reclamanta neagă un raport contractual între ea şi pârâtă.
Urmare a defectelor de fabricaţie la piesele produse de reclamantă, s-a trecut la aplicarea CSL 2, astfel că reclamantei i-a fost impus de către F.G. să efectueze controlul calităţii de o firmă specializată, acreditată de F.G. (filele X dosarul Tribunalului Sibiu).
Prima instanţă a apreciat greşit că raportul juridic s-a născut între F.G. şi pârâtă.
Solicitarea F.G. adresată reclamantei pentru verificarea calităţii produselor era o condiţie pentru acceptarea produselor reclamantei şi obliga reclamanta să realizeze controlul calităţii prin apelare la o firmă specializată agreată. De altfel,chiar reclamanta avea interesul de a realiza acest control, conform clauzei CSL 2, pentru a putea furniza în continuare subansamblurile auto către F.G.
Curtea de apel a apreciat că reclamanta era cea care trebuia să asigure controlul calităţii produselor sale prin apelarea la serviciile unui controlor extern acreditat de F.G. Tot reclamanta este cea care a contractat aceste servicii de la pârâtă.
Reclamanta nu a avut opoziţie faţă de negocierile purtate de asociatul său unic pentru contractarea serviciilor pârâtei. Asociatul unic la reclamantei, care este, de fapt, societatea mamă, a solicitat, urmare a notificării făcute de F.G. chiar reclamantei, o ofertă de la pârâtă pentru controlul calităţii la fabrica din Sibiu aparţinând reclamantei (filele X dosarul Tribunalului Sibiu).
Reclamanta a acceptat ca pârâta să efectueze controlul de calitate. Managerul de calitate a produselor reclamantei, R.U., a solicitat pârâtei să verifice calitatea unor produse, între părţi purtându-se corespondenţă electronică (filele X dosarul Tribunalului Sibiu).
Pârâta s-a prezentat şi a efectuat controlul calităţii produselor (filele X dosarul Tribunalului Sibiu). Reclamanta nu a negat aceste aspecte.
Pârâta a emis facturi fiscale pentru serviciile prestate reclamantei. Reclamanta a recepţionat aceste facturi, însă a menţionat că a refuzat plata lor, aşa cum rezultă din interogatoriu (fila X dosar fond). Reclamanta a recunoscut că a plătit o parte din valoarea facturilor, dar din eroare.
Curtea de apel a constat că reclamanta a înregistrat în contabilitatea sa facturile emise de pârâta C.T.S., aşa cum rezultă chiar din documentele contabile ale reclamantei. Din fişele de cont provenite chiar de la reclamantă şi ştampilate de aceasta (filele X dosarul Tribunalului Sibiu) rezultă clar că reclamanta nu era în eroare cu privire la raporturile dintre ea şi pârâtă, evidenţiind facturile şi plăţile parţiale.
Din corespondenţa electronică (fila X dosarul Tribunalului Sibiu) purtată între pârâtă şi F.G., rezultă că, prin intermediul F.G. s-au purtat negocieri pentru stingerea pe cale amiabilă a litigiului prin plata de către reclamantă a sumei de 135.000 EUR în rate lunare de 15.000 EUR. Evidenţierea serviciilor prestate de pârâtă este confirmată şi de plăţile făcute de SC C.M.P. II S. în numele reclamantei.
Curtea de apel a reţinut că, deşi reclamanta este o societate comercială cu răspundere limitată de sine stătătoare, activitatea sa este controlată de asociatul unic, firma mamă. Din înscrisul depus chiar de reclamantă la fila X din dosarul Tribunalului Sibiu şi din ordinele de plată făcute dintr-o bancă din Spania rezultă că asociatul unic priveşte reclamanta ca pe o filială a sa negociind contracte şi efectuând plăţi în numele reclamantei. Tot asociatul unic efectua şi controlul contabil al creanţelor reciproce ale SC C.M.P. SRL şi C.M.P. II SL.
Curtea de apel a reţinut că între reclamantă, în calitate de beneficiar, şi pârâtă, în calitate de furnizor, a existat un contract prin care pârâta a prestat servicii de control al calităţii produselor reclamantei, urmare a deficienţelor semnalate de beneficiarul F.G. Contractul s-a format în formă simplificată prin acceptarea ofertei pârâtei, a serviciilor acesteia, dar şi prin înregistrarea contabilă a facturilor emise de pârâtă şi plata parţială a acestora. Raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de regulile art. 969 C.civ.
Reclamanta s-a limitat la a afirma că nu a avut raporturi juridice cu pârâta.
Reclamanta nu a dovedit că pârâta nu a prestat serviciile facturate reclamantei şi nici că aceste servicii nu ar fi fost acceptate. Nu s-a probat nici că s-a plătit pârâtei mai mult decât valoarea facturată.
În aceste condiţii, curtea de apel a constat că nu se poate reţine eroarea reclamantei în efectuarea plăţilor de 45.000 EUR a căror repetiţiune se cere şi nici că aceste plăţi ar fi fost nedatorate pârâtei.
În cauză, reclamanta nu a probat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 992-997 C.civ. pentru admisibilitatea acţiunii sale.
Faţă de cele reţinute, curtea de apel, în temeiul art. 296 C.pr.civ. şi art. 969, 992-997 din vechiul Cod civil, a admis apelul pârâtei C.T.S., a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantei SC C.M.P.SRL.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. a fost înlăturată obligarea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei în faţa Tribunalului Sibiu.
